Cu uşile închise

        Cât timp am fost student şi elev, n-am fost nevoit să dau o cană de apă nimănui. Nu mi s-a sugerat şi nu mi s-a cerut aşa ceva. Lucrurile decurgeau firesc, iar dascălii îşi făceau cu conştiinciozitate datoria. Acum situaţia de atunci îmi pare că ţinea de SF, fiindcă azi un părinte trebuie să ofere câte ceva după fiecare uşă pe care o deschide. Mai mult, ca să rezolve probleme de serviciu, unii duc bani de acasă. Simultan, profitorii sistemului încasează salarii uriaşe şi fură ca-n codru. Eram sărac şi oricum n-aş fi avut cu ce să-mi ispitesc dascălii sau funcţionarii de care depindeam. Spre lauda lor şi cu unele excepţii, mentorii mei apreciau numai munca, talentul şi inteligenţa : statutul social al învăţăcelului nu producea efecte în planul evaluării.
        Am trăit într-o lume care avea uşile închise. Ideea de intervenţie părea utopică. Citesc acum amintirile unora care aveau acces la înalţi demnitari şi la membrii Comitetului Central. Am fost primit de X, m-am dus la Z etc. Era o perioadă în care Nicu Ceauşescu mergea în delegaţii prin URSS, însoţit de studenţi sau de tineri care nu aveau proptele de niciun fel. Când m-am ridicat eu, sistemul îşi închisese cercurile de putere. Studioşii din anul lui Muşina au fost ultimii care mai puteau pătrunde în biroul unui secretar UTC. Ion Cristoiu era un corifeu, iar studenţii cu activitate politică, stegari ai visului de aur al omenirii, erau răsplătiţi cu câte cincizeci de sutimi adăugate la media de absolvire. În felul acesta, poziţia lor, la repartiziţie, se ridica peste a tinerilor care munciseră mai mult şi mai bine decât ei. Unul dintre fericiţi este un cunoscut autor de manuale. Când am terminat eu, nici măcar uşa decanului nu mai era deschisă pentru oricine. Jocurile se făceau, ca şi în zilele noastre, în spatele unor uşi blindate. Ca un făcut, nici marii scriitori nu se interesau prea mult de tinerele talente. Alexandru Muşina povestea că a fost apreciat de Ivasiuc la nu ştiu ce întâlnire cu studenţii şi deplângea dispariţia neaşteptată a prozatorului, la cutremurul din 1977. "Dacă ar mai fi trăit Ivasiuc, aş fi ajuns şi eu mare", ofta Sandu, care, după dispariţia Cenaclului de Luni,  nu se mai iluziona că va face o carieră literară strălucită. Apoi, când s-au redeschis uşile, pentru mine a fost prea târziu. Aşa mi s-a părut şi am rămas în în carapacea mea cehoviană. Un prieten a fost numit direct secretar de stat la Ministerul Tineretului, în timpul mandatului lui Duvăz. Dar omul a mers cu dezinteresul atât de departe, încât n-a încercat nici să-şi păstreze slujba. Nu mi-a picat niciodată o pleaşcă şi într-un fel mă bucur pentru asta. Sunt convins însă că nici n-aş fi putut profita de o situaţie favorabilă. De fapt, chiar şi înainte fusesem prea timid pentru a iniţia un acţiune susţinută de afirmare. Păstrez şi acum o scrisoare de la Florin Mugur, care îmi propunea, prin 1981, să public un roman la Cartea Românească.
          Nu m-am întrebat nicio clipă cum ar fi să am toate uşile deschise înaintea mea şi să-mi rezolv cu uşurinţă problemele. Pus într-o asemenea ipostază, probabil că m-aş simţi vinovat că alţii nu au avea avantajele mele.
          Totuşi, vom ajunge să trăim vreodată într-o societate normală, în care uşile să se deschidă şi să se închidă în funcţie de merite şi de munca depusă de fiecare ? Vom apuca o lume în care cinstea şi dreptatea să intre pe poarta din faţă, iar hoţia şi corupţia să nu mai aibă acces în nicio instituţie ?

