O cronică de Dumitru Augustin Doman la romanul Gheţarul

 Dumitru Augustin Doman

Un roman care șterge hotarele dintre real și magic, dintre real și absurd

Primind de la Șerban Tomșa romanul Ghețarul ( Cartea Românească, 2009 ), cu o dedicație măgulitor-batjocoritoare [...], am fost tentat să-l exilez (romanul, desigur ) într-un dulap din redacție, în „sarcofagul” unde îndeobște trimit cărțile de necitit ale nenumăraților veleitari români contempăorani. Mi-am găsit însă răgaz să-l răsfoiesc, am văzut între timp o cronică despre roman scrisă de Radu Aldulescu și mi-am zis că dacă un romancier mare ca Aldulescu scrie elogios despre un prozator, e groasă ! Când am văzut și o prezentare de Al. Cistelecan, critic parcimonios cu texte despre prozatori, m-am răzgândit brusc și am purces la o lectură atentă și îndelungată și bine am făcut. Altfel, nici nu știam ce pierdeam.

Cadrul romanului este reprezentat de un oraș imaginar, insolit, în care s-au retras niște „ratați” ai României reale, reprezentanți ai mai multor categorii sociale, profesionale, psihologice, loc izolat, rupt de lume, în care cei de mai sus -ca-ntr-o nesfârșită ședință de terapie colectivă - povestesc, povestesc, povestesc, într-un amestec aiuritor de real și fantastic. Gazda lor este un anume Geronimo care s-ar fi dorit un fel de „Dumnezeu și stăpân” al lor, dar care de fapt e unul la mâna a doua, „Dumnezeul” adevărat rămânând necunoscut, Geronimo fiind angajat „prin corespondență și prin intermediari ” să-i primească și să-i întrețină, el știindu-le totuși trecutul : „ Niște mici dosare uitate de proprietar mi-au permis să vă studiez viețile... Evident, evident, a fost un abuz din partea mea, aveți motive întemeiate să protestați, vă rog să mă iertați pentru bădărănia mea, dar ia gândiți-vă la cine a inițiat și a finanțat cercetările...Cine i-a permis lui să întocmească acele dosare, cu ăla cum rămâne ?Aud ? Nu este el un criminal care și-a băgat nasul în viețile dumneavoastră ? Dosarele alea mi-au arătat că toți cei prezenți în acest hotel sunteți sau ați fost oameni de talent, cu mari posibilități, dar dintr-un motiv sau altul, v-ați poticnit, v-ați împotmolit, n-ați putut trece peste anumite obstacole, ați rămas în pană, niște ratați, niște mediocri, nu vă supărați, reformulez, niște neîmpliniți, ca și mine, ratatul dumneavoastră de serviciu care a visat că poate schimba destinul altora...”

Odată fixat cadrul și stabiliți protagoniștii, romancierul se dezlănțuie. Șerban Tomșa are viziune, are imaginație, nimic nu-i e străin din realismul magic, din alunecarea în fantastic, din Mateiu Caragiale, din Fănuș Neagu și Ștefan Bănulescu, din Gabriel Garcia Marquez și Mircea Eliade, deși nu e copiator, nici epigon, nici măcar mimetic, poate doar livresc.

Personajele din așezământ fac parte din diferite epoci istorice (Evul Mediu, România modernă, comunism, perioada de tranziție ) și poartă nume insolite sau celebre, dar având identități diferite de cele ale personajelor istorice : Socrate, care e un bucătar bețiv, Sacrificiucalului, Haisănebatem, Zerocincizeci, Puterea Locală, Napoleon, scriitorul Tom Kastelka ( în multe privințe, un alter ego al autorului ), Ștefan cel Mare, colonelul, doctorul...

Așadar, acțiunea se petrece în „orașul acela de munte, cu nume de femeie nordică, Christiana ”, iar personajele trăiesc „în iluzie”. Romanul - livres și senzațional, livresc și savuros - este o mare și gravă trăncăneală, din care trăncăneală se reface ca-ntr-o uriașă oglindă deformatoare istoria poporului român. Ca orice roman adevărat, Ghețarul este legitimat de personaje puternice, apăsat conturate : v. bătrânul cinic, dostoievskian, care a trăit o viață din șantaje ordinare, dar și personaje reale, nenumite, cum e - la pagina 261 - Marin Preda sau - la pagina 200 - Radu Aldulescu, ca și scriitorul Tom Kastelka, prototip al creatorului „ficționar” („mereu paralel cu lumea reală”), cel ce are „rădăcini doar în cărțile pe care le citește” și cel care rătăcește „deopotrivă printr-un cătun cu mari bulevarde iluminate feeric și printr-un mare oraș care are câmpii și păduri interioare...”)

Filosofia romanului este expusă într-n dialog dintre doi protagoniști : „ - Domnule, spuse colonelul, orice viață e dată pentru a fi irosită. Toată filosofia e să o irosim cât mai frumos... După mintea mea Leonardo da Vinci a fost cel mai mare om care a existat pe pământ. El, singurul, a înțeles esența vieții noastre de șobolani nevrotici care privesc cerul.. De aceea nu a reușit sau nu a vrut să termine nimic din tot ce a început...”

„- Ha, ha, ha, râse Tom.După logică asta, noi l-am depășit deja pe Leonardo, din moment ce nici n-am început vreodată ceva... Eu cred însă că Leonardo ne-a lăsat ideea că merită să încerci orice. Că poți... Finalizarea nu mai are niciun rost... Poate fi dezamăgitoare sau chiar îngrozitoare, ca și moartea... Acum îmi vine în minte că poate am fost invitați aici nu ca să depășim ratarea care ne caracterizează, ci pentru a înțelege cu adevărat măreția eșecului... ”

Șerban Tomșa știe să șteargă verosimil granițele dintre realitate și ficțiune, dintre istorie și contemporaneitate, dintre sănătate și psihoză, făcând-o totuși în povestiri adevărate. „Spune adevărul și nu te vqa crede nimeni ” - sentința lui Dostoievski - devine aici, la Tom Kastelka : „Adevărul pare cel mai puțin real.” Dar, să nu uit, Tom știe să ignore granița dintre logică și absurd, în Gheațarul găsind și o reală dimensiune a absurdului ; nu cumva Kastelka trimite la Kafka, la ...omul de la Castel ?

Oricât m-am străduit, nu cred că am reușit să dau o imagine cât de cât fidelă a forței romanului lui Șerban Tomșa, singular în literatura română contemporană, , un Ghețar demn de a sparge Titanicul greoi al peisajului literar actual, ca să fac o metaforă. Sper să fi reușit măcar să incit la lectură câțiva cititori. Puterea de creație ieșită din comun a prozatorului rezultă și din faptul că a scris cartea în doar trei luni.

Argeș, nr. 7, iulie, 2010

O cronică a lui Dumitru Augustin Doman la romanul Gheţarul

Dumitru Augustin Doman

Un roman care șterge hotarele dintre real și magic, dintre real și absurd

Primind de la Șerban Tomșa romanul Ghețarul ( Cartea Românească, 2009 ), cu o dedicație măgulitor-batjocoritoare [...], am fost tentat să-l exilez (romanul, desigur ) într-un dulap din redacție, în „sarcofagul” unde îndeobște trimit cărțile de necitit ale nenumăraților veleitari români contempăorani. Mi-am găsit însă răgaz să-l răsfoiesc, am văzut între timp o cronică despre roman scrisă de Radu Aldulescu și mi-am zis că dacă un romancier mare ca Aldulescu scrie elogios despre un prozator, e groasă ! Când am văzut și o prezentare de Al. Cistelecan, critic parcimonios cu texte despre prozatori, m-am răzgândit brusc și am purces la o lectură atentă și îndelungată și bine am făcut. Altfel, nici nu știam ce pierdeam.

