Licărul nebuniei

    Încă de acum zece ani mai mult de 60% din populația României știa că Soarele se învârtește în jurul Pământului.
    Am citit despre niște săteni care au furat sacii de nisip cu care armata construise un dig, pentru a le proteja satul de iminentele inundații.
    Am văzut, la televizor, cum o comună  întreagă crede că Președintele României este Ion Iliescu.
    Țăranii din altă localitate sunt convinși că primul om în stat este Dan Diaconescu.
     Foarte mulți habar n-au cum se numește țara noastră.
     În fine, unul a făcut marea descoperire că ne aflăm pe continentul Asia.
     Acești cetățeni, care vor vota și de care depind multe, spun că au creierul în burtă, iar organul cu pricina circulă și pe spinare, înțepenindu-le gâtul.
     Suntem dincolo de prostie, dincolo de omenesc. Cuvântătoarelor le scânteiază foamea și setea în priviri. Sunt niște câini aruncați din dube noaptea, niște pisoi jigăriți care fug către oricine le-ar putea da câteva firimituri.
     Dar trebuie să spun că foamea nesătuilor este la fel de aproape de nebunia absolută ca și foamea flămânzilor. Ultimii urinează pe tine pentru a te condimenta și te mănâncă pentru a supraviețui, în timp ce primii te devoră pentru a te vomita.

Setea şi foamea

De la Revoluţie încoace, o foame cumplită bântuie ţinuturile mioritice. Cei care mănâncă nu se mai satură. Fac milioane de euro. Sute de milioane. Miliarde. Dar tot nu-şi potolesc bulimia.  Cei care flămânzesc simt o sete arzătoare şi se mulţumesc, în schimbul voturilor, cu un clondir sau cu o găleată mânjită cu rahat. Ba nu, greşesc. Fug să mănânce la pomenile făcute de şmecheri prin parcuri şi se bat la uşile magazinelor care oferă promoţii iluzorii ori pe la hramurile mănăstirilor.
Naţiunile mici sunt manipulate, ale(r)gătorii sunt păcăliţi cu pături şi găleţi, animalele din pădure sunt ucise în chinuri de braconieri : viaţa re rezumă la relaţia vânător-pradă.
Ne lipseşte educaţia, care nu se face, aşa cum se crede, în şcoală, ci în familie şi în societate. La şcoală se învaţă, în primul rând, carte. Acum vin serii de copii care ţin de un plan existenţial non-uman. Ar trebui înfiinţate şcoli speciale pentru a readuce aceste entităţi la condiţia de fiinţe omeneşti.  Instruirea obişnuită este inutilă în cazul lor şi mai mult încurcă lucrurile.  Ajung să-şi înjunghie colegii şi profesorii. Politicienii ar fi trebuit să se ocupe de prosperitatea tuturor păturilor sociale, iar climatul familial şi social ar fi fost unul normal. Nişte legi economice bune şi salarii decente pentru părinţi şi pentru profesori ar fi cea mai sănătoasă reformă a educaţiei. Dar aleşii şi nealeşii neamului fură şi se înjură între ei. Cât îi ţin puterile şi funcţiile. Se atacă violent şi folosesc un limbaj nedemn de ultima puşcărie din ţară. Când ies în faţa presei, se arată cu degetul şi se acuză reciproc. Fiecare îşi învinuieşte duşmanul de ceea ce face el însuşi - " Ei au furat mai mult decât noi !" - şi îi cere să ia măsuri pe care acuzatorul / porcăitorul de serviciu le-a respins categoric când era la putere.  Bălăcăreala adversarului şi nerespectarea legilor, obiceiuri lansate de ştim noi cine, au prins la toate partidele şi găştile. Cetăţenii de frunte ai ţărişoarei noastre - şi, evident, ţucălarii şi susţinătorii lor -  au uitat că statutul de om ne obligă să respectăm nişte reguli şi să nu ne batem cu pietre şi cu banane, ca maimuţele. Buna-cuviinţă, respectul, ruşinea şi recunoştinţa s-au dus dracului, în timp ce Mitt Romney şi Obama, rivali ireconciliabili în politică, îşi strâng mâinile ca nişte fraţi. În altă ordine de idei, nimănui nu-i trece prin cap că manipularea chiar şi a unui vot este o faptă gravă, care te descalifică definitiv ca om. Străinătatea ne priveşte consternată. Nici lor nu le vine să creadă că oameni de stat europeni pot scoate pe gură asemenea măscări. Dar reprezentanţii boborului suveran şi însetat au alte opiniuni, remunerate corespunzător, pe după uşi, cu bănuţi luaţi chiar din buzunarele nopastre.
Asta este educaţia pe care o primesc copiii.
Şi atunci de ce ne mirăm că nimănui nu-i place să muncească sau să înveţe ? Pentru ce ar face asta ? Ca să moară de foame la bătrâneţe ?
Aici nu se produc miracole, ca în alte părţi. ( Turcia, de pildă,  a fost civilizată de sus în jos, de un singur om. Dar acela era OM. ). Noi suntem o lume trăind sub zodia barbariei veşnice.