P. S. S-a constatat că acolo unde este mai multă cultură, corupţia şi dictatura sunt ţinute departe.

Jaful umilinţei şi al disperării

     Am văzut, pe un canal de televiziune, înregistrarea unei scene care m-a cutremurat. O învăţătoare dintr-o şcoală bucureşteană îi porcăia amarnic pe nişte părinţi care nu dăduseră, pentru cadourile cadrelor didactice, decât câte două milioane de lei vechi. Apriga slujitoare a sistemului de învăţământ voia şi striga ca fiecare om să dea cinci milioane ! Era necesar să fie premiată toată lumea : două directoare, profesori, paznici, femei de serviciu. "Este o şcoală de fiţe !" le spunea dăscăliţa răstit. "Când aţi intrat aici, aţi cumpărat tot pachetul. Aşa se pune problema ! " Toate astea se întâmplă în condiţiile în care, prin ordinul ministrului, profesorii nu au voie să strângă bani de la elevi.  Sigur, e o faptă abominabilă, iar ziariştii, adevărate ţaţe de lux, vor avea ce să toace vreme îndelungată, până va fi prins un alt dobitoc cu pantalonii în vine.
     Oamenii şcolii sunt plătiţi mizerabil şi trăiesc o umilinţă continuă, în timp ce un politruc din Cluj spunea că nici nu se dă jos din pat pentru 100 000 de euro. Nefericiţii care au ales să lucreze în învăţământ nu au bani nici pentru mâncare şi haine. Cam acelaşi lucru se întâmplă cu medicii care intră în sistemul de sănătate. În plus, perspectiva pensiei este de natură să-i aducă la disperare pe belferii care fac foamea. Guvernanţii nu ştiu nimic : sunt prea ocupaţi să fure ce a mai rămas pe fundul sacului şi să împartă cu clientela politică. Ca să furi, nu e obligatoriu să ai carte. Pentru a supravieţui, unii profesori dau meditaţii. În oraşe, treaba este chiar rentabilă şi pare onorabilă atât timp cât elevii nu sunt obligaţi să meargă la pregătire suplimentară. Dar nu toate disciplinele beneficiază de această posibilitate. Şi atunci ce fac ceilalţi proletari din educaţie ? Ce au învăţat din mers de la celelalte instituţii ale statului.  Îşi pun la punct un sistem de jefuire a celor care beneficiază de serviciile aşezământului. Cer cu neruşinare bani elevilor şi părinţilor. Ca la uşa cortului. De altminteri, o instituţie românească este o unitate administrativă constituită legal, cu scopul de a-i jumuli de bani, în mod infracţional, pe cetăţeni. Când ieşi din casă, trebuie să ai buzunarele burduşite cu câteva salarii, fiindcă eşti taxat după fiecare uşă deschisă : România a ajuns o imensă piaţă, unde dai banii şi nu primeşti nimic. Unde vom ajunge, fraţilor ?
       Disperaţi, oamenii cu simţ civic ies în stradă şi cer demisia celor responsabili de situaţia monstruoasă în care a ajuns populaţia. Dar ce spune un sondaj de opinie făcut recent ? Cine credeţi că ar fi aleşi în fruntea naţiei, la viitoarele alegeri ? Aţi ghicit. Exact aceia care ne-au nenorocit, care nu se pricep la nimic şi care le au cu mangleala. Că, în foarte puţine comunităţi, sunt aleşi şi oameni meritorii nu este relevant în ansamblul structurilor sociale şi politice, profund corupte. Şi atunci ce să mai crezi despre bobor ?  În romanul lui Céline Călătorie la capătul nopţii este o scenă în care un sălbatic din colonii vine, prin junglă, cale de câteva zile, pentru a fi judecat şi pedepsit pentru un vină minoră. Capătă două palme şi un şut în fund şi se întoarce la coliba lui mulţumit şi cu sentimentul datoriei împlinite. Dacă s-ar fi pus problema alegerilor, e clar pe cine ar fi pus negrul ştampila. Sau degetul, pentru că nu ştia să scrie.
      Abia acum am înţeles care este secretul succesului politic care te duce la reuşite pe toate planurile, dar mai vârtos în zona financiară. Adică aia care contează. E mult până când proştii te vor vedea la o tribună, cu un microfon în mână şi vorbind în numele autorităţii : după aceea te vor alege, cu ochii închişi, până vor muri. Chiar şi de foame, mi-ar spune, zâmbind, dl Mazăre, care ştie că nu este nevoie să porţi costum şi să fii pregătit în vreun domeniu, ca să fii luat în seamă de ale(r)gători.