O observaţie a prietenului Dan Miron m-a făcut să înţeleg de ce îl citesc cu atâta bucurie pe Truman Capote : păstrând proporţiile, şi lui, şi mie ne place să ştergem graniţele dintre real şi imaginar.
Fără îndoială că Alte glasuri, alte încăperi este capodopera prozatorului american. Scris şi construit cu o mână sigură, de maestru, romanul prezintă drumul iniţierii lui Joel Knox în viaţă. Călătoria pe care copilul o face către ultima locuinţă a tatălui său îi dezvăluie personajului o lume străină, deloc ostilă, dar trăind sub zodia perisabilului, a artificiului şi a măştii. Nu numai casa în care pătrunde este admirabil evocată, ci şi senzaţiile pe care băiatul le trăieşte pe măsură ce îşi cunoaşte tatăl şi tovarăşii acestuia. Scriitorul are o acuitate exacerbată a percepţiei vocilor, mirosurilor, culorilor şi variaţiilor de lumină în care se scaldă efectiv personajele sale. De aceea pasajele descriptive sunt cel puţin la fel de reuşite ca dialogurile : "Aripile vulturilor se zdrenţuiră când ţâşniră în zbor peste vârfurile copacilor şi umbrele lor trecură grăbite peste nisipul aprins de soare al drumului, ca nişte insule de întunecime."
"Vântul noptatic sufla dinspre grădină, umflând draperiile ca pe nişte steaguri de aur decolorat."
Fiecare capitol se termină cu o mică schiţă conţinând elemente de decor interiorizate : "Şi în clipa aceea, ca şi cum un uriaş şi-ar fi tras răsuflarea, începu ploaia." "Când perdelele se traseră la loc şi fereastra rămase pustie, Joel, dezmeticindu-se, se dădu cu un pas îndărăt şi se împiedică de clopot : o singură notă răguşită, spartă, răsună, sfărâmând tăcerea fierbinte."
Joel vede fantoma din casa lui Amy şi se simte în cele din urmă eliberat de relaţia cu părintele său. Fuga lui de acasă, culminând cu descrierea harababurii din bâlci, aşa cum o percepe puştiul pe cale de a se îmbolnăvi este memorabilă. Lui Truman Capote îi iese senzorialul ficţional, semn, în opinia mea, al unui mare talent literar : "O răbufnire de tăcere îi răspunse ; aici, dincolo, un sunet undeva pe margine ; ploaia ca nişte aripi în cămin, picioruşele şoarecilor pe cioburile de sticlă răspândite pretutindeni, paşii feciorelnici ai celei care urcă şi coboară mere-mereu scara, şi vântul deschizând uşile, trântindu-le, suflându-i suflarea umedă, acră, în faţă, şuierând în toate camerele ; se lăsa dus de curentul vântului ; capul îi era uşor ca un balon şi-l simţea la fel de gol ; cu gheaţă în ochi, cu spini în loc de dinţi, cu o bucată de cârpă în loc de limbă, văzuse soarele răsărind în dimineaţa asta, dar acum, cu fiecare pas împingându-l tot mai aproape de o prăpastie veşnic pânditoare căscându-se în umbră ( sau cel puţin aşa simţea el ), nu era de crezut că avea să mai vadă un alt răsărit de soare ; somnul era ca fumul, îl trăgea adânc în piept, însă îi scăpa iarăşi în aer, în inele colorate, în pete, în scântei, ale căror flăcări îl ţineau suspendat în aer să nu se prăbuşească pe duşumele . Toate acestea erau avertismente, toate muştele acestea înstelate, rămâi treaz, Joel, în ţara eschimoşilor somnul e moarte, ea e totul, mai ţii minte ? etc "
Capote e aici foarte aproape de halucinantele tablouri resorbite lent în naraţiune, ale lui Faulkner, Scriitorul şi Profetul de la care, vorba unui prieten, au învăţat toţi.
O observaţie pe care aş putea face este că autorul Harfei de iarbă este, structural, un memorialist : un halou afectiv învăluie personajele şi lucrurile : negresa Zoo, catârul John Brown, Hotelul Cloud, casa lui Amy, în care altădată se dădeau baluri. Dar Capote s-a ambiţionat să fie romancier şi a reuşit : romanescul inventat de el este valid din punct de vedere artistic şi a consacrat un mare scriitor.
P.S. Într-un mesaj, Dan Miron îmi spune că senzorialul ficţional este prezent din abundenţă şi în Gheţarul meu.
E ciudat că de când am descoperit că Truman Capote are o conştiinţă artistică asemănătoare cu a mea, interesul meu pentru cărţile sale începe să scadă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu