Conversație

Globalizarea este un bun prilej de a muri de grija altora. Un mare profesor și critic literar se minuna, în urmă cu mai mulți ani, în legătură cu oamenii care țipau ca din gură de șarpe că un anume dictator din Orient trebuie înlăturat, dar nu se plângeau deloc de problemele lor, deși erau înșelați de neveste, nu aveau ce să pună pe masă și adesea nu se bucurau nici de un acoperiș deasupra capului.
Sunt însă destui concentrați numai pe propriile probleme.
Merg cu mașina, împreună cu un cetățean. El conduce, eu privesc peisajul.
- Vă spun eu că toate merge prost. Nu mai ieșim din rahatul ăsta !
Îmi amitesc de Caragiale : „E o criză, monșer...”
- Ce părere aveți, schimb eu vorba, despre demisia Papei ?
- E, ce să zic ! D-aia nu mai pot eu, de Papa ! Niște oți și ăia ! E înțeleși ! Cineva are ceva de câștigat și din treaba asta !
- Și din nenorocirile noastre cine ar avea de câștigat ?
Mă gândeam la o reflecție a lui Tudor Vasiliu : „Cine o fi mulgând nenorocirile care ne pasc ? ”
- Cum cine ? Puterile europene ! Are nevoie de piață de desfacere, de materie primă și de forță de muncă ieftină.
Îmi vine să-l întreb dacă europenii n-au nevoie și de forță de furat.
- Nu vedeți că acum a zăpăcit și învățământul ? continuă omul, privind încruntat înainte. Are interesul să ne prostescă pe toți. Copiii e niște draci, iar profesorii nu mai fac nimic la școală.
Și îmi dă niște amănunte incredibile despre un liceu în care învață nepotul său.
- E posibil așa ceva ? Păi, pe vremea noastră ne bătea învățătorii până ne umpleau de sânge...  Chiar și în localitatea noastră e jale. X, bunăoară, nu...
- X e un profesor bun, îi tai eu macaroana.
Atentase la imaginea unui coleg.
- Ai că nu e bun ! N-a făcut nicio brânză, nu se descurajează partenerul meu. Iar Y...
- Y e, de asemenea, un profesor bun.
- De unde până unde ? sare ca ars omul.
Și iar îmi dă niște detalii aiuritoare.
- Domnule, îi explic, educația de acasă este hotărâtoare. La școală nu avem voie nici să ridicăm tonul în fața unui copil. Și pot spune că aprob acest principiu care exclude violența.
- Păi, vedeți că v-au prins slăbiciunea și d-aia nu mai învață ?
Se întoarce și mă privește cu ochii aprinși de mânie. Apoi îmi închide definitiv gura :
- Și nu-i mai lăudați atâta pe X și pe Y, că ei vă vorbesc de rău pe toate drumurile ! Și când nu latră ei, vă bălăcăre nevestele lor.
Mă gândesc că nu le-am făcut niciun rău lui Y și lui X.  Ba chiar îi consider prieteni.
Ne facem imaginea noi înșine, chiar dacă aceasta fluctuează în funcție de ochii celor care ne privesc.

P:S.  1. Spre dimineață am avut un vis ciudat cu prozatorul Cristian Teodorescu. El e mai tânăr și ne aflăm într-o casă care îmi este foarte familiară, deși în viața reală n-am locuit niciodată într-un asemenea loc. Suntem prieteni la toartă și trebuie să ieșim pe fereastră. Mă simt de parcă am mai făcut de mii de ori chestia asta. Îl las pe el să treacă primul, îi strig să se cațere cu atenție, dar scriitorul sare în stradă, de la o înălțime devenită amețitoare. Se aud un troznet și un urlet de durere. Și-a rupt piciorul și se târăște prin zăpada însângerată. Plec în căutarea lui, dar între timp celebrul autor a fost adăpostit și bandajat de niște cunoștințe ale mele.
       2. Nu voi înțelege niciodată de ce jucătorii de la Real Madrid și, în general, de la echipele pregătite de Mourinho joacă în dușmănie, ca niște frustrați, chiar și când au un avantaj de patru goluri. Am văzut cu consternare o intrare criminală a unui vârf de atac, într-o fază fără miză. De câte ori înscrie, superbul Cristiano Ronaldo nu se bucură cum s-ar cuveni, ci este preocupat să facă în ciudă suporterilor adverși. Mi se pare stranie, în secolul nostru, o asemenea mentalitate primitivă și conflictuală. La jucătorii Barcelonei simți bucuria chiar și în țesătura aceea interminabilă de pase, deseori plictisitoare. Totuși, echipa catalană mi se pare din ce în ce mai ștearsă.

