Un ministru cu capul pe umeri : Remus Pricopie

       În privinţa închiderii şcolilor, autorităţile o dau din gard în şanţ, oscilând între nepăsare şi un heirupism de tip pionieresc, pe fondul aceleiaşi groase, imbatabile ignoranţe. Şi nu zic mai multe. Din fericire, Remus Pricopie este un om cu capul pe umeri, care judecă foarte corect problemele ivite în sistem şi ia măsuri bazate pe informaţii verificate. Am remarcat şi cu alt prilej calităţile ministrului şi m-am bucurat că învăţământul românesc are în frunte un om inteligent. Iată şi precizările suplimentare făcute de dl Pricopie : "Aş vrea să clarific unele aspecte legate de situaţia la învăţătură de la sfârşitul semestrului. Situaţia şcolară a elevilor pote fi încheiată şi în prima săptămână din semestrul al II-lea, în cazul în care acest lucru nu poate fi realizat până vineri. Acum suntem foarte interesaţi de siguranţa elevilor şi a profesorilor."

P.S. Linsul în fund funcţionează la cel mai înalt nivel. Când premierul a mormăit că ar fi cazul ca şcolile să se redeschidă în Bucureşti - omul văzuse că el poate circula, nu se îneacă în nămeţi -, Inspectoratul Şcolar Bucureşti s-a grăbit, pe nevăzute, să-i facă pe plac. Remus Pricopie a intervenit şi a cerut ca situaţia să fie reanalizată, iar factorii de decizie au inversat imediat ordinul. Tot pe nevăzute. Ce să mai vorbim, băieţi descurcăreţi, nu stau niciodată în bătaia vântului.

Jaful umilinţei şi al disperării

     Am văzut, pe un canal de televiziune, înregistrarea unei scene care m-a cutremurat. O învăţătoare dintr-o şcoală bucureşteană îi porcăia amarnic pe nişte părinţi care nu dăduseră, pentru cadourile cadrelor didactice, decât câte două milioane de lei vechi. Apriga slujitoare a sistemului de învăţământ voia şi striga ca fiecare om să dea cinci milioane ! Era necesar să fie premiată toată lumea : două directoare, profesori, paznici, femei de serviciu. "Este o şcoală de fiţe !" le spunea dăscăliţa răstit. "Când aţi intrat aici, aţi cumpărat tot pachetul. Aşa se pune problema ! " Toate astea se întâmplă în condiţiile în care, prin ordinul ministrului, profesorii nu au voie să strângă bani de la elevi.  Sigur, e o faptă abominabilă, iar ziariştii, adevărate ţaţe de lux, vor avea ce să toace vreme îndelungată, până va fi prins un alt dobitoc cu pantalonii în vine.
     Oamenii şcolii sunt plătiţi mizerabil şi trăiesc o umilinţă continuă, în timp ce un politruc din Cluj spunea că nici nu se dă jos din pat pentru 100 000 de euro. Nefericiţii care au ales să lucreze în învăţământ nu au bani nici pentru mâncare şi haine. Cam acelaşi lucru se întâmplă cu medicii care intră în sistemul de sănătate. În plus, perspectiva pensiei este de natură să-i aducă la disperare pe belferii care fac foamea. Guvernanţii nu ştiu nimic : sunt prea ocupaţi să fure ce a mai rămas pe fundul sacului şi să împartă cu clientela politică. Ca să furi, nu e obligatoriu să ai carte. Pentru a supravieţui, unii profesori dau meditaţii. În oraşe, treaba este chiar rentabilă şi pare onorabilă atât timp cât elevii nu sunt obligaţi să meargă la pregătire suplimentară. Dar nu toate disciplinele beneficiază de această posibilitate. Şi atunci ce fac ceilalţi proletari din educaţie ? Ce au învăţat din mers de la celelalte instituţii ale statului.  Îşi pun la punct un sistem de jefuire a celor care beneficiază de serviciile aşezământului. Cer cu neruşinare bani elevilor şi părinţilor. Ca la uşa cortului. De altminteri, o instituţie românească este o unitate administrativă constituită legal, cu scopul de a-i jumuli de bani, în mod infracţional, pe cetăţeni. Când ieşi din casă, trebuie să ai buzunarele burduşite cu câteva salarii, fiindcă eşti taxat după fiecare uşă deschisă : România a ajuns o imensă piaţă, unde dai banii şi nu primeşti nimic. Unde vom ajunge, fraţilor ?
       Disperaţi, oamenii cu simţ civic ies în stradă şi cer demisia celor responsabili de situaţia monstruoasă în care a ajuns populaţia. Dar ce spune un sondaj de opinie făcut recent ? Cine credeţi că ar fi aleşi în fruntea naţiei, la viitoarele alegeri ? Aţi ghicit. Exact aceia care ne-au nenorocit, care nu se pricep la nimic şi care le au cu mangleala. Că, în foarte puţine comunităţi, sunt aleşi şi oameni meritorii nu este relevant în ansamblul structurilor sociale şi politice, profund corupte. Şi atunci ce să mai crezi despre bobor ?  În romanul lui Céline Călătorie la capătul nopţii este o scenă în care un sălbatic din colonii vine, prin junglă, cale de câteva zile, pentru a fi judecat şi pedepsit pentru un vină minoră. Capătă două palme şi un şut în fund şi se întoarce la coliba lui mulţumit şi cu sentimentul datoriei împlinite. Dacă s-ar fi pus problema alegerilor, e clar pe cine ar fi pus negrul ştampila. Sau degetul, pentru că nu ştia să scrie.
      Abia acum am înţeles care este secretul succesului politic care te duce la reuşite pe toate planurile, dar mai vârtos în zona financiară. Adică aia care contează. E mult până când proştii te vor vedea la o tribună, cu un microfon în mână şi vorbind în numele autorităţii : după aceea te vor alege, cu ochii închişi, până vor muri. Chiar şi de foame, mi-ar spune, zâmbind, dl Mazăre, care ştie că nu este nevoie să porţi costum şi să fii pregătit în vreun domeniu, ca să fii luat în seamă de ale(r)gători.

Despre educaţie şi câini fără dinţi

        Inteligenţa are limitele sale, dar treptele prostiei sunt infinite. Un ales local a propus să li se scoată câinilor dinţii. De ce să nu fie patrupedele tratate la fel ca ţăranii care refuzau să se înscrie în gospodăria agricolă ? Să li se smulgă ghearele, mustăţile, să fie bătuţi la tălpi, să fie puşi să-şi mănânce cozile etc. Cu ani în urmă, actorul Ion Caramitru vorbea, într-un interviu, despre un interlop sârb care pusese dantură de aur tuturor câinilor de pază pe care îi avea. Am înţeles, în sfârşit, că în problema maidanezilor se bat, pe bani grei, două tabere de hoţi, iar naivii prinşi în horă n-au habar de matrapazlâcurile celor care îşi umplu buzunarele. Cu Roşia Montană lucrurile sunt niţel mai complicate, dar sunt prezentate tot distorsionat, pentru a-i manipula pe poporeni.
        Până la urmă trebuie să recunoaştem că toate ni se trag de la lipsa educaţiei. N-avem nici cei şapte ani de acasă, nici cele şapte-opt secole de cultură şi tradiţie universitară. Inconştientul nostru ştie că suntem ultimii oameni şi n-avem pic de respect faţă de noi înşine. De aceea, la nivelul conştientului ,ne comportăm potrivit condiţiei moastre de neoameni, făcând lucruri incompatibile cu omenescul : scuipăm în mâna întinsă de semeni, ne bălăcărim valorile, ne batem joc de credinţa strămoşească, de părinţi şi de mentori, torturăm şi ucidem animale nevinovate, transformându-le în ţapii ispăşitori ai prostiei şi neputinţei noastre, dar mai ales ne închinăm unui demon a atotputernic care se numeşte ban. Necinstea, în dispreţul muncii prestate pe baze etice, s-a instituţionalizat : e deopotrivă un principiu moral şi economic. Am mai spus şi cu alt prilej :  manierele nu se deprind în cele câteva ore cât stă elevul la şcoală, ci sunt însuşite acasă, în sânul familiei. Caracterul tot acolo se făureşte. Cunoşteam cândva un croitor - i se spunea Zodiac - care îmi povestea cu emoţie despre obiceiul bătrânului său tată de a citi din Biblie, în fiecare seară, copiilor şi soţiei.  Înainte de fiecare masă familia rostea o rugăciune, iar după cină, băprbatul îşi trăgea odraslele şi nevasta lângă focul din vatră şi le citea, din Marea Carte, parabole şi întâmplări exemplare, cu valoare morală. Omul acela a murit, însă nu erau mulţi ca el. Avea orizont în gândire şi principii pe care îşi baza opiniile ferme. Şi nu-şi dădea cu părerea, ca prostul, despre lucruri care îi depăşeau puterea de înţelegere. Cum în zilele noastre familia se află în disoluţie, copilul îşi desăvârşeşte educaţia pe străzi, în cluburi, prin cârciumi şi, de foarte timpuriu, în bordeluri. Atitudinea noastră faţă de o problemă poate provoca învia morţii din morminte sau poate provoca dezastre.  Chiar şi trecutul, pe care suntem ispitiţi să-l plasăm într-o zonă mitică, este jalnic. În şcoală am avut parte de dascăli modeşti , dacă las la o parte cele două-trei excepţii. Niciunul dintre ei nu semăna cu Makarenko sau cu Pestalozzi. La ciclul gimnazial, cei mai mulţi magiştri erau suplinitori. Puţini aveau şapte clase, plus un liceu sau o Şcoală Normală de trei ani, echivalentă cu Liceul Pedagogic de astăzi. Ăştia însă erau şi fericiţii posesori ai unor atestate de profesori, iar puţinul pe care îl ştiau ni-l băgau în cap în întregime, folosindu-se de bâtă, nuia, palmă, pumn sau curea. Vorba unui prieten din tinereţe: " Cutare te