Cadrul romanului este reprezentat de un oraș imaginar, insolit, în care s-au retras niște „ratați” ai României reale, reprezentanți ai mai multor categorii sociale, profesionale, psihologice, loc izolat, rupt de lume, în care cei de mai sus -ca-ntr-o nesfârșită ședință de terapie colectivă - povestesc, povestesc, povestesc, într-un amestec aiuritor de real și fantastic. Gazda lor este un anume Geronimo care s-ar fi dorit un fel de „Dumnezeu și stăpân” al lor, dar care de fapt e unul la mâna a doua, „Dumnezeul” adevărat rămânând necunoscut, Geronimo fiind angajat „prin corespondență și prin intermediari ” să-i primească și să-i întrețină, el știindu-le totuși trecutul : „ Niște mici dosare uitate de proprietar mi-au permis să vă studiez viețile... Evident, evident, a fost un abuz din partea mea, aveți motive întemeiate să protestați, vă rog să mă iertați pentru bădărănia mea, dar ia gândiți-vă la cine a inițiat și a finanțat cercetările...Cine i-a permis lui să întocmească acele dosare, cu ăla cum rămâne ?Aud ? Nu este el un criminal care și-a băgat nasul în viețile dumneavoastră ? Dosarele alea mi-au arătat că toți cei prezenți în acest hotel sunteți sau ați fost oameni de talent, cu mari posibilități, dar dintr-un motiv sau altul, v-ați poticnit, v-ați împotmolit, n-ați putut trece peste anumite obstacole, ați rămas în pană, niște ratați, niște mediocri, nu vă supărați, reformulez, niște neîmpliniți, ca și mine, ratatul dumneavoastră de serviciu care a visat că poate schimba destinul altora...”

Odată fixat cadrul și stabiliți protagoniștii, romancierul se dezlănțuie. Șerban Tomșa are viziune, are imaginație, nimic nu-i e străin din realismul magic, din alunecarea în fantastic, din Mateiu Caragiale, din Fănuș Neagu și Ștefan Bănulescu, din Gabriel Garcia Marquez și Mircea Eliade, deși nu e copiator, nici epigon, nici măcar mimetic, poate doar livresc.

Personajele din așezământ fac parte din diferite epoci istorice (Evul Mediu, România modernă, comunism, perioada de tranziție ) și poartă nume insolite sau celebre, dar având identități diferite de cele ale personajelor istorice : Socrate, care e un bucătar bețiv, Sacrificiucalului, Haisănebatem, Zerocincizeci, Puterea Locală, Napoleon, scriitorul Tom Kastelka ( în multe privințe, un alter ego al autorului ), Ștefan cel Mare, colonelul, doctorul...

Așadar, acțiunea se petrece în „orașul acela de munte, cu nume de femeie nordică, Christiana ”, iar personajele trăiesc „în iluzie”. Romanul - livres și senzațional, livresc și savuros - este o mare și gravă trăncăneală, din care trăncăneală se reface ca-ntr-o uriașă oglindă deformatoare istoria poporului român. Ca orice roman adevărat, Ghețarul este legitimat de personaje puternice, apăsat conturate : v. bătrânul cinic, dostoievskian, care a trăit o viață din șantaje ordinare, dar și personaje reale, nenumite, cum e - la pagina 261 - Marin Preda sau - la pagina 200 - Radu Aldulescu, ca și scriitorul Tom Kastelka, prototip al creatorului „ficționar” („mereu paralel cu lumea reală”), cel ce are „rădăcini doar în cărțile pe care le citește” și cel care rătăcește „deopotrivă printr-un cătun cu mari bulevarde iluminate feeric și printr-un mare oraș care are câmpii și păduri interioare...”)

Filosofia romanului este expusă într-n dialog dintre doi protagoniști : „ - Domnule, spuse colonelul, orice viață e dată pentru a fi irosită. Toată filosofia e să o irosim cât mai frumos... După mintea mea Leonardo da Vinci a fost cel mai mare om care a existat pe pământ. El, singurul, a înțeles esența vieții noastre de șobolani nevrotici care privesc cerul.. De aceea nu a reușit sau nu a vrut să termine nimic din tot ce a început...”

„- Ha, ha, ha, râse Tom.După logică asta, noi l-am depășit deja pe Leonardo, din moment ce nici n-am început vreodată ceva... Eu cred însă că Leonardo ne-a lăsat ideea că merită să încerci orice. Că poți... Finalizarea nu mai are niciun rost... Poate fi dezamăgitoare sau chiar îngrozitoare, ca și moartea... Acum îmi vine în minte că poate am fost invitați aici nu ca să depășim ratarea care ne caracterizează, ci pentru a înțelege cu adevărat măreția eșecului... ”

Șerban Tomșa știe să șteargă verosimil granițele dintre realitate și ficțiune, dintre istorie și contemporaneitate, dintre sănătate și psihoză, făcând-o totuși în povestiri adevărate. „Spune adevărul și nu te vqa crede nimeni ” - sentința lui Dostoievski - devine aici, la Tom Kastelka : „Adevărul pare cel mai puțin real.” Dar, să nu uit, Tom știe să ignore granița dintre logică și absurd, în Gheațarul găsind și o reală dimensiune a absurdului ; nu cumva Kastelka trimite la Kafka, la ...omul de la Castel ?

