Jaful umilinţei şi al disperării

     Am văzut, pe un canal de televiziune, înregistrarea unei scene care m-a cutremurat. O învăţătoare dintr-o şcoală bucureşteană îi porcăia amarnic pe nişte părinţi care nu dăduseră, pentru cadourile cadrelor didactice, decât câte două milioane de lei vechi. Apriga slujitoare a sistemului de învăţământ voia şi striga ca fiecare om să dea cinci milioane ! Era necesar să fie premiată toată lumea : două directoare, profesori, paznici, femei de serviciu. "Este o şcoală de fiţe !" le spunea dăscăliţa răstit. "Când aţi intrat aici, aţi cumpărat tot pachetul. Aşa se pune problema ! " Toate astea se întâmplă în condiţiile în care, prin ordinul ministrului, profesorii nu au voie să strângă bani de la elevi.  Sigur, e o faptă abominabilă, iar ziariştii, adevărate ţaţe de lux, vor avea ce să toace vreme îndelungată, până va fi prins un alt dobitoc cu pantalonii în vine.
     Oamenii şcolii sunt plătiţi mizerabil şi trăiesc o umilinţă continuă, în timp ce un politruc din Cluj spunea că nici nu se dă jos din pat pentru 100 000 de euro. Nefericiţii care au ales să lucreze în învăţământ nu au bani nici pentru mâncare şi haine. Cam acelaşi lucru se întâmplă cu medicii care intră în sistemul de sănătate. În plus, perspectiva pensiei este de natură să-i aducă la disperare pe belferii care fac foamea. Guvernanţii nu ştiu nimic : sunt prea ocupaţi să fure ce a mai rămas pe fundul sacului şi să împartă cu clientela politică. Ca să furi, nu e obligatoriu să ai carte. Pentru a supravieţui, unii profesori dau meditaţii. În oraşe, treaba este chiar rentabilă şi pare onorabilă atât timp cât elevii nu sunt obligaţi să meargă la pregătire suplimentară. Dar nu toate disciplinele beneficiază de această posibilitate. Şi atunci ce fac ceilalţi proletari din educaţie ? Ce au învăţat din mers de la celelalte instituţii ale statului.  Îşi pun la punct un sistem de jefuire a celor care beneficiază de serviciile aşezământului. Cer cu neruşinare bani elevilor şi părinţilor. Ca la uşa cortului. De altminteri, o instituţie românească este o unitate administrativă constituită legal, cu scopul de a-i jumuli de bani, în mod infracţional, pe cetăţeni. Când ieşi din casă, trebuie să ai buzunarele burduşite cu câteva salarii, fiindcă eşti taxat după fiecare uşă deschisă : România a ajuns o imensă piaţă, unde dai banii şi nu primeşti nimic. Unde vom ajunge, fraţilor ?
       Disperaţi, oamenii cu simţ civic ies în stradă şi cer demisia celor responsabili de situaţia monstruoasă în care a ajuns populaţia. Dar ce spune un sondaj de opinie făcut recent ? Cine credeţi că ar fi aleşi în fruntea naţiei, la viitoarele alegeri ? Aţi ghicit. Exact aceia care ne-au nenorocit, care nu se pricep la nimic şi care le au cu mangleala. Că, în foarte puţine comunităţi, sunt aleşi şi oameni meritorii nu este relevant în ansamblul structurilor sociale şi politice, profund corupte. Şi atunci ce să mai crezi despre bobor ?  În romanul lui Céline Călătorie la capătul nopţii este o scenă în care un sălbatic din colonii vine, prin junglă, cale de câteva zile, pentru a fi judecat şi pedepsit pentru un vină minoră. Capătă două palme şi un şut în fund şi se întoarce la coliba lui mulţumit şi cu sentimentul datoriei împlinite. Dacă s-ar fi pus problema alegerilor, e clar pe cine ar fi pus negrul ştampila. Sau degetul, pentru că nu ştia să scrie.
      Abia acum am înţeles care este secretul succesului politic care te duce la reuşite pe toate planurile, dar mai vârtos în zona financiară. Adică aia care contează. E mult până când proştii te vor vedea la o tribună, cu un microfon în mână şi vorbind în numele autorităţii : după aceea te vor alege, cu ochii închişi, până vor muri. Chiar şi de foame, mi-ar spune, zâmbind, dl Mazăre, care ştie că nu este nevoie să porţi costum şi să fii pregătit în vreun domeniu, ca să fii luat în seamă de ale(r)gători.