bătea până ştiai şu tu ce ştia şi el ! " Era bătaie ca la balamuc, iar părinţii care aflau că progeniturile lor fuseseră torturate la şcoală le aplicau şi ei, celor mici, pedepse corporale, la domiciliu. ( Sigur că erau vremuri barbare, dar văd că azi s-a trecut în extrema opusă : a venit rândul belferilor să nu fie protejaţi şi să fie ţinta violenţei şcolarilor. ) Unii dintre mentorii de atunci au devenit nume de străzi şi îi mai aud şi acum pe foştii mei tovarăşi de clasă discutând cu admiraţie despre vremurile de odinioară.
- Bă, ce profesori buni am avut, bă ! Mai ţii minte cum ne bătea ? Aia şcoală, fratele meu, nu ca acuma !
         Într-adevăr, vemuri legendare. Îi las la o parte pe învăţătorii din Ardeal, adevăraţi luminatori ai neamului - ei îi citeau şi îi înţelegeau pe marii filosofi occidentali -, dar şi pe cei din Moldova, stăpâniţi de evlavia luminării oamenilor simpli. În Valahia însă, copiii îi duceau învăţătorului, la sfârşitul anului, măcar o găină, ca totul să fie în regulă. Cine nu dădea pasărea rămânea repetent. Mi-a spus-o unul, mi-au spus-o doi, mi-au zis-o mai mulţi dintre cei care au ajuns acum la o vârstă venerabilă.
        Îmi amintesc că am refuzat să mă mai duc la şcoală, în clasa I, ba chiar m-am îmbolnăvit o perioadă, de frica bătăilor administrate de doamna învăţătoare. Într-o zi, mamei i-a venit ideia salvatoare şi a început să-i ducă zilnic, dăscăliţei noastre, dulciuri pe care aceasta mi le dădea în pauzele dintre ore.
- Ia vino aici, mă, îmi spunea femeia de la catedră. Uite, fiindcă ai fost cuminte şi ai învăţat tot ce ţi-am dat, îţi dau bunătăţi. Dacă vii şi mâine la şcoală şi te comporţi la fel, îţi dau şi mai multe.
Scena s-a repetat de mai multe ori, până când colegul meu de bancă, privindu-mă posomorât, din uşă, cum ieşeam din sala de clasă cu braţele încărcate cu eugenii, bomboane şi spirale, a izbucnit  :
- Mie de ce nu-mi dă aia, mă, nimic, fire-ar căpăţâna ei a dracu să fie, că şi eu am învăţat şi am scris tot ?
Mai târziu, când eram prin clasa a V-a, un vecin m-a întrebat cu cine făceam limba română.
- Cu X, am zis eu, tremurând de frica zbirului care mă aştepta cu aracul, în fiecare zi, la poarta şcolii.
- Eeee, ăla e om al dracu', îi place femeile ! a râs curiosul. He, he, he, ascultă la mine, ţapul ăla bătrân aleargă toată ziua după muieri.
Trei-patru săptămâni n-am mai fost în stare să reţin nimic din ce-mi explica, la cursuri, bătrânul dascăl. Mă uitam fix la el şi mă gândeam : "Ăsta umblă după femei. Cum o fi să umbli toată ziua după femei ? Cu câte o fi având el de-a face ? Pe Z, vecina bălană şi nurlie, o fi tăbărât vreodată? Cum o fi fost ? I-o fi plăcut ? "
Văzându-mă aerian, satrapul s-a oprit într-un rând din expunere şi m-a întrebat : " Ăăăă...da' tu ce dracu' ai, mă ? Ăăăăă...eşti bolnav ? Ăăăăă...la ce te gândeşti ?"
Îl văzusem cu ochii mei cum, deşi boşorog, o pipăia febril, cerşindu-i nu ştiu ce componentă anatomică şi mormăind promisiuni fierbinţi, pe o tânără colegă care, e drept, îl provocase îndelung.
Când profesorul intra la oră ceva mai îmbujorat la faţă, auzeam din spate câte un coleg :
- Ăsta iar a dat un clei !
Erau timpuri când şcoala sta în picioare, perfect verticală, şi datorită atitudinii exemplare a părinţilor şi a guvernanţilor - aşa limitaţi cum erau ei ! - faţă de învăţământ.
Că, altminteri, oamenii erau plini de păcate şi pe-atunci.

