Ultimele scrisori

       A trecut vremea când redactam șase-șapte scrisori pe săptămână și așteptam cu nerăbdare răspunsurile. Asta dura mai multe zile, iar emoția cu care deschideam plicurile trimise de prieteni era individualizată de mirosul hârtiei și de caligrafia fiecărui corespondent. Desfăceam epistola și o citeam în grabă. Pe urmă o puneam la păstrat. Scrisorile de dragoste pe care le primeam erau deschise de poștărițele de atunci. ( Sincer vorbind, n-am înțeles niciodată preocuparea patologică a unora de a spiona intimitatea celorlalți. Există tipul uman al scurmătorului prin mizerii, cu un profil pihologic și social bine definit. Marin Preda l-a prins bine într-un personaj, dar azi prototipul cu pricina are statutul de ziarist.) Ion Stratan mi-a trimis cele mai multe răvașe. Cred că au fost de ordinul sutelor și aveau un inconfundabil miros de tutun ars. Pe măsură ce se scurgeau anii, textele sale deveneau mai scurte, iar scrisul poetului era tot mai grăbit, tot mai greu de descifrat.
      Cele din urmă scrisori primite prin poștă mi-au fost expediate de Radu Aldulescu, Constantin Țoiu și Valentin Emil Mușat. Autorul Îngerului încălecat le-a scris chiar pe ultimele. Acum comunicăm prin e-mail. Rapid. Eficient. Cei mai mulți, cu excepția unora dintre scriitori, nu mai caută efecte artistice. Dar emoția cu care le citesc rămâne la fel de intensă.
      Urmând vântul evoluției, se schimbă și obiceiurile legate de ridicarea locuințelor. Meșterului Manole și calfelor sale le aduceau mâncare femeile din familie. Mai târziu, zidarii și zugravii erau ospătați din belșug de cei cărora li se construia casa. Când gazda era generoasă, munca mergea în paralel cu petrecerea. Se încingeau adevărate chiolhanuri, muncitorii erau euforici toată ziua, iar la sfârșit erau aduși lăutarii.  Cam la o oră-două, când simțea că i se usucă gura, un bătrân făuritor de ziduri obișnuia să-i strige beneficiarului :
- Domnule, noi nu ne mai îndulcim gurița cu nimic?
Același înțelept făcea un somn bun după ”cina de prânz”, cum zicea el, și trăia o mare satisfacție când strivea cu laba piciorului, răsucind-o îndelung, coada pisicii care se învârtea pe sub masă.
Acum este la modă specialistul care nu solicită hrană și nu îl împovărează pe proprietar cu nimic, muncind întins, concentrat pe detaliile lucrării pe care și-a asumat-o.

Cuvintele sunt niște femei care rămân mereu virgine

    Am apucat și vremea când legumele se mai făceau și în aer liber, crescând din pământ și sfidând frigul. Dușurile cu acizi, numite ploi, încă nu se generalizaseră, iar paraziții și buruienile nu sufocaseră regnul vegetal nobil și folositor. Dar comuniunea omului cu elementele primordiale merge înainte : natura repetă ceea ce se petrece în plan social.
   Puneam câteva rânduri de roșii foarte devreme, la ivirea soarelui de primăvară, iar micuțele plante înfruntau eroic brumele și înghețurile cu care noul anotimp ne surprindea permanent. Mâncam tomate coapte, nestropite cu fungicide sau insecticide, chiar la începutul lui iunie. Un țăran, care le făcea pe toate la timpul său, îmi dădea târcoale, pradă unei nedumeriri bosumflate, neînțelegând nici de ce mă grăbesc cu plantatul legumelor, nici cum rezistă acestea celor mai aspre încercări termice. Într-un an căzuse o brumă groasă, iar roșiile mele se fleșcăiseră rău de tot. Atunci l-am văzut pe om luminându-se la față de faptul că poate spune, în fine, un adevăr evident, într-un limbaj aproape elevat:
- Dom profesor, eu am părerea că nu rezistă!
Plantele au supraviețuit totuși și au dat producție record, spre marea mirare a spectatorului meu.
Sunt elevi care fac tot felul de năzbâtii, supărându-și părinții și stricând ziua mentorilor săi. L-am dojenit, într-o zi, pe unul dintre ei, iar când am vrut să-i spun că-i voi scădea nota la purtare, băiatul mi-a zis repede două cuvinte, pe un ton atât de civilizat și nepotrivit cu condiția sa socială, încât am rămas impresionat :
- Vă rog, nu!
Ah, seducătoare și viclene vorbe, care se duc cu oricine, dar nu oferă posibilitatea de a spune adevărul decât lui Anton Pavlovici Cehov!
    Într-o seară admiram coșul de pe casa unui țăran, recent curățat și tencuit. Autorul lucrării era un meseriaș devenit celebru prin faptul că zidise cândva, pentru un gospodar, un closet fără ușă. Lucrase din interior, rămânând blocat între cei patru pereți.
- Ia ascultă, bă, fire-ai al dracului, îl întrebase proprietarul privatei pe meșter, pă unde intru eu, bă, acu să mă c...? Pă unde, bă?
- Pă unde o să ies și eu, răspunsese zidarul, care nu era lipsit de replică.
Văzând că sunt curios, beneficiarul lucrării, un localnic cu trei clase, s-a apropiat de mine și mi-a spus repede, cu capul dat pe spate, de parcă ar fi recitat un poem pe care-l învățase la școală :
- Să știți dumneavoastră că...coșul ăsta nu e el strălucit, dar e totuși bun!
Și m-a privit zâmbind, minunându-se de propria măiestrie oratorică.