Despre educaţie şi câini fără dinţi

        Inteligenţa are limitele sale, dar treptele prostiei sunt infinite. Un ales local a propus să li se scoată câinilor dinţii. De ce să nu fie patrupedele tratate la fel ca ţăranii care refuzau să se înscrie în gospodăria agricolă ? Să li se smulgă ghearele, mustăţile, să fie bătuţi la tălpi, să fie puşi să-şi mănânce cozile etc. Cu ani în urmă, actorul Ion Caramitru vorbea, într-un interviu, despre un interlop sârb care pusese dantură de aur tuturor câinilor de pază pe care îi avea. Am înţeles, în sfârşit, că în problema maidanezilor se bat, pe bani grei, două tabere de hoţi, iar naivii prinşi în horă n-au habar de matrapazlâcurile celor care îşi umplu buzunarele. Cu Roşia Montană lucrurile sunt niţel mai complicate, dar sunt prezentate tot distorsionat, pentru a-i manipula pe poporeni.
        Până la urmă trebuie să recunoaştem că toate ni se trag de la lipsa educaţiei. N-avem nici cei şapte ani de acasă, nici cele şapte-opt secole de cultură şi tradiţie universitară. Inconştientul nostru ştie că suntem ultimii oameni şi n-avem pic de respect faţă de noi înşine. De aceea, la nivelul conştientului ,ne comportăm potrivit condiţiei moastre de neoameni, făcând lucruri incompatibile cu omenescul : scuipăm în mâna întinsă de semeni, ne bălăcărim valorile, ne batem joc de credinţa strămoşească, de părinţi şi de mentori, torturăm şi ucidem animale nevinovate, transformându-le în ţapii ispăşitori ai prostiei şi neputinţei noastre, dar mai ales ne închinăm unui demon a atotputernic care se numeşte ban. Necinstea, în dispreţul muncii prestate pe baze etice, s-a instituţionalizat : e deopotrivă un principiu moral şi economic. Am mai spus şi cu alt prilej :  manierele nu se deprind în cele câteva ore cât stă elevul la şcoală, ci sunt însuşite acasă, în sânul familiei. Caracterul tot acolo se făureşte. Cunoşteam cândva un croitor - i se spunea Zodiac - care îmi povestea cu emoţie despre obiceiul bătrânului său tată de a citi din Biblie, în fiecare seară, copiilor şi soţiei.  Înainte de fiecare masă familia rostea o rugăciune, iar după cină, băprbatul îşi trăgea odraslele şi nevasta lângă focul din vatră şi le citea, din Marea Carte, parabole şi întâmplări exemplare, cu valoare morală. Omul acela a murit, însă nu erau mulţi ca el. Avea orizont în gândire şi principii pe care îşi baza opiniile ferme. Şi nu-şi dădea cu părerea, ca prostul, despre lucruri care îi depăşeau puterea de înţelegere. Cum în zilele noastre familia se află în disoluţie, copilul îşi desăvârşeşte educaţia pe străzi, în cluburi, prin cârciumi şi, de foarte timpuriu, în bordeluri. Atitudinea noastră faţă de o problemă poate provoca învia morţii din morminte sau poate provoca dezastre.  Chiar şi trecutul, pe care suntem ispitiţi să-l plasăm într-o zonă mitică, este jalnic. În şcoală am avut parte de dascăli modeşti , dacă las la o parte cele două-trei excepţii. Niciunul dintre ei nu semăna cu Makarenko sau cu Pestalozzi. La ciclul gimnazial, cei mai mulţi magiştri erau suplinitori. Puţini aveau şapte clase, plus un liceu sau o Şcoală Normală de trei ani, echivalentă cu Liceul Pedagogic de astăzi. Ăştia însă erau şi fericiţii posesori ai unor atestate de profesori, iar puţinul pe care îl ştiau ni-l băgau în cap în întregime, folosindu-se de bâtă, nuia, palmă, pumn sau curea. Vorba unui prieten din tinereţe: " Cutare te