P.S. Aceasta este postarea cu numărul o mie ! Îmi pare rău că n-am reuşit să scriu despre ceva care îmi place. În general, cei care întristează tastatura sau foaia de hârtie au două tendinţe diametral opuse. Unii vor să-şi afirme cu tot dinadinsul "spiritul critic", căutând nod în papură oricui şi găsind bube peste tot. Alţii preferă să ascundă mizeria sub preş şi, ruşinoşi, să vorbească în termeni eroici despre toţi neisprăviţii. În ceea ce mă priveşte, încerc să prezint în aşa fel lucrurile, încât adevărul să scoată discret capul, de după o uşă întredeschisă. Nu trec cu vederea niciun aspect care ţine de frumuseţea umană, dar prezint măgăriile numai până la limita suportabilului.

A început şcoala

Toamna nu are numai aroma fructelor coapte, ci şi izul inconfundabil al sălilor de clasă, cu podele proaspăt spălate şi cu bănci lustruite special pentru primirea noilor elevi. Profesorii, mereu alţii, se agită cu hârtiile în mână, părinţii îndreaptă grijulii ţinuta copiilor, cei mai mici par înspăimântaţi de toată tevatura.
Mai sunt elevi care vor să înveţe lucruri noi şi interesante.
Încă există părinţi care se interesează de viitorul celor mici.
Destui profesori par pasionaţi de ceea ce fac.
Autorităţile locale se îngrijesc de întreţinerea în bună condiţie a şcolilor. Dar nu peste tot, după cum ne arată emisiunile de ştiri.
Să ne agăţăm de elementele pe care le-am menţionat mai sus - şi care fac parte dintr-o motivaţie umană profundă - şi să depăşim dificultăţile de moment cu care se confruntă învăţământul românesc, dar care pot deveni veşnice.
Să le oferim tuturor oamenilor în devenire manuale noi, să-i încurajăm pe cei care iubesc cărţile şi să ne ridicăm deasupra intereselor strict personale.
Să dăm credit competenţei şi profesionalismului, ca să nu regretăm, peste decenii, timpul pierdut în jocuri lucrative mărunte.
Să punem şcoala la locul ei în sistemul nostru de valori, ca să avem un viitor.
Pentru toate aspectele menţionate mai sus e nevoie de o finanţare responsabilă, nu de o demolare permanentă, rebotezată reformă.
Până atunci îmi amintesc mereu că o profesoară, care a avut premianţi la Olimpiada de Limba şi Literatura Română, faţa naţională, a fost răsplătită cu...50 de lei.
Iar mulţi discipoli primesc cărţi vechi, rupte, pătate, pline de bacterii şi folosite până acum de şapte generaţii.  Să cred că ei nu vor şti niciodată ce înseamnă mirosul cărţilor noi care, pe vremuri, ne aşteptau rânduite pe bănci, în seturi ispititoare ? Şi cum să înveţi în şcoli care se dărâmă peste tine, deşi firmele de construcţii au încasat zeci de miliarde pentru reabilitarea clădirilor ?
Numai entuziasmul voluntarilor nu este suficient. Şi polonezii au ieşit cu cavaleria înaintea tancurilor germane, dar n-au făcut decât să devină nişte eroi sacrificaţi în numele onoarei.
Şi azi, ca şi altădată, eroismul de dragul eroismului nu ţine nici de cald, nici de foame şi este perdant în economie şi în domeniul cunoaşterii. Ideile în numele cărora se luptă mor odată cu altruiştii, iar paraziţii prosperă.
Până se vor prăbuşi şi ăştia în golul creat de propria bulimie.

