Două moduri de a interpreta un text

       Există o infinitate de feluri de a comenta o carte. Acestea se mișcă însă între două repere ușor de recunoscut. Primul constă în așezarea operei între niște parametri ficși, însușiți de toată lumea, așa încât, la final, toate textele par să semene între ele. Este un adevărat pat al lui Procust, individualitatea creației fiind anulată. Al doilea pornește de la ipoteza că opera este un unicat, având un caracter profund particular. Scrierea este evaluată  pe un teren mereu virgin, surprinzător, revelator. Căile de acces sunt mereu altele, în permanentă mișcare, frapând prin noutatea interpretării și punând în evidență originalitatea ficțiunii care rămâne proaspătă, vie.
      Cele două tipuri se întâlnesc rar, în stare pură, în practica literară - de pildă Șerban Cioculescu și G. Călinescu -, dar funcționează nenumărate variante ale acestora.
       De exemplu, fiecare roman are cheile sale de interpretare. Judecat după standardele veridicității realiste, un op de imaginație nu înseamnă nimic. Erorile de valorizare apar când unei cărți i se aplică criterii incompatibile cu natura sa. Uneori un text scapă chiar judecății celei mai libere de prejudecăți și orice aproximare a valorii sale pare inadevcată.

Recitind "Stepa" lui Cehov

        Ca de obicei, încep lecturile verii cu...câteva recitiri. Printre ele, Stepa şi Mănăstirea din Parma.
Sunt autori sortiţi să fie citiţi, iar alţii sunt meniţi să fie studiaţi în şcoli. În sfârşit, există a treia categorie, a celor care fac obiectul cercetărilor savante, dar vor fi şi urmăriţi cu multă plăcere de toate generaţiile de iubitori ai literaturii.
        N-am verificat dacă Stepa este cel mai întins text scris de Cehov, dar se pare că aşa este. Această "poveste a unei călătorii" ne dă o idee despre cum ar fi scris Cehov romane. Sau poate că nu.
Impresia mea este că scriitorii clasici, cei care au produs marile cărţi, au folosit o reţetă simplă pentru creaţiile lor. Întâi de toate, important este personajul, rotund sau bidimensional. Toate operele clasice sunt populate de oamenii vii, adevăraţi, vorbind fiecare limba sa şi având un comportament inconfundabil. Ei sunt imaginaţi cumva premergător întâmplărilor prin care vor trece. Acţiunea vine după aceea şi este cursivă. Stendhal scrie de parcă ar fi biograful personajelor sale şi istoricul unor evenimente petrecute în realitate. Atâtea capodopere au fost construite în jurul unor personaje. Ca exemplu, Moromeţii îmi vine imediat în minte.
        Mai târziu, pe măsură ce personajul unidimensional îşi trăieşte traiul şi  proza evoluează - uneori până la anemiere epică -, am început să fim atenţi la miza profundă a operei literare. Dacă primii autori pariau doar pe viaţă - cu dramele şi comediile ei -, modernii abordează teme mai subtile şi mai greu de descifrat. Dar Proust, Joyce, Musil, Dino Buzzati şi Elias Canetti sunt proprietarii unor personaje bine închegate.
       Pe urmă, personajele şi naraţiunile au fost pulverizate în tehnici narative sofisticate, iar prozatorii şi-au pierdut o mare parte din cititori, în aşa fel încât, în anumite perioade,  nu s-au mai citit nici măcar între ei. De zeci de ani, venerabilul şi, fizic, mereu tânărul Eugen Simion a strigat cât l-au ţinut puterile : "Reîntoarcerea la epic ! "
Ce ne va rezerva viitorul e greu de anticipat.

P:S. 19 iulie. Spre dimineaţă, un vis cu Alexandru Muşina. Venise în vizită, dar era foarte obosit şi l-am rugat să se întindă pe un pat, într-o cameră alăturată. M-am culcat şi eu pe un altul şi odaia părea salonul unui spital în care eram numai noi doi. Am pomenit de cineva drag lui, iar el a început să vorbească şi a făcut-o multă, multă vreme. Cuvintele sale mă învăluiau încet şi mă îmbrăcau într-o crisalidă albă, pufoasă.