Eternele iubiri

     Am fost și sunt cel mai bogat om din lume. Cine se poate mândri cu prieteni ca aceia pe care i-am avut și îi am eu? Chiar dacă pe unii nu i-am văzut niciodată în carne și oase, ne leagă afinități care există dincolo de timp, dincolo de vârstele noastre. E o imensă pierdere că unii (Florin Pripoae, Nino Stratan ) au părăsit lumea asta, iar Marin Neagu nu mai scrie prietenilor, precum muschetarul Aramis, care se retrăsese într-o mănăstire, pentru post și rugăciune. Recules în sălbăticie viețuiesc și eu, dar dau semne de viață prin miracolul numit internet. Trăiesc într-o lume cu care sunt incompatibil, dar pe care, din motive care nu țin de voința mea, încă n-o pot abandona câțiva ani de acum încolo. O a doua bogăție perenă sunt cărțile mari ale literaturii universale. Nu îmbătrânesc și nu-și pierd frumusețea. Recitesc periodic câteva romane de Faulkner, Sub vulcan, Maestrul și Margareta, cărțile lui Dino Buzzati, Ora de germană de Siegfried Lenz ( mare și nedreptățit scriitor!), Relatare despre regele David, Suflete moarte, Orbirea, Rodul pământului, La răsărit de Eden, Conjurația imbecililor. Prea multele probleme mărunte nu mi-au dat răgaz să-l recitesc, în ultima vreme, pe Thomas Mann. Cu multă amărăciune am constatat că nu mă pot reîntoarce la Gabriel Garcia Marquez. Columbianul s-a bucurat de o glorie incomparabilă. Lua masa și se îmbăta cu președinți de stat, petrecea cu staruri de cinema, era venerat de toată lumea. Mi s-a părut o impietate când, la prima traducere a romanului lui Malcolm Lowry, Florin Mugur a scris că Sub vulcan este superior Veacului de singurătate. Pe atunci, o carte în curs de apariție era anunțată prin fragmente publicate în principalele reviste literare. Și ce publicații erau pe vremea odioasei dictaturi! În Secolul 20 am citit prima parte a operei lui Lowry, ca și nenumărate alte capodopere. Revenind la Marquez, m-am întrebat de ce îmi pare azi fanat, lipsit de interes. Succesul prea mare l-a determinat cumva să facă prea multe concesii cititorilor comozi? Comoditatea scriitorilor și a cititorilor omoară literatura de mare valoare. (Consternat, citeam o așa-zisă recenzie a unui scriitor recent elogiat de mine, în care autorul mărturisea că a citit treizeci de pagini dintr-o carte, doar pentru a vedea dacă protagoniștii ”și-o trag” sau nu. ) Vorba regretatului George Gană, care a condus, la anul meu, un seminar despre literatura postbelică : ” Traiul bun tâmpește.” Am evocat ani în șir, cu prietenul Marin Neagu, această năstrușnică idee a eminentului universitar. Acum mă gândesc că nici sărăcia lucie nu duce la cine știe ce performanțe artistice. Dar eu sunt ( și am comis intenționat un pleonasm, cu subiect simplu și subiect inclus în aceeași propoziție), cum spuneam, un om foarte bogat.

P.S. Dintre sud-americani, Juan Rulfo și Miguel Angel Asturias mă recheamă necontenit în paginile lor. Borges, Sabato și Manuel Scorza sunt printre preferații mei, dar pentru Cortazar îmi trebuie o stare de spirit specială. Aproape că i-am uitat pe Alejo Carpentier, Roa Bastos și Carlos Fuentes. Am comandat din nou cărțile lui Rulfo. Domnul președinte al lui Asturias a rămas la un amic plecat definitiv din țară, iar Oameni de porumb e tipărit pe o hârtie atât de proastă, încât îl descurajează pe cel mai tenace cititor. Trebuie să mă orientez.
Voi reciti și două volume ale kârgâzului Cinghiz Aitmatov, dar după ce voi revedea Sub vulcan. Înainte de toate, o pauză de respirație cu un roman al lui Graham Greene.
În meniul meu rămân permanent cărțile trimise de prieteni.

