Două moduri de a interpreta un text

       Există o infinitate de feluri de a comenta o carte. Acestea se mișcă însă între două repere ușor de recunoscut. Primul constă în așezarea operei între niște parametri ficși, însușiți de toată lumea, așa încât, la final, toate textele par să semene între ele. Este un adevărat pat al lui Procust, individualitatea creației fiind anulată. Al doilea pornește de la ipoteza că opera este un unicat, având un caracter profund particular. Scrierea este evaluată  pe un teren mereu virgin, surprinzător, revelator. Căile de acces sunt mereu altele, în permanentă mișcare, frapând prin noutatea interpretării și punând în evidență originalitatea ficțiunii care rămâne proaspătă, vie.
      Cele două tipuri se întâlnesc rar, în stare pură, în practica literară - de pildă Șerban Cioculescu și G. Călinescu -, dar funcționează nenumărate variante ale acestora.
       De exemplu, fiecare roman are cheile sale de interpretare. Judecat după standardele veridicității realiste, un op de imaginație nu înseamnă nimic. Erorile de valorizare apar când unei cărți i se aplică criterii incompatibile cu natura sa. Uneori un text scapă chiar judecății celei mai libere de prejudecăți și orice aproximare a valorii sale pare inadevcată.

Sclipirea, statistica și dezastrul

     Nu sunt deloc convins că, în unele cazuri, sportivii de ieri erau mai valoroși decât cei de azi. Un fotbalist sclipea în două faze pe meci și era declarat cel mai bun. Se juca mai lent, antrenamentele erau mai ușoare, iar despre echipament ce să mai vorbim. Se trăia din talent, cum făcea Năstase. Dacă un jucător de tenis ori de fotbal avea mentalitate de profesionist și se antrena cu seriozitate, îi umilea pe ceilalți. E cazul lui Pele. Alții se specializau. Australianul John Newcombe era un jucător primitiv, fără rever, și se pregătea aproape exclusiv pentru Wimbledon. ( Năstase îl ridiculiza pe unde îl prindea, dar nu și pe iarba londoneză.) Câștiga turneul și era declarat nr. 1 mondial. Învingătorul de la Roland Garros era nr. 2. Și așa mai departe.
Nu există sportiv care să fie declarat cel mai bun din toate timpurile. Ba chiar cred că unii dintre cei cărora li s-a lipit această etichetă n-au fost cu adevărat nici cei mai importanți ai vremurilor lor, fiindcă atunci nu se proceda ca astăzi, când sunt numărate toate fazele făcute de un jucător și sunt calculați câți kilometri a alergat fiecare. În zilele noastre, talentul nu mai este suficient, dar cu munca se ajunge departe. Borg, Nadal, Bruguera,  Vilas, Michael Stich sunt exemple edificatoare. Și sunt sute de fotbaliști care trăiesc doar fiindcă au constituții de tauri și se descurcă bine la duelurile fizice. Cantitatea bate de departe calitatea, iar statistica spune totul.
     Trist este că acest criteriu economic - banii sunt buni dacă sunt mulți - a pătruns nu numai în sport și în producerea bunurilor de consum, ci și în artă. În străinătate sunt scriitori care dictează mai multe romane deodată, iar manuscrisele le sunt cărate cu camioanele. Editurile primesc zilnic sute de manuscrise. Dacă nu s-a auzit de tine, cartea îți este aruncată la gunoi fără să fie citită. Pe lângă câte mari talente se trece în viteză din pricina industrializării literaturii? Mai nou, editorii vor să introducă roboți pentru sortarea manuscriselor. Ar fi avut vreo șansă să treacă de exigentele mașini scriitori precum Thomas Mann, Faulkner, Malcolm Lowry, Canetti, Musil, Kadare, Mateiu Caragiale? Proust a fost refuzat de Gide, Lampedusa nu l-a convins pe Elio Vittorini - cum să admită un sicilian sărac că un nobil... sicilian ar fi putut scrie o capodoperă ? -, Kenney Toole n-a trecut nici de ochii avizați ai unor redactori. Totul e de vânzare : ce aduce bani e acceptat.
      Trecând pe Valea Cascadelor să cumpăr niște materiale, am fost uimit de oferta de mărfuri din care cumpărătorii pot alege. În România se trăiește bine din mutatul unor obiecte dintr-un loc în altul. Iei un pachet de gresie, îl transporți o mie de kilometri și îi triplezi prețul. Asta se numește comerț. Creativitatea tinde să dispară. Cam așa se întâmplă, în alte locuri, cu  cărțile. Textele sunt plimbate din mână în mână - autori, agenți literari, consilieri editoriali - și ajung la cititori. Totuși, talentul supraviețuiește cumva și toată lumea are de câștigat. Aptitudinile unor oameni de a face lucruri deosebite sunt socotite mine de aur, fiind exploatate corespunzător.
   E greu să definești ce se întâmplă la noi. Niște gologani trec dintr-un buzunar în altul - mulți prin furtișaguri, destui prin impozite - și inevitabil se va ajunge la fundul sacului. Ca într-un nou Ev Mediu, câțiva vor rămâne cu palate și cu conturi în bănci, iar restul vor deveni sclavi care vor munci paisprezece ore pe zi, pentru o felie de pâine. Destui își vor vinde organele. Munca nu este răsplătită, iar pe talente ne facem nevoile.
     La ce bun să mai scrii o carte-două, cu pretenția că ai făcut un lucru frumos?
     