Oricât m-am străduit, nu cred că am reușit să dau o imagine cât de cât fidelă a forței romanului lui Șerban Tomșa, singular în literatura română contemporană, , un Ghețar demn de a sparge Titanicul greoi al peisajului literar actual, ca să fac o metaforă. Sper să fi reușit măcar să incit la lectură câțiva cititori. Puterea de creație ieșită din comun a prozatorului rezultă și din faptul că a scris cartea în doar trei luni.

Argeș, nr. 7, iulie, 2010

Gheţarul. Synopsis

           Construit pe mitul lui Moise, căruia nu i se permite să păşească pe Pământul Făgăduinţei, romanul „Gheţarul” are ca temă ratarea, neputinţa unui anumit tip uman de a depăşi propriile  limite şi de a-şi finaliza aspiraţiile. Acţiunea are în centru pe Tom Kastelka, un intelectual cu veleităţi de scriitor,  care copilăreşte la ţară, trăieşte o vreme într-un mic oraş şi se retrage definitiv în casa bunicilor săi, acum decedaţi, aflată la câţiva kilometri de oraş.  Tom primeşte într-o zi o scrisoare prin care este invitat să petreacă o vacanţă în oraşul Cristiana. În drum, Tom îl ia cu maşina pe un colonel în rezervă, care călătoreşte şi el în aceeaşi direcţie. Ajunşi la destinaţie, cei doi constată că localitatea se află la poalele unui munte acoperit de zăpezi. Tom cunoaşte, cu acest prilej, o lume stranie. Invitaţii locuiesc la un hotel care aparţine unor arabi pe care Tom îi cunoaşte din vremea studenţiei. Evenimentele din trecut se suprapun peste fluxul narativ al prezentului. Pe tiparul unei traume suferite în copilărie ( fiindcă păta cu cerneală filele caietelor de teme, mama sa îl pedepsea frecvent, alungându-l din curte şi încuindu-l afară), amintirile lui Tom se contopesc treptat cu imaginaţia şi cu visul. El începe să exploreze mental locurile şi întâmplările care i-au marcat existenţa. Scenele de spital au un relief grotesc. Chirurgul-şef ia mită după un ritual precis stabilit, are apucături de şobolan şi îşi face vizitele călare pe o motocicletă cu care cutreieră, în zbor, saloanele. Fără să-şi dea seama, Tom caută, de fapt, topos-urile copilăriei, unde citea liniştit cărţile preferate : o poiană acoperită cu flori albastre de lavandă, curtea casei bătrâneşti în care şi-a petrecut o bună parte a copilăriei. Tom pare a fi victima unei educaţii bazate pe interdicţii absurde şi prizonierul universului imaginar al cărţilor citite. Revin obsedant momente petrecute în decor hibernal. La hotel sunt invitaţi oameni de diferite profesii şi naţionalităţi, însă misterioasa gazdă întârzie să-şi facă apariţia. Oraşul este aproape pustiu, fiind locuit doar de câţiva pensionari. Aici funcţionează o Fundaţie şi o Casă Funerară. Administratorul Fundaţiei, care a strâns o întreagă arhivă cu dosare compromiţătoare şi titluri de proprietate, se îmbracă în uniforma lui Napoleon, îşi pune cravata de pionier şi se joacă de-a războiul. De-a istoria se joacă şi bătrânii care îşi pierd timpul pe văile şi colinele de lângă oraş. Pe lângă înmormântări adevărate, la Casa Funerară  oamenii îşi organizează, de vii, cortegii funerare comice. Folosind fonduri comunitare, guvernul iniţiază proiecte fantasmagorice ( „Strămoşii”, „Clasicii vii”). Sosii ale unor voievozi glorioşi şi scriitori români faimoşi foiesc prin oraş în căutare de mâncare şi băutură şi, la o înmormântare, sunt în centrul unor scene burleşti şi groteşti. Voievozii urmează să reconstituie bătălii celebre, dar din lipsă de fonduri se apucă de furat. Copiile scriitorilor au menirea de a scrie replici la capodoperele literaturii române, dar se mulţumesc să chefuiască. Între timp, apar şi arabii, prietenii lui Tom şi proprieterii hotelului, dar nici ei nu ştiu cine este stăpânul Marii Fundaţii care finanţează totul. Personajul principal visează, aproape în fiecare noapte, un bătrân pe care l-a văzut în copilărie şi despre care crede că este Dumnezeu. În stare de veghe, este urmărit de imaginea unei tinere femei cu înfăţişare de asiatică. În paralel, este urmărit destinul unei fete care pare şi nu pare a fi misterioasa necunoscută. Se zvoneşte că nişte chinezi, foşti lucrători forestieri,  se apucă să exploateze gheaţa de pe munte. Gheţarul îşi schimbă nuanţele în funcţie de anotimp. Toamna devine transparent şi în interiorul său se văd umbre ciudate. De-a lungul cărţii, personajele leagă de munte mai multe mituri : înăuntru ar fi prinşi nişte dinozauri, căţiva soli ai lui Genghis-Han, iar nişte generali germani au efectuat, în timpul celui de-al doilea război mondial, experienţe pe animale şi versanţii muntelui ar fi locuiţi de vieţuitoare încă necunoscute. Un struţ răpitor bântuie oraşul şi minţile personajelor. Datorită secetei, ţinutul din afara oraşului se deşertifică. Unii au vedenia unei oaze unde s-ar afla sediul Marii Fundaţii. Se proiecteză o expediţie în deşert şi evenimentul se produce pe neaşteptate şi aproape în secret. În oraş rămân numai Tom şi Ştefan cel Mare. Cei doi repară camerele dărăpănate ale hotelului şi îşi fac provizii pentru iarnă. Un viscol puternic acoperă totul cu zăpadă şi îl readuce pe Tom în decorul copilăriei. Doi angajaţi de la un observator astronomic îi explică lui Tom că oraşul este pustiu de aproape patruzeci de ani şi sunt de părere că tot ce i se întâmplă lui Tom se desfăşoară, de fapt, numai în imaginaţia sa. Câteva elemente de care se leagă prezentul lui Tom ( colonelul Buia, ostaşii germani) au existat, într-adevăr, în realitate, dar în urmă cu zeci de ani. După plecarea străinilor, dispare şi Ştefan. A venit Crăciunul şi totul este pregătit de sărbătoare. În căutarea lui Ştefan, Tom dă peste casa primei sale copilării, împodobită pentru sărbătorile de iarnă. El păşeşte fericit înăuntru, sugestia fiind că drumul către Cristiana este nu numai o călătorie a personajului în propria imaginaţie şi în universul ospitalier al literaturii, ci şi una în moarte.