Senzorialul ficţional. Alte glasuri, alte încăperi de Truman Capote

O observaţie a prietenului Dan Miron m-a făcut să înţeleg de ce îl citesc cu atâta bucurie pe Truman Capote : păstrând proporţiile, şi lui, şi mie ne place să ştergem graniţele dintre real şi imaginar.
Fără îndoială că Alte glasuri, alte încăperi este capodopera prozatorului american. Scris şi construit cu o mână sigură, de maestru, romanul prezintă drumul iniţierii lui Joel Knox în viaţă. Călătoria pe care copilul o face către ultima locuinţă a tatălui său îi dezvăluie personajului o lume străină, deloc ostilă, dar trăind sub zodia perisabilului, a artificiului şi a măştii. Nu numai casa în care pătrunde este admirabil evocată, ci şi senzaţiile pe care băiatul le trăieşte pe măsură ce îşi cunoaşte tatăl şi tovarăşii acestuia. Scriitorul are o acuitate exacerbată a percepţiei vocilor, mirosurilor, culorilor şi variaţiilor de lumină în care se scaldă efectiv personajele sale. De aceea pasajele descriptive sunt cel puţin la fel de reuşite ca dialogurile  : "Aripile vulturilor se zdrenţuiră când ţâşniră în zbor peste vârfurile copacilor şi umbrele lor trecură grăbite peste nisipul aprins de soare al drumului, ca nişte insule de întunecime."
"Vântul noptatic sufla dinspre grădină, umflând draperiile ca pe nişte steaguri de aur decolorat."
Fiecare capitol se termină cu o mică schiţă conţinând elemente de decor interiorizate : "Şi în clipa aceea, ca şi cum un uriaş şi-ar fi tras răsuflarea, începu ploaia." "Când perdelele se traseră la loc şi fereastra rămase pustie, Joel, dezmeticindu-se, se dădu cu un pas îndărăt şi se împiedică de clopot : o singură notă răguşită, spartă, răsună, sfărâmând tăcerea fierbinte."
Joel vede fantoma din casa lui Amy şi se simte în cele din urmă eliberat de relaţia cu părintele său. Fuga lui de acasă, culminând cu descrierea harababurii din bâlci, aşa cum o percepe puştiul pe cale de a se îmbolnăvi este memorabilă. Lui Truman Capote îi iese senzorialul ficţional, semn, în opinia mea, al unui mare talent literar  : "O răbufnire de tăcere îi răspunse ; aici, dincolo, un sunet undeva pe margine ; ploaia ca nişte aripi în cămin, picioruşele şoarecilor pe cioburile de sticlă răspândite pretutindeni, paşii feciorelnici ai celei care urcă şi coboară mere-mereu scara, şi vântul deschizând uşile, trântindu-le, suflându-i suflarea umedă, acră, în faţă, şuierând în toate camerele ; se lăsa dus de curentul vântului ; capul îi era uşor ca un balon şi-l simţea la fel de gol ; cu gheaţă în ochi, cu spini în loc de dinţi, cu o bucată de cârpă în loc de limbă, văzuse soarele răsărind în dimineaţa asta, dar acum, cu fiecare pas împingându-l tot mai aproape de o prăpastie veşnic pânditoare căscându-se în umbră ( sau cel puţin aşa simţea el ), nu era de crezut că avea să mai vadă un alt răsărit de soare ; somnul era ca fumul, îl trăgea adânc în piept, însă îi scăpa iarăşi în aer, în inele colorate, în pete, în scântei, ale căror flăcări îl ţineau suspendat în aer să nu se prăbuşească pe duşumele . Toate acestea erau avertismente, toate muştele acestea înstelate, rămâi treaz, Joel, în ţara eschimoşilor somnul e moarte, ea e totul, mai ţii minte ? etc "
Capote e aici foarte aproape de halucinantele tablouri resorbite lent în naraţiune, ale lui Faulkner, Scriitorul şi Profetul de la care, vorba unui prieten, au învăţat toţi.
O observaţie pe care aş putea face este că autorul Harfei de iarbă este, structural, un memorialist : un halou afectiv învăluie personajele şi lucrurile : negresa Zoo, catârul John Brown, Hotelul Cloud, casa lui Amy, în care altădată se dădeau baluri. Dar Capote s-a ambiţionat să fie romancier şi a reuşit : romanescul inventat de el este valid din punct de vedere artistic şi a consacrat un mare scriitor.

P.S. Într-un mesaj, Dan Miron îmi spune că senzorialul ficţional este prezent din abundenţă şi în Gheţarul meu.
E ciudat că de când am descoperit că Truman Capote are o conştiinţă artistică asemănătoare cu a mea, interesul meu pentru cărţile sale începe să scadă.