bătea până ştiai şu tu ce ştia şi el ! " Era bătaie ca la balamuc, iar părinţii care aflau că progeniturile lor fuseseră torturate la şcoală le aplicau şi ei, celor mici, pedepse corporale, la domiciliu. ( Sigur că erau vremuri barbare, dar văd că azi s-a trecut în extrema opusă : a venit rândul belferilor să nu fie protejaţi şi să fie ţinta violenţei şcolarilor. ) Unii dintre mentorii de atunci au devenit nume de străzi şi îi mai aud şi acum pe foştii mei tovarăşi de clasă discutând cu admiraţie despre vremurile de odinioară.
- Bă, ce profesori buni am avut, bă ! Mai ţii minte cum ne bătea ? Aia şcoală, fratele meu, nu ca acuma !
         Într-adevăr, vemuri legendare. Îi las la o parte pe învăţătorii din Ardeal, adevăraţi luminatori ai neamului - ei îi citeau şi îi înţelegeau pe marii filosofi occidentali -, dar şi pe cei din Moldova, stăpâniţi de evlavia luminării oamenilor simpli. În Valahia însă, copiii îi duceau învăţătorului, la sfârşitul anului, măcar o găină, ca totul să fie în regulă. Cine nu dădea pasărea rămânea repetent. Mi-a spus-o unul, mi-au spus-o doi, mi-au zis-o mai mulţi dintre cei care au ajuns acum la o vârstă venerabilă.
        Îmi amintesc că am refuzat să mă mai duc la şcoală, în clasa I, ba chiar m-am îmbolnăvit o perioadă, de frica bătăilor administrate de doamna învăţătoare. Într-o zi, mamei i-a venit ideia salvatoare şi a început să-i ducă zilnic, dăscăliţei noastre, dulciuri pe care aceasta mi le dădea în pauzele dintre ore.
- Ia vino aici, mă, îmi spunea femeia de la catedră. Uite, fiindcă ai fost cuminte şi ai învăţat tot ce ţi-am dat, îţi dau bunătăţi. Dacă vii şi mâine la şcoală şi te comporţi la fel, îţi dau şi mai multe.
Scena s-a repetat de mai multe ori, până când colegul meu de bancă, privindu-mă posomorât, din uşă, cum ieşeam din sala de clasă cu braţele încărcate cu eugenii, bomboane şi spirale, a izbucnit  :
- Mie de ce nu-mi dă aia, mă, nimic, fire-ar căpăţâna ei a dracu să fie, că şi eu am învăţat şi am scris tot ?
Mai târziu, când eram prin clasa a V-a, un vecin m-a întrebat cu cine făceam limba română.
- Cu X, am zis eu, tremurând de frica zbirului care mă aştepta cu aracul, în fiecare zi, la poarta şcolii.
- Eeee, ăla e om al dracu', îi place femeile ! a râs curiosul. He, he, he, ascultă la mine, ţapul ăla bătrân aleargă toată ziua după muieri.
Trei-patru săptămâni n-am mai fost în stare să reţin nimic din ce-mi explica, la cursuri, bătrânul dascăl. Mă uitam fix la el şi mă gândeam : "Ăsta umblă după femei. Cum o fi să umbli toată ziua după femei ? Cu câte o fi având el de-a face ? Pe Z, vecina bălană şi nurlie, o fi tăbărât vreodată? Cum o fi fost ? I-o fi plăcut ? "
Văzându-mă aerian, satrapul s-a oprit într-un rând din expunere şi m-a întrebat : " Ăăăă...da' tu ce dracu' ai, mă ? Ăăăăă...eşti bolnav ? Ăăăăă...la ce te gândeşti ?"
Îl văzusem cu ochii mei cum, deşi boşorog, o pipăia febril, cerşindu-i nu ştiu ce componentă anatomică şi mormăind promisiuni fierbinţi, pe o tânără colegă care, e drept, îl provocase îndelung.
Când profesorul intra la oră ceva mai îmbujorat la faţă, auzeam din spate câte un coleg :
- Ăsta iar a dat un clei !
Erau timpuri când şcoala sta în picioare, perfect verticală, şi datorită atitudinii exemplare a părinţilor şi a guvernanţilor - aşa limitaţi cum erau ei ! - faţă de învăţământ.
Că, altminteri, oamenii erau plini de păcate şi pe-atunci.