Profesorii vor fi gardieni şi paravane în faţa cuţitelor

Un elev a fost înjunghiat în apropierea unei şcoli.
Ce măsură vor lua factorii de decizie ?
Simplu, profesorii vor fi obligaţi, pentru salariul de mizerie pe care îl primesc, să-i ducă de mână pe elevi până acasă !
Suntem oare sănătoşi la dovleac ? Ce i-ar împiedica pe derbedei să-şi împlânte şuriile în osânza îmbătrânită a dascălilor, care nu au pistoale sau săbii la purtător, pentru a-şi apăra pielea ?
Nimic, dar ce contează câţiva belferi morţi, acolo ?
Păi, într-un minister condus, de zeci de ani, de nişte cretini, te aştepţi la orice. Inclusiv la desfiinţarea şcolilor. De fapt, acestea nici nu mai sunt ceea ce se pretinde că sunt. N-au cum să mai fie.

P:S. Liberalii se becalizară, iar Becali deveni principalul stâlp al liberalismului. Contra unor sume frumoase, fireşte. Ce să mai zici, când tradiţionalul partid, băgat prima dată în hazna de Radu Câmpeanu, a ajuns să fie condus de un lătrău leneş şi de un fost epigramist ? Adevărul adevărat este că lui Crin i-au crescut acţiunile şi el a devenit un nume în politica dâmboviţeană când Octavian Paler a spus despre el că este " un exemplu de gândire vie ". Până atunci a fost un nimeni în politică.

Oamenii săraci dau totdeauna înapoi ce nu este al lor

* În timp ce toate lumea îşi frânge mâinile şi caută soluţii pentru a scoate învăţământul din situaţia dezastruoasă în care acesta se află, elevii codaşi se distrează de minune şi râd de se prăpădesc. Ia uite, bă, ce se agită ăştia că n-am promovat noi examenul ! Păi, da, se simt cu musca pe căciulă, pen' că ei sunt vinovaţi că nu ştim nimic ! Ne-au făcut proşti şi nu ne-au încurajat deloc ! Între timp, ministerul de resort a găsit soluţia salvatoare. Performanţele şcolare vor fi garantate, de acum încolo, chiar în condiţiile în care elevii nu vor fi obligaţi să deschidă manualele sau să frecventeze cursurile vreunei şcoli. Toate lăcaşurile de studiu se vor transforma în cluburi, iar profesorii se vor produce, de-a valma cu stripteuzele, pe o scenă specială, spre desfătarea copiilor.
* Tot mai frecvent aflu că o persoană a găsit o sacoşă cu mulţi bani, dar i-a înapoiat celui care-i pierduse. Iată o modaliate de a-ţi educa semenii ! Dar cum se face că găsitorii cinstiţi sunt numai oameni săraci ?
* Un prieten pădurar mi-a spus astăzi că, prin păduri, căprioarele mor de sete.  Asta e o tragedie adevărată.