Un profesor de azi

            Am avut cultul prieteniei şi-l recunosc cumva la cei pe care îi întâlnesc. Mai mult, m-am bucurat de compania unor oameni ieşiţi din comun, unii dintre ei fiind indubitabil genii în meseria lor. Trecând prin diferite medii, am rămas surprins de radicalele deosebiri de atitudine pe care le prezentau amicii mei, cunoscuţi în momente diferite ale vieţii şi proveniţi din medii variate. Cu cât mediul este mai coborât din punct de vedere cultural, cu atât îţi găseşti mai puţini tovarăşi de idei, dar mai mulţi de pahar. Mult prea târziu mi-am dat seama că nu oricine poate avea prieteni adevăraţi şi că unei fiinţe omeneşti îi trebuie un anumit nivel de înţelegere a lumii, ca să nu resimtă ca pe o insultă succesele cunoscuţilor săi şi să nu inventarieze toate mizeriile care se spun despre ei, pentru a li le arunca apoi în faţă, la momente bine alese. E obligatoriu să aibă o mentalitate, aş zice, normală, pentru a nu simţi invidie sau nevoia de a fi rău cu semenii săi. Nu foarte mulţi oameni sunt capabili să priceapă că este loc pentru oricine sub soare şi că nu avem nimic de împărţit unii cu alţii, chiar dacă uneori nu ştim ce este respectul sau recunoştinţa, dintr-o lipsă cronică de educaţie. Culmea e că am întâlnit altruism şi toleranţă la cetăţeni care n-au deschis o carte în viaţa lor, dar nu le-am găsit deloc la cei care au citit două-trei volume într-o întreagă existenţă.
 Când îmi voi scrie memoriile, voi dedica un mare capitol relaţiilor mele cu maghiarii, oameni civilzaţi, fideli şi principiali.
            De mai mulţi ani, zeii mi-au făcut o mare favoare, lăsându-mă să mă bucur de prietenia unui om cu adevărat ieşit din comun. El este o legendă vie şi a fost până anul acesta profesor la o şcoală din oraşul V. Ştiu că, din punct de vedere profesional, omul este o somitate, unul dintre cei mai buni specialişti din ţară în domeniul său şi se bucură de aprecierile unanime ale colegilor, elevilor şi părinţilor acestora. Eu aş vrea să scriu însă două cuvinte despre omul care este cel despre care vorbesc. Îl cunoşteam din vedere, de decenii întregi, când era singura rază de lumină pentru dascălii care participau, în fiecare toamnă, la consfătuirile anuale ale belferilor din judeţ. Ţinea, în anii de cruntă ideologizare comunistă, nişte discursuri cu totul atipice, înţesate de idei subversive, de imagini uimitoare şi de o emoţie intelectuală care sfida toate recomandările venite din partea tovarăşilor de la partid. Vorbea măsurat, cu o anumită intonaţie şi totdeauna se făcea, în sală, o linişte desăvârşită. Mulţi ani am mers la întrunirile alea numai pentru a-l asculta pe el. Îl vedeam deseori prin oraşul V.  în timp ce-şi făcea plimbarea zilnică sau se ducea către slujbă. E un bărbat care nu se laudă, nu face caz de competenţa sa, nu-i striveşte pe cei din jur cu evidenta sa superioritate profesională şi umană. Are un comportament de om la locul lui, liniştit, educat, care n-a ridicat vreodată tonul la cineva, n-a jignit ş n-a vorbit pe nimeni de rău. Manierele sale impun un respect sincer din partea celorlalţi, iar prietenul meu se bucură de stima întregii comunităţi, de la primar până la cel mai nou elev al instituţiei în cadrul căreia a predat, mulţi ani, lecţii de neuitat.
               După revoluţie a fost ales de colegi director al şcolii în care lucra, dar lui i-a displăcut noua ipostază şi l-a lăsat pe fostul său şef, un mare mâncător de rahat, să se caţăre din nou în funcţia cu care se identificase. L-am cunoscut când, în cadrul Testării Naţionale,  am fost numit într-o comisie de evaluare. Fratele meu mai mare, căci aşa îmi place să-l numesc, e un miracol de omenie şi pot depune mărturie că este un spirit mult elevat, conştient de înalta sa misiune pe Pământ. De la el aflu, constant, lucruri extraordinar de interesante şi orice întâlnire cu prietenul meu este un prilej de uluitoare revelaţii. Dacă l-ar fi cunoscut, un alt amic, care deţine o funcţie de răspundere, şi-ar fi schimbat părerea îngrozitoare pe care o are despre cadrele didactice : " Învăţătorii şi profesorii sunt, în masă,  conflictuali, invidioşi şi lipsiţi de caracter. Tocmai ei, formatorii de caractere..."
                Deşi trăieşte într-un regim de maximă discreţie, toată lumea ştie că mintea lui e infinit mai preţioasă decât a mai marilor zilei,  luaţi la un loc, iar în vară, când el a ieşit la pensie, camarazii săi a resimţit retragerea sa ca pe o imensă pierdere. Le sugerez mai tinerilor mei colegi din învăţământ, necontaminaţi de vechile năravuri instalate în sistem, să-l cunoască pe prietenul meu. Vor avea aproape de ei un model adevărat, viu, care le-ar putea transmite nişte principii profesionale sănătoase, utile în tot ce au de făcut în cadrul şcolii şi în afara acesteia.