  

                                            

Primul meu interviu

            Şerban  Tomşa

Răspunsuri pentru domnul Bogdan Romaniuc  - „Suplimentul de cultură”

1. Întrebare : Cine este Tom Kastelka ? Un Mâşkin „ignorant” ?

Răspuns : Aţi intuit foarte bine natura personajului meu. Da, se poate spune că  Tom Kastelka este un alt Mâşkin. „Ignorant” doar în sensul că îi lipseşte credinţa profundă care îl caracterizează pe eroul dostoievskian. Şi poate că el nu înţelege în întregime tot ceea ce i se întămplă. Tom suportă presiunea unei societăţi care îi reduce la dimensiuni meschine toate nobilele sale elanuri. Povestea tinerei care moare într-un accident de automobil este, de fapt, romanul scris de Tom şi el nu trece de limita superioară a unei mediocrităţi lăudabile. Tom este „Maestrul” lui Bulgakov, un Mâşkin autohton, un fel de Ladima cu o aureolă slavă... Construit pe sugestii oferite de mitul lui Moise, căruia nu i se permite să păşească pe Pământul Făgăduinţei, Tom Kastelka ilustrează, ca şi prinţul Mâşkin, tipul insului care face parte din altă lume decât aceea în care vieţuiesc semenii săi. În plan social, el evidenţiază neputinţa unui anumit tip uman de a-şi finaliza aspiraţiile. Tom ajunge să trăiască în imaginaţie, într-o lume formată din elemente selectate din propria copilărie şi din cărţile citite. Conflictul în care este prins Tom este unul specific tragediei : el se luptă cu fantasmele şi cu destinul său. Călătoria în oraşul Christiana şi întâmplările de acolo se petrec numai în mintea personajului. Drumul către Cristiana poate fi socotit nu numai o întoarcere acasă, o călătorie a personajului în propria imaginaţie şi în universul ospitalier al literaturii, ci şi una în moarte.