P.S. 1. Pentru bucuria cititorilor acestui blog, aveam două ştiri politice inventate. Dar cum prietenii mei de pe net, scriitori sau nu, sunt împărţiţi în două tabere bine montate una împotriva celeilalte şi au devenit oarecum intoleranţi, m-am gândit că este mai bine să nu-i supăr. Îmi menţin poziţia de a nu mă pronunţa în chestiuni de natură politică, deşi aş avea de zis multe lucruri deopotrivă comice şi dureroase.
       2. Iată cum văd eu şcoala viitorului. Fiecare elev are acasă un computer performant, cu ajutorul căruia se conectează la cursurile pe care vrea să le urmărească. Profesorii, la rândul lor, predau din propriul birou, tot prin intermediul calculatorului, luând legătură cu clasele sale la anumite ore, fixate printr-un program normal. Periodic, dascălii şi elevii se întâlnesc în cadrul unor colocvii de fixare a cunoştinţelor şi, către sfârşitul fiecărui semestru, de evaluare. În aceste condiţii, toată lumea ar pierde mai puţin timp şi şi-ar conserva energia.

A fi profesor

Tipul profesorulului occidental a fost totdeauna diferit de cel oriental. Dacălul european nu a fost / nu este un model de viaţă pentru elevii săi, în timp ce mentorul răsăritean este considerat un înţelept care trebuie să fie urmat cu sfinţenie. Vă aduceţi aminte de cărţile lui Heinrich Mann, unde magistrul, un tiran absolut, intră în conflict cu discipolii, fiindcă nu are loc de ei la bordel ? Mai inteligent şi mai modern, celebrul scriitor francez Jean-Paul Sartre, laureat al Premiului Nobel, îi duce el însuşi, în viaţa reală, pe elevii săi la curve.
Noi ne aflăm, după cum ştim, la porţile Orientului. Relaţia dintre profesor şi elev s-a transformat, după 1989, dintr-o subordonare oarbă într-o băşcălie a celor mici faţă de belferi.
Dacă profesorul nu-i poate oferi un model de viaţă învăţăcelului, este obligatoriu ca omul de la catedră să le asigure celor mici un model de gândire şi un stil de viaţă intelectuală. Să-i înveţe să înveţe. Evident că nu are ce să-i transmită la capitolul viaţă, fiindcă proful nu ştie nici el cum se trăieşte. Maxima Non scholae, sed vitae discimus  nu mai este valabilă !
Copiii nu trebuie să fie terorizaţi, umiliţi şi târâţi prin noroi. Problemele de zi cu zi să nu fie convertite în surse de conflict, de culpabilizare, de pedeapsă, de scandal şi de confuzie. Noţiunile predate să nu fie nişte ghicitori care să-i încurce pe cei care vor să înveţe ceva şi să nu fie metamorfozate în chestiuni imposibil de înţeles. Misiunea omului cu catalogul este să facă dintr-un element complicat o temă aceesibilă chiar şi pentru minţile cele mai superficiale.  Să dezlege enigme, să aducă lumină, să uşureze viaţa fiinţelor din bănci.
Dar dacă el face toate acestea, iar micuţii nu deschid cărţile şi caietele, fiindcă văd că actul de a învăţa echivalează , în final, cu un salariu de câteva sute de lei ? Ce se întâmplă atunci când, pe fondul unei lipse totale de motivaţie, părinţii îşi trimit odraslele la şcoală aşa cum ţăranii îşi încredinţează vitele văcarului de serviciu,  la cârd ?
Răspunsul este simplu : profesorul şi şcoala devin bătaia de joc a societăţii.

Cum să fac să mă-nţelegi ?