Parantezele timpului

 În urmă cu mai mulţi ani, când un copil găsea un stilou, venea cu obiectul la cancelarie şi îl preda unui profesor. Acesta făcea investigaţii şi îl găsea pe cel care îşi pierduse condeiul. Acum foarte mulţi îşi pierd rechizitele, chiar dacă uneori nici nu le scot din ghiozdan, dar parcă nimeni nu mai găseşte nimic. S-a ajuns până acolo încât se volatilizează, de sub pupitre, chiar mâncarea elevilor.
Pot depune însă mărturie că încă există şcolari excepţionali, inteligenţi, harnici şi animaţi de o evidentă curiozitate gnoseologică. Dar ei sunt din ce în ce mai puţini.
Gardurile metalice dispar, păsările şi fructele îşi iau zborul în direcţii necunoscute. Am avut recent o conversaţie cu un băiat din clasa a VIII-a, care mi-a spus, printre altele, că se fură pe rupte  gunoiul de grajd din grădinile oamenilor.
- Bine, dar ce fac hoţii cu bălegarul ? am întrebat.
- Îl vând şi capătă nişte bani cu care îşi cumpără ţigări şi băutură.
Manglitorii sunt cunoscuţi şi nu sunt de etnie romă.
Cu ceva timp în urmă, dacă întindeai o mână de ajutor unui semen, respectivul îţi era recunoscător şi îşi manifesta respectul faţă de tine de câte ori avea ocazia. Acum bravii cetăţeni ai Republicii au ajuns să se răzbune, cu mare satisfacţie, pe binefăcătorii lor.
Statul se comportă ca un lotru la drumul mare - probabil că va pune taxe şi pe ieşitul pe uşă sau pe mersul la umblătoare ! -, iar clasa politică dă, din păcate, un exemplu greţos.
Constat că oamenii simpli - ah, ce cult au avut şi au artiştii faţă de omul simplu ! - nu au încredere în persoanele pregătite temeinic în variate domenii, în specialişti, în şcoală, în cultură, în seriozitate, cinste, fidelitate. Nu dau, adică, nicio ceapă degerată pe valoarea profesională sau pe morală şi fac echipă cu primul escroc care le promite trei ouă, dar care, până la coadă, îi va buzunări bine.
E o modă să-ţi fie jenă să te comporţi moral.
E o ruşine să-ţi fie ruşine de cineva sau de ceva !
Dacă adăugăm masacrarea unor animale nevinovate - se taie câini şi măgari ! - pentru câştiguri băneşti, putem spune că ne-am rătăcit iremediabil pe cărări străine omenescului.
Trăim într-o noapte a minţii, iar istoria va şterge perioada asta din paginile sale, pomenind-o, poate, doar ca pe o vreme ruşinoasă, întunecată, în cronologia existenţei bipezilor.
O abominabilă paranteză a timpului şi a frumuseţii - divine, nu-i aşa ? - din noi.

P.S. Oamenii de bine, după vorba cuiva, au început să şterpelească busturile scriitorilor din Parcul Copou. Uite că autorii de cărţi sunt şi ei buni la ceva.