Bijuterii literare

Nu există rețetă pentru a produce un text desăvârșit. În afară de stil și aptitudinea de a contura personaje credibile și originale, prozatorul trebuie să dețină și o anumită tehnică pe care o folosește, în multe cazuri, instinctiv. Așa că nu mai e vorba de meșteșug, ci tot de...înzestrare naturală. Inspirația funcționează și la nivelul construcției. Suntem uimiți de nivelul primitiv al conștiinței artistice pe care o aveau unii scriitori : Cehov, Gogol, Preda, Caragiale, Mark Twain. Nici alții nu erau doctori în litere și nu sculptau temple subpământene, ca în zilele noastre sau ca pe timpul lui Eminescu. În orice caz, un tip de convenție nu poate lipsi veritabilei literaturi. Știu că mă repet, dar, dacă nu se ridică firesc către semnificații general-umane, o creație rămâne reportajul unei experiențe personale. Are condiția unui minoritar. Dar cum minoritarii au mai multe drepturi decât ceilalți, iată că opere nesemnificative sunt premiate cu Nobel și lăudate și transformate în Biblii. În cazul rușilor și al altor scriitori geniali ( Knut Hamsun, de exemplu ), convenția este insesizabilă. Naratorul povestește, iar cititorul îl urmărește așa cum ar parcurge o știre dată într-un ziar. Acestea sunt reușitele majore ale literaturii. Dar chiar când convenția îți dă peste mână, ca în cazul Orbirii lui Canetti sau al Cărții Milionarului de Ștefan Bănulescu, opera poate fi incomparabilă.
Ideea e că poți spune despre o carte că e perfectă abia după ce aceasta este citită. Și nu de oricine. Dar cine impune criteriile valorizării? După părerea mea, nici cititorul - sunt atât de multe gusturi : pentru unii Moartea lebedei și Elevul Dima dintr-a șaptea sunt capodopere -, nici criticul literar.  Cel mai puțin credibil e cel care a realizat textul. Important e să existe, într-o cultură, o pătură de intelectuali, oameni instruiți, de o moralitate superioară, cu gusturi estetice impecabile și deschiși către toate formulele artistice. Ei, prin consimțământ tacit, acceptă sau resping o operă de artă. Fenomenul acceptării se produce în timp, de multe ori la distanțe astronomice de momentul publicării opului. (Firește că afirmarea se poate produce și mai repede dacă în joc intră critici literari competenți și cu priză la public, dar, în România, a trecut vremea celebrității fulgerătoare : sistemul social nu le mai permite cronicarilor să fie oracole care să decreteze că X e geniu, iar Y, veleitar.) Orbirea a fost recunoscută și răsplătită cu Premiul Nobel, la 50 de ani de la prima ediție. Mulți strigau, în urmă cu 25 de ani, că Radu Aldulescu e cel mai mare scriitor român, în condițiile în care criticii nu-l băgau în seamă.
După gustul meu, Pana de automobil de Friedrich Durrenmatt e o bijuterie. Nimic nu se poate scoate, nimic nu se poate adăuga textului scris de elvețian. Trăiește-ți clipa de Saul Bellow, superb imn închinat ratării, e altă carte fără cusur. Mai notez câteva texte care îmi trec acum prin minte : De veghe-n lanul de secară și povestirile lui Salinger, schițele lui Caragiale și Mark Twain, cam trei sferturi din opera lui Cehov,  tot ce a scris Gogol,  Deșertul tătarilor, Orbirea, Maestrul și Margareta, Rodul pământului, Sub vulcan, La răsărit de Eden, Conjurația imbecililor, Ora de germană, Relatare despre regele David. 
De ce sunt perfecte? Uite așa, fiindcă ne plac. Orice argumentație este ipocrită și se fundamentează pe opțiunea îmi place/nu-mi place.
E curios că putem vorbi despre titluri pe deplin reușite mai ales în cazul schițelor, nuvelelor, povestirilor și romanelor scurte. Cu romanele lungi, povestea se complică.