Noi, membrii unei comunităţi, vorbim limbi diferite, fiindcă avem coduri culturale care se deosebesc îndeajuns de mult încât prin cuvântul carte să înţeleagă fiecare altceva.
Eram în primul an de apostolat, la şcoala din Cartojani, terminasem o oră, când un elev din clasa a VI-a a ieşit după mine şi m-a stropit cu un deodorant din cap până în picioare. Am rămas încremenit, gândindu-mă cum aş putea reacţiona.  Am fost scos din impas de diriginta elevului care tocmai trecea pe hol. Ea s-a grăbit să-mi spună :
- Să nu-l pedepsiţi pentru gestul făcut, dom' profesor ! E ziua lui şi crede că face o mare onoare tuturor profesorilor cu care are cursuri, dându-le cu deodorant !
Luminat de explicaţie, m-am întors către băiat, l-am felicitat cu ocazia zilei sale de naştere şi i-am mulţumit pentru cinstea pe care mi-o făcuse.
Un preot, cu care eram prieten, mi-a povestit cândva o scenă pilduitoare. La Seminarul Teologic din Bucureşti, un elev a fost surprins în timp ce copia la o lucrare scrisă.
- Tu ai putea să iei o notă bună şi fără să copiezi, i-a zis mentorul său. Dar am înţeles de ce ai făcut asta : vrei să iei numai zece ! Aşa că eu îţi voi pune, de acum încolo, numai nota maximă, indiferent că ai învăţat ceva sau nu ştii nimic.
De atuci, de câte ori îi venea rândul la ascultat, elevul auzea cuvintele :
 - Georgescu, nu ai notă ! Aaaa, dar mi-am amintit că tu vrei numai zece ! Uite, îţi mai pun un zece ! Mulţumesc, poţi să stai jos.
De ruşine, bietul copil învăţa din răsputeri pentru a se apropia de nota pe care i-o dăduse magistrul. Mă întreb ce ar face azi copiii dacă le-am da note mari fără să-i mai ascultăm.
Student fiind, aşteptam să fiu examinat, la literatură universală, de Zoe Dumitrescu-Buşulenga şi asistentul ei, Victor Ciobanu. În faţa mea, un student cu idei interesante ( azi persoană importantă, nu-i dau numele ) se străduia să demonstreze că Sancho Panza ar fi fost, în realitate, femeie. Până atunci ne împuiase capul cu teoria asta, dar, mă rog, la examen el şi-a ajustat discursul, adaptându-l la nivelul intelectual al examinatorilor şi zicând că Panza ar fi un personaj construit după principii feminine.
- Ce interesant ! Ce interesant ! făcea Zoe Dumitrescu-Buşulenga, în răstimpuri, dând şi mai multă apă la moară colegului nostru, care simţea că a prins aripi.
Când evaluatul şi-a terminat, în sfârşit, expunerea,  verdictul Doamnei Zoe a fost năucitor :
- Dă-i zece, Victore, şi dă-l afară, că prea e prost !
Raţionamentul amicului nostru fusese eronat, dar evaluatorul a înţeles să-l noteze pentru capacitatea sa de a gândi pe cont propriu. ( Cred că am povestit undeva cum îşi aprecia studenţii eminentul Edgar Papu. )
În asfârşit, voi povesti o întâmplare prin care am trecut acum câţiva ani. Toată lumea ştie că încerc să fiu un profesor tolerant în ceea ce priveşte mărunţişurile didactice, nelegate de actul de a învăţa. Nu este o problemă pentru mine dacă un elev întârzie la prima oră, fiindcă acest lucru i se poate întâmpla oricui. E mai bine să intre atunci când vine, decât să piardă tot cursul. Asta i-am şi spus într-o zi unui puşti care venise cu mult după ora opt la şcoală. Copilul se scuzase că a întârziat, fiindcă îşi pregătise nişte sandvişuri. ( La toleranţă adaug imperativul ca elevii să fie sinceri cu mine ! ). Dar discipolul a perceput în felul său lămuririle mele. A doua zi a întârziat şi mai mult. Mi-a spus că, în afară de sanvişuri, la micul dejun a mai consumat lapte fiert şi ouă prăjite. Nu făcea mişto, îl ştiam ce-i putea pielea. Am mustăcit şi l-am trecut la loc, fără comentarii. În fine, a treia zi a venit cu cinci minute înainte de a se suna de pauză.
- Băi, eu ţi-am zis că poţi întârzia, dar nici chiar aşa ! i-am reproşat, amical.
El însă mi-a povestit, cu inocenţă, că la felurile de mâncare pe care le consumase până atunci, adăugase şi nişte cartofi prăjiţi !
Până la urmă, nu prea contează ce bălmăjim, ci ceea ce desluşesc ceilalţi din palavrele noastre.