2. Întrebare : „Eu nu pretind că sunt personaj de poem sau de epopee. De roman, da, dar asta este altceva”, spune la un moment dat Tom. Ce îl împiedică să fie personaj de epopee ?

Răspuns : Epopeea presupune o perspectivă narativă „de jos în sus”, iar Tom este privit de narator de „la egal la egal”, cu îngăduinţă şi cu o tuşă abia vizibilă de umor. Personajul are şi el simţul umorului în aceeaşi proporţie. Poate că ar fi fost mai în spiritul romanului să fac din Tom un personaj comic. Să-l privesc, adică, „de sus în jos”, cum procedează John Kennedy Toole în „Conjuraţia imbecililor”.  Trăind în virtual, Tom legitimează un alt tip de roman, total diferit de realismul dur, cinic sau teribil în care excelează proza românească. În altă ordine de idei, „Gheţarul” este, poate, şi printre ultimele romane româneştide mari dimensiuni, cu o miză artistică riscantă, deoarece cred că viitorul nu va fi, cel puţin pe piaţa literară, al romanelor „mari”, de anvergură, al căror scenariu este o învârtire la nesfârşit în jurul propriei cozi. Vor triumfa cărţile de mai mici dimensiuni, cu o poveste la suprafaţă, cu un conflict bine pus în evidenţă, care să-l ţină în priză pe cititor. Aşadar, nu Thomas Mann sau Nicolae Breban, ci Friedrich Durrenmatt.

3.  Întrebare : Spuneţi : „cea mai mare miză a unui roman este viaţa”. Care ar fi atunci miza poeziei ?

Răspuns : Da, cea mai mare miză a unui roman este viaţa, dar nu văzută ca o supravieţuire de azi pe mâine. E viaţa trecută prin filtrul unor idei, iluminată de nişte revelaţii.  Realismul dur şi-a consumat ultimele experienţe valabile artistic odată cu remarcabila operă a lui Radu Aldulescu. Deschiderea către virtual, grotesc, comic şi fantastic, într-o formulă originală, este unul dintre pariurile „Gheţarului”. Constantin Ţoiu arătase cândva, la aparţia primului meu roman , „Biblioteca lui Noe, că sunt, ca prozator, un fel de... Urmuz.. Da, „Ghetarul” ţine de un urmuzianism romanesc.

      Aşa cum alţii se concentrează pe scriitură sau pe conflict, eu mi-am îndreptat atenţia asupra unui personaj care nu poate vieţui normal în societate, dar poate trăi cu succes în plan literar. Tom înţelege că suferă de complexul lui Leonardo, acela de a lăsa neterminate toate lucrurile începute. Dacă l-aş fi făcut conştient de toate implicaţiile actelor sale, ar fi ieşit schematic şi răsuflat. E mai bine ca personajul să fie dus la vale de apele epicului... Este evident, pentru mine, că miza marii poezii nu va fi niciodată mimesis-ul, ci absenţa, virtualitatea şi negativitatea lucrurilor, cum ar spune dl. Nicolae Manolescu. Dumneavoastră, ieşenii, care aţi dat cei mai mari poeţi din literatura română,  ştiţi, cu siguranţă, acest lucru. Tom trăieşte virtual fiindcă are o structură de poet ratat, care pune în viaţa sa ceea ce ar fi trebuit să scrie. În cazul său, funcţiile vieţii şi ale literaturii se inversează...

