Eternele iubiri

     Am fost și sunt cel mai bogat om din lume. Cine se poate mândri cu prieteni ca aceia pe care i-am avut și îi am eu? Chiar dacă pe unii nu i-am văzut niciodată în carne și oase, ne leagă afinități care există dincolo de timp, dincolo de vârstele noastre. E o imensă pierdere că unii (Florin Pripoae, Nino Stratan ) au părăsit lumea asta, iar Marin Neagu nu mai scrie prietenilor, precum muschetarul Aramis, care se retrăsese într-o mănăstire, pentru post și rugăciune. Recules în sălbăticie viețuiesc și eu, dar dau semne de viață prin miracolul numit internet. Trăiesc într-o lume cu care sunt incompatibil, dar pe care, din motive care nu țin de voința mea, încă n-o pot abandona câțiva ani de acum încolo. O a doua bogăție perenă sunt cărțile mari ale literaturii universale. Nu îmbătrânesc și nu-și pierd frumusețea. Recitesc periodic câteva romane de Faulkner, Sub vulcan, Maestrul și Margareta, cărțile lui Dino Buzzati, Ora de germană de Siegfried Lenz ( mare și nedreptățit scriitor!), Relatare despre regele David, Suflete moarte, Orbirea, Rodul pământului, La răsărit de Eden, Conjurația imbecililor. Prea multele probleme mărunte nu mi-au dat răgaz să-l recitesc, în ultima vreme, pe Thomas Mann. Cu multă amărăciune am constatat că nu mă pot reîntoarce la Gabriel Garcia Marquez. Columbianul s-a bucurat de o glorie incomparabilă. Lua masa și se îmbăta cu președinți de stat, petrecea cu staruri de cinema, era venerat de toată lumea. Mi s-a părut o impietate când, la prima traducere a romanului lui Malcolm Lowry, Florin Mugur a scris că Sub vulcan este superior Veacului de singurătate. Pe atunci, o carte în curs de apariție era anunțată prin fragmente publicate în principalele reviste literare. Și ce publicații erau pe vremea odioasei dictaturi! În Secolul 20 am citit prima parte a operei lui Lowry, ca și nenumărate alte capodopere. Revenind la Marquez, m-am întrebat de ce îmi pare azi fanat, lipsit de interes. Succesul prea mare l-a determinat cumva să facă prea multe concesii cititorilor comozi? Comoditatea scriitorilor și a cititorilor omoară literatura de mare valoare. (Consternat, citeam o așa-zisă recenzie a unui scriitor recent elogiat de mine, în care autorul mărturisea că a citit treizeci de pagini dintr-o carte, doar pentru a vedea dacă protagoniștii ”și-o trag” sau nu. ) Vorba regretatului George Gană, care a condus, la anul meu, un seminar despre literatura postbelică : ” Traiul bun tâmpește.” Am evocat ani în șir, cu prietenul Marin Neagu, această năstrușnică idee a eminentului universitar. Acum mă gândesc că nici sărăcia lucie nu duce la cine știe ce performanțe artistice. Dar eu sunt ( și am comis intenționat un pleonasm, cu subiect simplu și subiect inclus în aceeași propoziție), cum spuneam, un om foarte bogat.

P.S. Dintre sud-americani, Juan Rulfo și Miguel Angel Asturias mă recheamă necontenit în paginile lor. Borges, Sabato și Manuel Scorza sunt printre preferații mei, dar pentru Cortazar îmi trebuie o stare de spirit specială. Aproape că i-am uitat pe Alejo Carpentier, Roa Bastos și Carlos Fuentes. Am comandat din nou cărțile lui Rulfo. Domnul președinte al lui Asturias a rămas la un amic plecat definitiv din țară, iar Oameni de porumb e tipărit pe o hârtie atât de proastă, încât îl descurajează pe cel mai tenace cititor. Trebuie să mă orientez.
Voi reciti și două volume ale kârgâzului Cinghiz Aitmatov, dar după ce voi revedea Sub vulcan. Înainte de toate, o pauză de respirație cu un roman al lui Graham Greene.
În meniul meu rămân permanent cărțile trimise de prieteni.