Cele mai frumoase rânduri scrise de o mână omenească

”Cum poate el să scrie ceva atât de frumos cu mâna cu care se șterge la cur?” se miră dictatorul Nicanor Alvarado de arta poetică a lui Ruben Dario. Amintesc că Alvarado este personajul princpal din romanul Toamna patriarhului de Gabriel Garcia Marquez.
Există oare cele mai frumoase pagini scrise de o mână omenească? Sigur, dar sunt foarte multe.
Un scriitor de vază era de părere că relatarea momentului în care prințul de Salina moare reprezintă culmea artei narative mondiale.
Când eram tânăr, mi se părea că toate paginile scrise de Marquez erau de o frumusețe fără termen de comparație. După ani și ani, în mintea mea, comorile literare ale columbianului au suferit un sever proces de selecție.
Chiar, care să fie cele mai reușite pagini de proză din literatura pe care o cunosc? ( Nu mă bag la poezie, din motive bine întemeiate.)
Începutul Orbirii lui Canetti.
Debutul  romanului Suflete moarte de Gogol.
Primele pagini din Secretul pădurii bătrâne de Dino Buzzati.
Nenumărate pasaje din Un veac de singurătate, Iosif și frații săi, Nasul, Cum s-a certat Ivan Ivanovici cu Ivan Nikiforovici, Groaznicele și înspăimântătoarele fapte și isprăvi ale preavestitului Pantagruel, rege al Dipsozilor, feciorul marelui uriaș Gargantua, Conjurația imbecililor, La răsărit de Eden, Cartea Milionarului, Craii de Curtea-Veche, Moromeții, Crimă și pedeapsă, Muntele vrăjit, Zgomotul și furia, Procesul, Metamorfoza, Colonia penitenciară, Sub vulcan.
 ” Mulţi ani după aceea, în faţa plutonului de execuţie, colonelul Aureliano Buendia avea să-şi amintească de după-amiaza îndepărtată, când tatăl său l-a dus să facă cunoştinţă cu gheaţa. " ( Un veac de singurătate ) Inconfundabilul stil marquezian!
”Un fel de aureolă luminează mintea omului. I se întâmplă aproape oricui. Poţi câteodată s-o simţi cum creşte sau cum freamătă ca un fitil a cărui flacără se apropie de dinamită. Ai o senzaţie plăcută în stomac, o încântare a nervilor, a braţelor. Pielea gustă aerul şi fiecare inspiraţie e plăcută. Începutul ei e aidoma plăcerii unui căscat larg care te destinde. Creierul se luminează şi toată lumea străluceşte în faţa ochilor. Omul a dus poate o viaţă cenuşie, pe un pământ cu copaci întunecaţi şi sumbri. Poate că evenimentele, chiar şi cele mai importante, s-au scurs palide, anonime. Şi apoi - câteodată, aureola îi sună în urechi un cântec dulce de greier, mirosul pământului îi încântă nările şi lumina ce se strecoară sub un copac îi mângâie ochii. După aceea din om ţâşneşte un torent care nu-l lasă, totuşi, secătuit. Cred că importanţa unui om în lume este dată de calitatea şi numărul aureolelor sale. Este o chestiune cu totul personală, dar ea ne leagă de lume Ea este mama tuturor creaţiilor şi în asta constă deosebirea dintre un om şi toate celelalte vieţuitoare.

[...]Dacă aureola ar fi ucisă, suntem pierduţi." ( La răsărit de Eden)

Cele mai impresionante sunt finalurile. Marii scriitori știu să-și încheie magistral textele : Deșertul tătarilor, Rodul pământului, Relatare despre regele David, Un diamant mare cât Hotelul Ritz, Ghepardul, Groapa, Îngerul a strigat, Prins, Sonată pentru acordeon.
Dacă ar trebui să aleg un singur pasaj, m-aș opri la sfârșitul cărții de căpătâi a lui Bulgakov, Maestrul și Margareta. El este Dumnezeu :
”- El a citit opera maestrului, vorbi Levi Matei, şi te roagă să-l iei tu pe maestru şi să-l răsplăteşti cu odihna. E greu să faci asta, duh al răului ?

- Pentru mine nimic nu-i greu, răspunse Woland, şi tu o ştii prea bine.

După o vreme de tăcere, adăugă :

- Dar de ce nu-l luaţi voi, în lumină ?

- El n-a meritat lumina, ci odihna, rosti, trist, Levi."

Uluitoare idee!  Dumnezeu rămâne indiferent când citește opera Maestrului, iar Diavolul se manifestă, fără succes, ca avocat al scriitorului.