                                                                         

Senzorialul ficţional. Alte glasuri, alte încăperi de Truman Capote

O observaţie a prietenului Dan Miron m-a făcut să înţeleg de ce îl citesc cu atâta bucurie pe Truman Capote : păstrând proporţiile, şi lui, şi mie ne place să ştergem graniţele dintre real şi imaginar.
Fără îndoială că Alte glasuri, alte încăperi este capodopera prozatorului american. Scris şi construit cu o mână sigură, de maestru, romanul prezintă drumul iniţierii lui Joel Knox în viaţă. Călătoria pe care copilul o face către ultima locuinţă a tatălui său îi dezvăluie personajului o lume străină, deloc ostilă, dar trăind sub zodia perisabilului, a artificiului şi a măştii. Nu numai casa în care pătrunde este admirabil evocată, ci şi senzaţiile pe care băiatul le trăieşte pe măsură ce îşi cunoaşte tatăl şi tovarăşii acestuia. Scriitorul are o acuitate exacerbată a percepţiei vocilor, mirosurilor, culorilor şi variaţiilor de lumină în care se scaldă efectiv personajele sale. De aceea pasajele descriptive sunt cel puţin la fel de reuşite ca dialogurile  : "Aripile vulturilor se zdrenţuiră când ţâşniră în zbor peste vârfurile copacilor şi umbrele lor trecură grăbite peste nisipul aprins de soare al drumului, ca nişte insule de întunecime."
"Vântul noptatic sufla dinspre grădină, umflând draperiile ca pe nişte steaguri de aur decolorat."
Fiecare capitol se termină cu o mică schiţă conţinând elemente de decor interiorizate : "Şi în clipa aceea, ca şi cum un uriaş şi-ar fi tras răsuflarea, începu ploaia." "Când perdelele se traseră la loc şi fereastra rămase pustie, Joel, dezmeticindu-se, se dădu cu un pas îndărăt şi se împiedică de clopot : o singură notă răguşită, spartă, răsună, sfărâmând tăcerea fierbinte."
Joel vede fantoma din casa lui Amy şi se simte în cele din urmă eliberat de relaţia cu părintele său. Fuga lui de acasă, culminând cu descrierea harababurii din bâlci, aşa cum o percepe puştiul pe cale de a se îmbolnăvi este memorabilă. Lui Truman Capote îi iese senzorialul ficţional, semn, în opinia mea, al unui mare talent literar  : "O răbufnire de tăcere îi răspunse ; aici, dincolo, un sunet undeva pe margine ; ploaia ca nişte aripi în cămin, picioruşele şoarecilor pe cioburile de sticlă răspândite pretutindeni, paşii feciorelnici ai celei care urcă şi coboară mere-mereu scara, şi vântul deschizând uşile, trântindu-le, suflându-i suflarea umedă, acră, în faţă, şuierând în toate camerele ; se lăsa dus de curentul vântului ; capul îi era uşor ca un balon şi-l simţea la fel de gol ; cu gheaţă în ochi, cu spini în loc de dinţi, cu o bucată de cârpă în loc de limbă, văzuse soarele răsărind în dimineaţa asta, dar acum, cu fiecare pas împingându-l tot mai aproape de o prăpastie veşnic pânditoare căscându-se în umbră ( sau cel puţin aşa simţea el ), nu era de crezut că avea să mai vadă un alt răsărit de soare ; somnul era ca fumul, îl trăgea adânc în piept, însă îi scăpa iarăşi în aer, în inele colorate, în pete, în scântei, ale căror flăcări îl ţineau suspendat în aer să nu se prăbuşească pe duşumele . Toate acestea erau avertismente, toate muştele acestea înstelate, rămâi treaz, Joel, în ţara eschimoşilor somnul e moarte, ea e totul, mai ţii minte ? etc "
Capote e aici foarte aproape de halucinantele tablouri resorbite lent în naraţiune, ale lui Faulkner, Scriitorul şi Profetul de la care, vorba unui prieten, au învăţat toţi.
O observaţie pe care aş putea face este că autorul Harfei de iarbă este, structural, un memorialist : un halou afectiv învăluie personajele şi lucrurile : negresa Zoo, catârul John Brown, Hotelul Cloud, casa lui Amy, în care altădată se dădeau baluri. Dar Capote s-a ambiţionat să fie romancier şi a reuşit : romanescul inventat de el este valid din punct de vedere artistic şi a consacrat un mare scriitor.

P.S. Într-un mesaj, Dan Miron îmi spune că senzorialul ficţional este prezent din abundenţă şi în Gheţarul meu.
E ciudat că de când am descoperit că Truman Capote are o conştiinţă artistică asemănătoare cu a mea, interesul meu pentru cărţile sale începe să scadă.