Bijuterii literare

Nu există rețetă pentru a produce un text desăvârșit. În afară de stil și aptitudinea de a contura personaje credibile și originale, prozatorul trebuie să dețină și o anumită tehnică pe care o folosește, în multe cazuri, instinctiv. Așa că nu mai e vorba de meșteșug, ci tot de...înzestrare naturală. Inspirația funcționează și la nivelul construcției. Suntem uimiți de nivelul primitiv al conștiinței artistice pe care o aveau unii scriitori : Cehov, Gogol, Preda, Caragiale, Mark Twain. Nici alții nu erau doctori în litere și nu sculptau temple subpământene, ca în zilele noastre sau ca pe timpul lui Eminescu. În orice caz, un tip de convenție nu poate lipsi veritabilei literaturi. Știu că mă repet, dar, dacă nu se ridică firesc către semnificații general-umane, o creație rămâne reportajul unei experiențe personale. Are condiția unui minoritar. Dar cum minoritarii au mai multe drepturi decât ceilalți, iată că opere nesemnificative sunt premiate cu Nobel și lăudate și transformate în Biblii. În cazul rușilor și al altor scriitori geniali ( Knut Hamsun, de exemplu ), convenția este insesizabilă. Naratorul povestește, iar cititorul îl urmărește așa cum ar parcurge o știre dată într-un ziar. Acestea sunt reușitele majore ale literaturii. Dar chiar când convenția îți dă peste mână, ca în cazul Orbirii lui Canetti sau al Cărții Milionarului de Ștefan Bănulescu, opera poate fi incomparabilă.
Ideea e că poți spune despre o carte că e perfectă abia după ce aceasta este citită. Și nu de oricine. Dar cine impune criteriile valorizării? După părerea mea, nici cititorul - sunt atât de multe gusturi : pentru unii Moartea lebedei și Elevul Dima dintr-a șaptea sunt capodopere -, nici criticul literar.  Cel mai puțin credibil e cel care a realizat textul. Important e să existe, într-o cultură, o pătură de intelectuali, oameni instruiți, de o moralitate superioară, cu gusturi estetice impecabile și deschiși către toate formulele artistice. Ei, prin consimțământ tacit, acceptă sau resping o operă de artă. Fenomenul acceptării se produce în timp, de multe ori la distanțe astronomice de momentul publicării opului. (Firește că afirmarea se poate produce și mai repede dacă în joc intră critici literari competenți și cu priză la public, dar, în România, a trecut vremea celebrității fulgerătoare : sistemul social nu le mai permite cronicarilor să fie oracole care să decreteze că X e geniu, iar Y, veleitar.) Orbirea a fost recunoscută și răsplătită cu Premiul Nobel, la 50 de ani de la prima ediție. Mulți strigau, în urmă cu 25 de ani, că Radu Aldulescu e cel mai mare scriitor român, în condițiile în care criticii nu-l băgau în seamă.
După gustul meu, Pana de automobil de Friedrich Durrenmatt e o bijuterie. Nimic nu se poate scoate, nimic nu se poate adăuga textului scris de elvețian. Trăiește-ți clipa de Saul Bellow, superb imn închinat ratării, e altă carte fără cusur. Mai notez câteva texte care îmi trec acum prin minte : De veghe-n lanul de secară și povestirile lui Salinger, schițele lui Caragiale și Mark Twain, cam trei sferturi din opera lui Cehov,  tot ce a scris Gogol,  Deșertul tătarilor, Orbirea, Maestrul și Margareta, Rodul pământului, Sub vulcan, La răsărit de Eden, Conjurația imbecililor, Ora de germană, Relatare despre regele David. 
De ce sunt perfecte? Uite așa, fiindcă ne plac. Orice argumentație este ipocrită și se fundamentează pe opțiunea îmi place/nu-mi place.
E curios că putem vorbi despre titluri pe deplin reușite mai ales în cazul schițelor, nuvelelor, povestirilor și romanelor scurte. Cu romanele lungi, povestea se complică.

