Tolstoi și copilul care moare în camera de alături

         Într-o convorbire telefonică, Radu Aldulescu îmi spune că a citit în Tolstoi o afirmație care l-a impresionat : ”Ar trebui să ne trăim viața ca și cum în camera de alături un copil moare în fiecare clipă.” Cumplită idee! Visasem cândva să-mi trăiesc viața ca și cum un copil s-ar juca în odaia mea, prin curte ori într-o încăpere alăturată.
         Cum pot fi interpretate cuvintele magului rus? Că familia poate deveni un coșmar pentru un scriitor? În această direcție se pot face speculații la nesfârșit.
         Prefer însă să înțeleg și altceva din mărturisirea lui Tolstoi. Ca toți marii prozatori ruși, Lev Nicolaevici este preocupat să scoată la lumină adevărurile fundamentale despre existența omului. Arta literară trece pe un plan secund, insesizabil. Poate doar la Gogol sare în ochi, într-un fel încântător, literaritatea  operei. De aceea autorul Sufletelor moarte și-a subintitulat capodopera ”poem epic”. Cred totuși că Gogol a avut un instinct artistic mai puternic decât voința sa, iar viziunile sale epice izvorăsc dintr-un inconștient pe care nu-l poate ține în frâu. A încercat să și-l anuleze, arzând manuscrisele și sinucigându-se, în final, prin inaniție. Concluzia e că între artă și adevăr, rușii îl aleg pe al doilea. Cu toată lipsa de preocupare pentru frumos - ideile sunt calul lor de bătaie! -, rușii rămân cei mai mari prozatori din literatura universală.
          Și atunci la ce folosește agitația permanentă, a tuturor generațiilor de autori, pentru înnoirea scrisului?

Mă-ta are cratimă, tata n-are virgulă

Pe unii i-a scandalizat ideea unei formaţii de muzică uşoară de a-şi instrui ascultătorii printr-un cântec, Mă-ta are cratimă.
Este interesant că lipsa decenţei în artă este reclamată constant de oameni care nu au nimic în comun, în viaţă, cu această valoare morală. Théophile Gautier arăta, încă din secolul al XIX-lea, că atunci când un pictor introduce, într-unul dintre tablourile sale, un detaliu anatomic, unii aşa-zişi iubitori de artă se apropie de opera respectivă cu o mână la ochi şi cu cealaltă arătând amănuntul incriminat, urlându-şi revolta şi contestând artistului orice merit. Ei, bine, completez eu, ăştia sunt oamenii cei mai imorali cu putinţă. O dată, fiindcă, dacă vom cerceta cu atenţie, vom descoperi că în existenţa de toate zilele ei sunt nişte depravaţi, şi a doua oară, pentru că amestecă lucrurile şi îşi vâră nasul unde nu le fierbe oala. Pe stradă şi la serviciu trebuie să avem bun-simţ. Acesta nu are însă ce să caute în artă sau în ştiinţă, căci, altminteri, ne băgăm de bunăvoie într-o cuşcă pentru şobolani. Bunul-simţ ne spune, de pildă, că Soarele se învârteşte în jurul Pământului şi nu invers. Şi cum ar înţelege un om neinstruit teoriile lui Einstein şi pictura lui Kandinsky ? Respectul, buna-cuviinţă şi pudoarea ţin de un plan al realului. Este ruşinos să faci anumite lucruri, dar e firesc să le utilizezi pentru a realiza un tablou, o carte ori un film. E condamnabil să furi şi să ucizi, dar nu este interzis să scrii despre crime şi ilegalităţi. E, iarăşi, amuzant că inşii cei mai neruşinaţi îşi manifestă, zbierând, jena, în legătură cu operele de artă mai decoltate ! Pe când eram soldat într-o unitate de vânători de munte, un camarad, acum regizor celebru, l-a surprins pe un hoţ care încerca să-i fure ceasul. Mă credeţi că amicul meu nu s-a supărat cine ştie ce, deşi era un ceas scump, dar furul s-a făcut foc şi pară, că a fost decoperit ? În schimb, la rigoare, trivialul utilizat cu talent poate fi socotit o categorie estetică. De aceea Mihai Mărgineanu este un mare artist, iar cei care se fac critici de cinema, din perspectiva unei moralităţi inexistente, sunt ridicoli. Fiecare pasăre cu propria limbă se caracterizează !