Lumea mea, lumea ta, lumea altora

L-am revăzut recent, la televizor, pe John McEnroe. Nu era jucătorul meu favorit, ţineam cu Borg, dar el mi-a reamintit de lumea mea. Cu meciuri de tenis organizate pe şosea sau pe iarba de la cotul râului. Rachete de lemn, improvizate uneori din cârpătoarele cu care bunicile introduceau pâinea în ţest. Cei trei tovarăşi de confruntări, atât de diferiţi unul de celălalt : Nelu, Badea şi Gioni.  Zăpezi care mă vindecau de melancolia în care, în mod straniu, intram de câte ori mă îndrăgosteam. Plimbări prin ceţurile iernii.
Citeam înainte de a pleca la şcoală. Citeam la şcoală când vreun profesor lipsea. Citeam tot timpul şi discutam cu prieteni. Despre Ivan Karamazov. Despre Gavin Stevens şi Marmeladov.
Din lumea mea făceau parte Faulkner şi Dostoievski.
Şi Cehov.
Dumas şi Ştefan Bănulescu.
Şi Nichita Stănescu.
Badea şi Pavel.
Şi Alexandru.
Şi profesorii mei.
Citeau şi ei. În fiecare zi.
În lumea mea, când te îndrăgosteai de o fată, îi scriai poezii. ( Scriam ziua şi noaptea, pentru toţi băieţii din liceu. ) Îi trimiteai flori. Te duceai la librărie, pentru a o vedea. Doi ani n-am îndrăznit să-i adresez cuvântul unei fete ai cărei paşi i-aş fi sărutat ritmic, lingând noroiul de sub pantofii ei. Ştiam că şi ea mă iubeşte, dar timiditatea a fost mai puternică. Pe urmă a fost prea târziu şi ne-am pierdut unul pe celălalt.
Văd cum băieţii de clasa a VIII-a negociază cu fetele prin boscheţi sau, Doamne-Dumnezeule, direct la closet. Pe micile ecrane, politicienii îşi bat cururile plesnind de venin şi de grăsime, împachetate în stofe scumpe. Fate frumoase îşi mângâie şi ele părţile moi, dezvelite.  La început, au fost două-trei. Apoi mai multe. Din ce în ce mai multe. Milioane de sexe, măcinând şi pompând.
Se mai citeşte, se mai scrie.
Un băieţel mi-a înmânat o poezie compusă de Domnia Sa :

          Să facem sex

După tine tot tânjesc
Trupul mult eu ţi-l doresc
Vreau în braţe să te strâng
Pe buze să te sărut
Cu săruturi gâtul să-l dezmierd
Prin păr mâinile să mi le pierd
Sutienul să ţi-l rup
Sânii cu gura să-i apuc
Uşor spre pat să ne îndreptăm
Reciproc să ne dezbrăcăm
Trupurile goale să ni le dezmierdăm
Şi de sex să ne apucăm.

P.S. Bulevardul Elisabeta şi Universitatea fac parte din lumea mea, deşi le-am părăsit cu peste treizeci de ani în urmă. S-a întâmplat să trec din nou pe acolo, într-o noapte a anului 1994. La un moment dat m-am oprit, fiindcă văzusem lumină la demisol. Nişte boschetari cu figuri sinistre, bărboşi şi flenduroşi, jucau cărţi, marcându-şi reuşitele prin chiote de cotoi în călduri. Mai târziu, prin 2005, păşind din nou pe trotuarul mitic, am constatat, uluit, că acesta era tocit de parcă ar fi fost frecat cu şmirghel de zeii timpului, părând mai vechi decât ruinele de la Machu Picchu.
În 2009, cu puţin înainte de apariţia Gheţarului, îmi dădusem întâlnire cu Călin Mihăilescu în faţa Librăriei Eminescu. Aşteptându-l pe profesorul universitar româno-canadian, am făcut câţiva paşi în direcţia Universităţii. Am rămas trăsnit de aspectul intrării de la Matematică : prăfuită, ponosită, uitată de Dumnezeu, ca şi cum nimeni n-ar mai fi păşit pe acolo de secole întregi.
Şi atunci m-am gândit că, pentru a-mi proteja lumea, ar trebui să o închid sub un clopot de sticlă.