P.S. Aceasta este postarea cu numărul o mie ! Îmi pare rău că n-am reuşit să scriu despre ceva care îmi place. În general, cei care întristează tastatura sau foaia de hârtie au două tendinţe diametral opuse. Unii vor să-şi afirme cu tot dinadinsul "spiritul critic", căutând nod în papură oricui şi găsind bube peste tot. Alţii preferă să ascundă mizeria sub preş şi, ruşinoşi, să vorbească în termeni eroici despre toţi neisprăviţii. În ceea ce mă priveşte, încerc să prezint în aşa fel lucrurile, încât adevărul să scoată discret capul, de după o uşă întredeschisă. Nu trec cu vederea niciun aspect care ţine de frumuseţea umană, dar prezint măgăriile numai până la limita suportabilului.

Parantezele timpului

 În urmă cu mai mulţi ani, când un copil găsea un stilou, venea cu obiectul la cancelarie şi îl preda unui profesor. Acesta făcea investigaţii şi îl găsea pe cel care îşi pierduse condeiul. Acum foarte mulţi îşi pierd rechizitele, chiar dacă uneori nici nu le scot din ghiozdan, dar parcă nimeni nu mai găseşte nimic. S-a ajuns până acolo încât se volatilizează, de sub pupitre, chiar mâncarea elevilor.
Pot depune însă mărturie că încă există şcolari excepţionali, inteligenţi, harnici şi animaţi de o evidentă curiozitate gnoseologică. Dar ei sunt din ce în ce mai puţini.
Gardurile metalice dispar, păsările şi fructele îşi iau zborul în direcţii necunoscute. Am avut recent o conversaţie cu un băiat din clasa a VIII-a, care mi-a spus, printre altele, că se fură pe rupte  gunoiul de grajd din grădinile oamenilor.
- Bine, dar ce fac hoţii cu bălegarul ? am întrebat.
- Îl vând şi capătă nişte bani cu care îşi cumpără ţigări şi băutură.
Manglitorii sunt cunoscuţi şi nu sunt de etnie romă.
Cu ceva timp în urmă, dacă întindeai o mână de ajutor unui semen, respectivul îţi era recunoscător şi îşi manifesta respectul faţă de tine de câte ori avea ocazia. Acum bravii cetăţeni ai Republicii au ajuns să se răzbune, cu mare satisfacţie, pe binefăcătorii lor.
Statul se comportă ca un lotru la drumul mare - probabil că va pune taxe şi pe ieşitul pe uşă sau pe mersul la umblătoare ! -, iar clasa politică dă, din păcate, un exemplu greţos.
Constat că oamenii simpli - ah, ce cult au avut şi au artiştii faţă de omul simplu ! - nu au încredere în persoanele pregătite temeinic în variate domenii, în specialişti, în şcoală, în cultură, în seriozitate, cinste, fidelitate. Nu dau, adică, nicio ceapă degerată pe valoarea profesională sau pe morală şi fac echipă cu primul escroc care le promite trei ouă, dar care, până la coadă, îi va buzunări bine.
E o modă să-ţi fie jenă să te comporţi moral.
E o ruşine să-ţi fie ruşine de cineva sau de ceva !
Dacă adăugăm masacrarea unor animale nevinovate - se taie câini şi măgari ! - pentru câştiguri băneşti, putem spune că ne-am rătăcit iremediabil pe cărări străine omenescului.
Trăim într-o noapte a minţii, iar istoria va şterge perioada asta din paginile sale, pomenind-o, poate, doar ca pe o vreme ruşinoasă, întunecată, în cronologia existenţei bipezilor.
O abominabilă paranteză a timpului şi a frumuseţii - divine, nu-i aşa ? - din noi.

P.S. Oamenii de bine, după vorba cuiva, au început să şterpelească busturile scriitorilor din Parcul Copou. Uite că autorii de cărţi sunt şi ei buni la ceva.