Cărțile arse și cărțile nescrise sunt cele mai frumoase

        M-am zgâriat pe ochi ani în șir, fiindcă n-am găsit în nicio librărie Ianus de Eugen Barbu și Rodul pământului de Knut Hamsun. Mă simțeam frustrat, nefericit. Aflând motivul supărării mele, cunoscutul scriitor Dumitru Augustin Doman și prietena de rețea Andreea Toma s-au milostivit și mi-au trimis ei romanele respective, făcându-mi fiecare câte o surpriză profund emoționantă.
Dacă am suferit atât că nu mi-am putut procura niște cărți care fuseseră publicate și erau pe piață  - exista speranța să le găsesc într-o zi, dar nu aici, unde locuiesc -, cum ne simțim când știm că au fost cărți care au fost finalizate și după aceea arse?
       Pentru mine, cea mai mare tragedie a umanității este, alături de Holocaust și de tăierea masivă a pădurilor, distrugerea Bibliotecii din Alexandria, echivalentă azi, la alt nivel, cu desfințarea Internetului. Am aflat că Gogol și-a pus pe foc volumul al doilea al Sufletelor moarte. Ce n-am da să descoperim că măcar o versiune a scăpat intactă? Manuscrisul uimitoarei capodopere Maestrul și Margareta a dispărut în flăcări, dar Bulgakov avea o memorie fabuloasă și l-a reconstituit în detaliu, susținând că știa textul pe dinafară. N-a apucat însă să-l vadă și tipărit, murind înainte de istoricul eveniment. Kafka a lăsat cu limbă de moarte ca operele sale nepublicate să fie arse. Prietenul său, Max Brod, el însuși un bun scriitor și un caracter deosebit, n-a pus în practică dorințele autorului Coloniei penitenciare. Cu un rar devotament și lipsit de invidie - dacă în această poveste ar fi fost amestecați doi scriitori români ? -, Brod a publicat, pe rând, Procesul (1925), Castelul (1926) și America (1927), uluind lumea literară.
       Înainte de a muri, Rebreanu și Sadoveanu au mărturisit celor apropiați că, dacă ar mai fi trăit, ar fi dat câte o carte care ar fi valorat mai mult decât restul operelor lor, luate în în întregime. Să zic că romanul lui Rebreanu s-ar fi numit Tinerețe fără bătrânețe?
Prin 2009 l-am revăzut, după treizeci de ani, pe fascinantul meu coleg de facultate Călin-Andrei Mihăilescu, profesor la o universitate din Canada. Ce credeți că am discutat, printre altele? Călin mi-a spus, cu sufletul la gură, că manuscrisele volumelor II, III și IV ale romanului Cartea Milionarului există și se află în posesia moștenitorilor lui Ștefan Bănulescu, prozator de care suntem amândoi îndrăgostiți pentru vecie. ( Prin 1977, la o fermă din Cochirleni, pe lângă Cernavodă, unde făceam practică agricolă, culegând struguri - câte patruzeci de lădițe pe zi! -, l-am auzit prima dată pe Călin vorbind despre Cartea Milionarului. ) E o chestiune de timp și de bani, mi-a spus vechiul meu prieten, dar vom citi opera lui Bănulescu, despre care crezusem că a rămas neterminată. ( Călin avea în proiect și reeditatea creației poetice a lui Ion Stratan, fratele nostru întru geniu și umilință, dar n-a putut face nimic, fiindcă i se cereau bani de editurile la care apelase. Nu e trist ca unul dintre cei mai mari poeți români, Ion Stratan, să fi publicat toată viața la edituri mici - o excepție : Cartea Românească -, iar după moarte să nu se mai gândească niciun editor la poemele sale?)
Aștept răbdător să țin în mână Cartea Dicomesiei, Sfârșit la Metopolis și Epilog în orașul Mavrocordat, adică ultimele trei volume ale tetralogiei lui Ștefan Bănulescu. Sper să trăiesc până la magica întâmplare și să nu spun ca E. Lovinescu ” Îmi pare rău că mor fără să citesc ultimul roman al lui Radu Tudoran.” Se referea la Anotimpuri.

P. S. Un film tulburător : http://www.youtube.com/watch?v=XKkWIi53ITc&feature=share

Cărțile perfecte

Să zicem că m-aș fi născut cu peste o sută cincizeci de ani în urmă, iar Dumnezeu mi-ar fi pus în față mai multe capodopere literare, încă nescrise. Să presupunem că în marea Lui iubire față de mine, m-ar fi întrebat :
- Pe care dintre ele ai vrea să le scrii tu?
În mod sigur n-aș fi ales Demonii, Crimă și pedeapsă, Doamna Bovary, Bouvard și Pecuchet, Frații Karamazov, Război și pace, Ana Karenina, Muntele vrăjit, Omul fără însușiri, Procesul, Zgomotul și furia, Lumină de august, Marele Gatsby, Ghepardul, Bătrânul și marea, Un veac de singurătate.
Aș fi zis :
- Doamne, ajută-mă să pot scrie măcar două dintre următoarele volume : Suflete moarte, Deșertul tătarilor, Orbirea, Maestrul și Margareta, Rodul pământului, Sub vulcan, La răsărit de Eden, Conjurația imbecililor, Ora de germană, Relatare despre regele David.
Dar dacă aș fi nevoit să mă izolez în sălbăticie, pe o insulă îndepărtată, m-aș gândi în primul rând la ruși și aș lua cu mine toate povestirile lui Cehov.

P.S. 1. Dacă mă gândesc bine, mi-am dorit să fi putut scrie Ulise. Dar Lolita nu.
        2. Faulkner este considerat de departe cel mai important romancier american, deși cele mai frumoase cărți ale generației sale au fost scrise de John Steinbeck : La răsărit de Eden, Fructele mâniei, Șoareci și oameni. Cum ar veni, valoarea unui scriitor nu este dată de o carte sau alta, ci de o operă privită în ansamblu, din perspectiva evoluției literare.