Cărțile perfecte

Să zicem că m-aș fi născut cu peste o sută cincizeci de ani în urmă, iar Dumnezeu mi-ar fi pus în față mai multe capodopere literare, încă nescrise. Să presupunem că în marea Lui iubire față de mine, m-ar fi întrebat :
- Pe care dintre ele ai vrea să le scrii tu?
În mod sigur n-aș fi ales Demonii, Crimă și pedeapsă, Doamna Bovary, Bouvard și Pecuchet, Frații Karamazov, Război și pace, Ana Karenina, Muntele vrăjit, Omul fără însușiri, Procesul, Zgomotul și furia, Lumină de august, Marele Gatsby, Ghepardul, Bătrânul și marea, Un veac de singurătate.
Aș fi zis :
- Doamne, ajută-mă să pot scrie măcar două dintre următoarele volume : Suflete moarte, Deșertul tătarilor, Orbirea, Maestrul și Margareta, Rodul pământului, Sub vulcan, La răsărit de Eden, Conjurația imbecililor, Ora de germană, Relatare despre regele David.
Dar dacă aș fi nevoit să mă izolez în sălbăticie, pe o insulă îndepărtată, m-aș gândi în primul rând la ruși și aș lua cu mine toate povestirile lui Cehov.

P.S. 1. Dacă mă gândesc bine, mi-am dorit să fi putut scrie Ulise. Dar Lolita nu.
        2. Faulkner este considerat de departe cel mai important romancier american, deși cele mai frumoase cărți ale generației sale au fost scrise de John Steinbeck : La răsărit de Eden, Fructele mâniei, Șoareci și oameni. Cum ar veni, valoarea unui scriitor nu este dată de o carte sau alta, ci de o operă privită în ansamblu, din perspectiva evoluției literare.

Raymond Chandler şi romanul poliţist

Am citit abia acum Fereastra de sus de Raymond Chandler, după ce am căutat opul, fără succes, zeci de ani (Raymond Chandler, Fereastra de sus, Editura Univers, 1983, colecţia Enigma ).
E un roman excelent scris, deşi parcă sub nivelul celor cu care ne-a obişnuit autorul. Elegant, ironic, subtil, de un sentimentalism uşor camuflat, Chandler este un prozator de primă mână. Personajele sunt vii, credibile, acţiunea este relatată alert, iar descrierile sunt deseori făcute cu o mână de maestru. Nu mai vorbesc de portrete, creionate dezinvolt, cumva în descendenţa lui Dickens.
De ce, totuşi, nu este pus în Chandler în rând cu Hemingway, Steinbeck şi ceilalţi ? ( Cu Faulkner ar fi oricum imposibil, fiindcă niciun autor, dacă îi exceptăm pe Joyce, Thomas Mann şi Knut Hamsun, nu are forţa de creaţie a celui care a scris Zgomotul şi furia. ) Fiindcă marii scriitori vizează banalul, cotidianul, normalul. Romanul poliţist se ocupă de accident şi patologic, surprinzând numai o parte din adevărurile fiinţei umane. E evocat omul violent, bolnav psihic, cu înclinaţii criminale. Cehov şi Tolstoi sunt umani, conturând o imagine totală a omului, nouă şi revelatoare. Romanul poliţist umple cu viaţă o schemă prestabilită, atingând manifestări inumane şi cultivând surpriza şi imprevizibilul. Proza obişnuită cultivă regula, cea poliţistă trage către excepţie. Chandler este printre puţinii la care schema este foarte puţin importantă, iar personajele şi stilul reprezintă, ca la orice artist, aproape totul.
Dar ce facem cu Dostoievski ? Şi el exhibă o intrigă poliţistă, fiind atras de accidental şi patologic. Trebuie însă să precizăm că umanul cu bătaie general-valabilă copleşeşte pagina, iar personajele sunt complexe şi răscolitoare. Altă viaţă, altă literatură.
Două probleme mă preocupă.
1. Societatea modernă a trecut, încetul cu încetul, la un comportament deviant, iar anormalitatea se reflectă şi în proză. Cât firesc intră în povestirile şi în Secretul pădurii bătrâne de Dino Buzzati, în Orbirea lui Canetti, în Omul fără însuşiri de Robert Musil sau în întreaga operă a lui Franz Kafka ? Niciun dram. Un mare succes de public au cărţile de tip thriller, în care crima ocupă un loc central. Să fi devenit această specie literară reprezentativă pentru vremurile noastre ?
2. Fereastra de sus este  o carte foarte bine construită. Cele mai multe cărţi străine arată în felul acesta. De ce nu găsim şi în literatura română această frumuseţe, să zicem, arhitectonică ? Mari prozatori români ( Preda, Breban ) scriu neglijent şi construiesc cu stângăcie. Sigur, romanul adevărat nu are nevoie de o caligrafie fără cusur, dar mă încearcă o imperceptibilă mâhnire când deschid volume semnate de Chandler ori Graham Green : rotunde, cu linii ferme, trase impecabil.