Reclamele şi forţarea limitelor bunului-simţ

O reclamă reprezintă, ca şi acţiunea unui politician aflat în campanie electorală, o chestiune profund imorală. Este, în fond, o formă de înşelăciune : o firmă promite produse inexistente, adică vinde ceea ce nu are.
Evident că reclamele se studiază în şcoală. La clasa a V-a le-am dat elevilor să creeze ei înşişi câte două texte de promovare şi micuţii au simţit că elogierea unor bunuri de consum cu calităţi fictive presupune absenţa totală a bunului-simţ. Când am verificat tema, după ce am ascultat zeci de prezentări fără haz, un elev din ultima bancă, foarte slab la învăţătură, a ridicat mâna şi mi-a spus cu o voce guiţată :
- Dom' profesor, am făcut şi eu o reclamă !
- Bravo, am zis, plăcut surprins, dar vrând să-l şi încurajez. Te rog să ne-o citeşti !
Am rămas însă cu gura căscată când băiatul şi-a citit opera pe nerăsuflate, spre consternarea, apoi spre veselia nebună a întregii clase :
"Cumpăraţi săpunu' Duru
care vă albeşte curu' ! "

Reforma e un lucru foarte mare

Ideea de reformă într-un domeniu presupune existenţa a cel puţin trei elemente : bani suficienţi, o legislaţie deschisă către viitor şi  nişte specialişti dispuşi să pună umărul la reabilitarea compartimentului respectiv. Dacă stăm bine cu finanţele, creăm o suprastructură corespunzătoare şi atragem, în sectorul cu pricina,  oameni foarte bine pregătiţi.
Dar ce ne facem când încercăm să revoluţionăm învăţământul tăind salariile dascălilor, iar cei care fac proiectul de înnoire sunt nişte ignoranţi ? Cum se numeşte reforma fără gologani, făcută de analfabeţi ?  Şi asta nu e totul. Deştepţi din toate păturile sociale dau o mână de ajutor ca demolarea sistemului să fie desăvârşită. Acum şcolile sunt conduse de consilii de administraţie formate din oameni care în rare cazuri au legătură cu şcoala. Legile sunt alandala şi oferă avocaţilor, părinţi şi ei, nu-i aşa, posibilitatea de a le contesta. Iar judecătorii decid totul. Dacă îmi trece prin cap să dau în judecată statul român pentru a mi se atribui râul din localitate şi principalele străzi, aş avea mari sorţi de izbândă. Am nume nobiliar şi pot procura nişte dovezi că mă trag din neamul voievodal al Şerbăneştilor. Pot pune mâna pe mii de hectare de pădure, pământuri şi întinderi acoperite cu luciu de apă. De ce să mai muncesc ?
Părinţii elevilor sunt foarte activi şi categorici. Vor să decidă totul, inclusiv notele odraslelor, contestând vehement programele, deşi mulţi dintre ei nu ştiu nici pe ce lume trăiesc. Un singur lucru nu fac : nu-i pun niciodată pe copii să înveţe. Şi nici nu-i întreabă pe învăţători cum merg lucrurile. Ştiu ei mai bine că au în casă nişte genii nedreptăţite ! Cei mici au prins şpilul şi îi manipulează pe babalâci ca la mondiale. Chiar dacă sunt şi profesori care muncesc de îi trec apele, copilaşii spun că n-au făcut nimic la şcoală în ziua respectivă şi în consecinţă nu au nimic de scris şi de învăţat. Noroc că majoritatea puştilor nu au suficientă imaginaţie, fiindcă dacă ar povesti acasă că profesorul de filosofie a venit în chiloţi havaieni şi a dansat pe pupitre, părinţii i-ar crede ! Propun ca pe viitor copiii să fie instruiţi exclusiv de părinţii lor ( mult mai competenţi decât catastrofele de profesori  care se prefac azi că muncesc ), de la clasa zero până la licenţă şi doctorat, iar diplomele fiecărui studios să fie eliberate de propria familie.
Reforma, aşa cum arată acum, este precum maşina mea. Îngheţându-i ţeava de eşapament, n-a mai pornit. Am solicitat ajutorul pritenilor care, în timp ce puneau contactul, au apăsat şi pe acceleraţie. Cureaua de transmisie a sărit de la punct şi s-au dus dracului şi supapele, pistoanele şi toate celelalte.
Acum sunt pieton.
În învăţământ vom merge pe jos multă vreme. Dar mi se pare mie sau am ajuns deja să ne deplasăm de-a buşilea ?