Mircea Dinescu, un artist al nefoamei

Pe Mircea Dinescu l-am admirat mai întâi ca poet : prospăt, inspirat, plin de elanuri afective, original afirmate. Cu toate că el are teritoriul său liric şi va rămâne definitiv în istoria literaturii române, el a manifestat mereu o modestie care îi face cinste.
Revoluţionarul din el mi-a fost de asemenea drag. Dinescu are un mod apăsat, personal, expresiv şi generos lexical, de a-şi argumenta opiniile. Aceste însuşiri au trecut în gazetăria lui seducătoare, spumoasă, plină de volute spectaculoase. Mircea Dinescu, gazetarul, este una dintre cele mai plăcute prezenţe publice de la noi.
Între timp, Dinescu şi-a construit, pe malul Dunării, un fel de casă de creaţie şi s-a apucat de agricultură. Acolo arta este binevenită şi răsplătită prin ospeţe pantagruelice, noul moşier vrând parcă să răscumpere şi să răzbune foamea a zeci de generaţii de creatori. Pentru mine,  acesta este un miracol cultural : un poet adevărat a reuşit să-şi transpună în realitate visul de a astâmpăra setea şi pofta de mâncare a artei nerecunoscute încă.
Ceea ce mă mă încântă, de fiecare dată când văd câte o emisiune cu Mircea Dinescu, este bucuria cu care autorul se angajează în fabuloase proiecte gastronomice. El nu are nimic fals ori afectat în fiinţa sa şi de aceea ne răsfaţă constant ochiul şi mintea.

Foamea perpetuă

Privind înghesuiala de la promoţiile cu care marile magazine îşi ispitesc clienţii, îţi vine să crezi că suntem un popor de nemâncaţi.
Oriunde se dă ceva de pomană se adună lumea luminată. Îmi vine să plâng când văd mulţimile care îl aşteaptă pe Becali la poartă, în fiecare dimineaţă. Dacă vei spune că dai roţi de căruţă gratuite, vor veni oameni din toate colţurile ţării, dar mai ales din Bucureşti şi vor trage de tine, exercitându-şi dreptul creştinesc de a primi bunuri fără să muncească. La hramuri şi la ceremoniile religioase, românii se bat şi se calcă în picioare pentru o farfurie de mâncare sau pentru puţină apă sfinţită, în condiţiile în care foarte mulţi dintre ei au acasă tot ce le trebuie.
În străinătate ne-am făcut renumele de hoţi şi cerşetori, aici avem cele mai proaste şi mai scumpe servicii din lume, băgăm zeci de miliarde de euro în drumuri care nu se vor face niciodată, iar cetăţenii care mai ştiu de ruşine sunt într-o minoritate îngrijorătoare.
Am trăit în condiţii grele şi îmi amintesc că era un lux să ai o bucată de pâine ( goală ! ) în mână, atunci când ieşeai la joacă.  Am făcut foamea mulţi ani, prin camere mucegăite şi prin cămine studenţeşti, dar nu mi-a trecut prin cap să fur mâncarea vreunui coleg. Şi n-am considerat niciodată că am beneficiat de o educaţie prea grozavă. De ce suntem oare atât de pătrunşi de această lipsă de demnitate, tradusă într-o neruşinare agresivă ?  Se va opri vreodată căderea morală a acestui neam ?
O lăcomie atavică i-a cuprins pe toţi locuitorii plaiurilor mioritice. Să înţeleg că nu se satură niciodată acela care a suferit de foame cândva ? Că umilinţa nu poate fi răscumpărată, iar foamea nu poate fi astâmpărată ?
Înnebuniţi de ideea de a procura hrana zilnică, părinţii nu mai au timp să se ocupe de copiii lor. Lasă totul pe seama profesorilor. Aceştia sunt socotiţi mai mult un fel de paznici pe islazul didactic, decât nişte specialişti care să-i instruiască pe elevi în diferite domenii. Dacă ar fi fost după domnul Băsescu, dascălii ar fi trebuit să stea toată ziua la şcoală, pentru salariul de mizerie pe care îl primesc. Păi, ce, e atât de simplu să fii la comanda lui P... Goală ?
La rândul lor, micuţii au găsit o modalitate simplă de a-şi manipula familiile. Povestesc acasă tot ce fac rău colegii lor, se vaită de nedreptăţile profesorilor şi se victimizează. Cunosc oameni care nu m-au întrebat niciodată cum merg odraslele lor, dar vin la şcoală pentru a mi-i arăta cu degetul pe alţii. Fiecare familie stă cu ochii pe copiii vecinilor şi ai cunoscuţilor şi doar câţiva se mai ocupă şi de propriile vlăstare. Astfel stând lucrurile, sunt proşti urmaşii lui Goe să nu facă la şcoală ce le trece prin cap şi să mai deschidă o carte ?
Am auzit, zilele trecute, o discuţie între o elevă şi tatăl său :
- Ce, mă, îl durea mâna pe dom' profesor să-mi mai dea şi mie o jumătatede punct ? Lui Vasilescu i-a dat şi a luat nouă !
- Păi, şi ţie tot nouă ţi-a ieşit, nu ? Dar ai dreptate, aşa e, o să discut eu cu dobitocul ăla ! E incorect, ştie toată lumea. O să-l ia mama...
În realitate ştiu că profesorul cu pricina nu-i dăduse nicio sutime în plus lui Vasilescu, iar nemulţumitei îi crescuse nota cu 80 de sutimi de punct.
Dar aşa îi trebuie că s-a făcut profesor ! Cui îi dai, trebuie să-i mai dai, cui îi faci bine ca să te înjure, trebuie să-i faci şi mai mult bine ca să te înjure cu şi mai mult spor.
În România, profesorul este singurul cerşetor adevărat, însă el nu are voie să întindă mâna. Demnitatea şi bruma de educaţie primită acasă şi prin şcoli îl împiedică să se coboare până acolo.