Arta şi războiul

Am fost impresionat să aflu că în prima mare confruntare navală dintre SUA şi Japonia, în timpul celui de-al doilea război mondial, fiecare dintre cele două părţi şi-a luat câte un martor care să eternizeze evenimentele. Japonezii au venit cu un pictor care lucrase în Montparnasse, în vreme ce americanii l-au adus pe însuşi regizorul John Ford, ca să filmeze luptele. Ford şi-a pierdut şi un ochi cu acest prilej.  Conducătorii celor două puteri şi-au dat seama că numai arta poate înnobila cumva atrocitatea războiului, transformând-o cumva în frumuseţe şi eroism. Sau să fi fost vorba de aceeaşi medievală a stăpânilor care se mândreau cu compozitorii, pictorii şi poeţii pe care îi aveau la curte, ca pe nişte proprietăţi de lux ?
Poate că istoria trebuie ori să devină ficţiune pentru a fi suportabilă. Să remarcăm cele două tipuri de sensibilate, care îşi dispută nu numai supremaţia militară, ci şi cerurile estetice. Una contemplativă, bazată pe jocul culorilor. Cealaltă, dinamică, preferând epicul.
Mă gândesc cui ar fi încredinţat misiunea de a ţine o cronică artistică pentru posteritate ? În Războiul pentru Independenţă fusese Nicolae Grigorescu. În Războiul de Întregire, luptaseră cu arma în mână Camil Petrescu şi Alexei Mateevici. Dar nu fuseseră trimişi de nimeni acolo. Participaseră ca voluntari.
Uite că nu ştiu cine au jucat roluri similare în Al Doilea Mare Război.
Şi cine ar fi trimis acum să prindă în cuvinte sau în imagini scenele unei ipotetice confruntări ? Mai mult ca sigur, corespondenţii de război. Dar câţi dintre ei sunt de nivelul lui Hemingway, să zicem ?
Căci atunci când îţi pui viaţa în mâinile unui destin orb, contează ce calitate are martorul care priveşte gestul. Iar din punct de vedere literar, s-ar părea că e rentabil să povesteşti dramele de la distanţă, după ce ai citit despre ele, prin ziare. Erich Maria Remarque, Malraux şi Hemingway au încercat crudele experienţe chiar pe pielea lor.
Şi, desigur, Sven Hassel.

Mircea Dinescu, un artist al nefoamei

Pe Mircea Dinescu l-am admirat mai întâi ca poet : prospăt, inspirat, plin de elanuri afective, original afirmate. Cu toate că el are teritoriul său liric şi va rămâne definitiv în istoria literaturii române, el a manifestat mereu o modestie care îi face cinste.
Revoluţionarul din el mi-a fost de asemenea drag. Dinescu are un mod apăsat, personal, expresiv şi generos lexical, de a-şi argumenta opiniile. Aceste însuşiri au trecut în gazetăria lui seducătoare, spumoasă, plină de volute spectaculoase. Mircea Dinescu, gazetarul, este una dintre cele mai plăcute prezenţe publice de la noi.
Între timp, Dinescu şi-a construit, pe malul Dunării, un fel de casă de creaţie şi s-a apucat de agricultură. Acolo arta este binevenită şi răsplătită prin ospeţe pantagruelice, noul moşier vrând parcă să răscumpere şi să răzbune foamea a zeci de generaţii de creatori. Pentru mine,  acesta este un miracol cultural : un poet adevărat a reuşit să-şi transpună în realitate visul de a astâmpăra setea şi pofta de mâncare a artei nerecunoscute încă.
Ceea ce mă mă încântă, de fiecare dată când văd câte o emisiune cu Mircea Dinescu, este bucuria cu care autorul se angajează în fabuloase proiecte gastronomice. El nu are nimic fals ori afectat în fiinţa sa şi de aceea ne răsfaţă constant ochiul şi mintea.