Idei regale: Dumnezeu, personaj literar episodic

Uneori, în unele texte  găseşti idei şi viziuni care te cutremură, te uluiesc. Nu te poţi gândi decât la ele. Cum a putut o minte de om să producă aşa ceva? Cum spunea Nicanor Alvarado, personajul principal din Toamna patriarhului? " Cum a putut să scrie ăsta ceva atât de frumos cu mâna cu care se şterge la cur?"
Un veac de singurătate, Maestrul şi Margareta, Cartea Milionarului, Rodul pământului şi Ora de germană sunt cărţi de neuitat, cu teme, motive literare şi scene atât de noi şi de surprinzătoare, încât, la prima lectură, laşi volumul din mână şi te minunezi ca un copil. După aceea revii constant la romanele respective, ca la fragmentele magice ale unei Biblii profane.
Către sfârşitul romanului lui Bulgakov, Levi Matei îi spune lui Woland că Dumnezeu a citit romanul maestrului :
"- El a citit opera maestrului, vorbi Levi Matei, şi te roagă să-l iei tu pe maestru şi să-l răsplăteşti cu odihna. E greu să faci asta, duh al răului ?
- Pentru mine nimic nu-i greu, răspunse Woland, şi tu o ştii prea bine.
După o vreme de tăcere, adăugă :
- Dar de ce nu-l luaţi voi, în lumină ?
- El n-a meritat lumina, ci odihna, rosti, trist, Levi."
Un autor citit de Dumnezeu ar trebui să fie măgulit. Dar El îl încredinţează pe scrib forţelor întunecate, pentru ca acesta să fie pus la odihna veşnică. Să fie asta soarta tuturor scriitorilor ?
Una dintre cele mai uluitoare povestiri care s-au scris vreodată este Un diamant mare cât Hotelul Ritz de Francis Scott Fitzgerald. Braddock Washington descoperă un munte de diamant şi îşi clădeşte o proprietate fabuloasă, care nu este trecută pe nicio hartă. A perseverat, mituind înalţi funcţionari de stat. Are la dispoziţie sclavi negri şi a răpit, pentru a-şi construi locuinţa, un poet decadent, un pictor scenograf, un arhitect şi un grădinar peisagist. Artiştii nu sunt însă în stare să proiecteze nimic acceptabil şi sfârşesc într-un spital de nebuni. Palatul visat de Braddock este realizat cu ajutorul unui specialist din cinematografie, care este obişnuit să lucreze cu fonduri nelimitate, cu toate că nu ştie să scrie şi să citească. Percy, fiul lui Braddock, îl invită pe colegul său de şcoală, John, să-şi petreacă vacanţa acasă la el. Aşa descoperă John minunăţiile de pe muntele de diamant. Ralatarea se face din perspectiva musafirului. Dimineaţa, patul se înclină şi John se trezeşte într-o baie cu arteziene din care ţâşneşte apă parfumată şi spumoasă ori rece şi sărată, după preferinţe. Băiatul se împrieteneşte şi mai mult cu Percy, gazda sa, şi se îndrăgosteşte de Kismine, sora mai mică a acestuia. Începe să bănuiască adevărul : nu va mai fi lăsat să plece viu din casa lui Braddock.
 Piloţii care descoperă, din aer, avuţiile lui Braddock sunt doborâţi şi puşi sub lacăt. Câțiva reuşesc să evadeze şi vin cu ajutoare, atacând domeniul. Când totul pare pierdut, bătrânul Braddock încearcă să-l mituiască pe Dumnezeu, pentru a-şi salva proprietatea. Când îl strigă pe Creator, o face "răspicat şi solemn, cu un orgoliu neîmblânzit " :
" - Hei, tu, cel de colo ! începu el cu un tremur în glas. Tu, cel care mă asculţi !"
Şi :
- Hei, tu, cel care eşti acolo sus ! "
Nu mai spun ce-i promite personajul lui Dumnezeu. Banii fără număr fac din om altă făptură, mult involuată.
Dar ideea m-a tulburat şi mi-a dat de gândit multă vreme.  Ca să-l parafrazez pe Nino Stratan, aripa nebuniei a făcut multă vreme fâlf-fâlf ! în capul meu .
Există o carte în care Dumnezeu e personaj principal : Biblia. Deși dă semne că e prezent pretutindeni, El nu apare niciodată în fața mulțimilor, ci îi deleagă pe Moise și pe Fiul Său să-i înfăptuiască poruncile.
Ar putea un autor modern să scrie un roman cu Dumnezeu în centrul acțiunii, fără să-i știrbească Creatorului nimic din sacralitatea Sa?

Eternele iubiri

     Am fost și sunt cel mai bogat om din lume. Cine se poate mândri cu prieteni ca aceia pe care i-am avut și îi am eu? Chiar dacă pe unii nu i-am văzut niciodată în carne și oase, ne leagă afinități care există dincolo de timp, dincolo de vârstele noastre. E o imensă pierdere că unii (Florin Pripoae, Nino Stratan ) au părăsit lumea asta, iar Marin Neagu nu mai scrie prietenilor, precum muschetarul Aramis, care se retrăsese într-o mănăstire, pentru post și rugăciune. Recules în sălbăticie viețuiesc și eu, dar dau semne de viață prin miracolul numit internet. Trăiesc într-o lume cu care sunt incompatibil, dar pe care, din motive care nu țin de voința mea, încă n-o pot abandona câțiva ani de acum încolo. O a doua bogăție perenă sunt cărțile mari ale literaturii universale. Nu îmbătrânesc și nu-și pierd frumusețea. Recitesc periodic câteva romane de Faulkner, Sub vulcan, Maestrul și Margareta, cărțile lui Dino Buzzati, Ora de germană de Siegfried Lenz ( mare și nedreptățit scriitor!), Relatare despre regele David, Suflete moarte, Orbirea, Rodul pământului, La răsărit de Eden, Conjurația imbecililor. Prea multele probleme mărunte nu mi-au dat răgaz să-l recitesc, în ultima vreme, pe Thomas Mann. Cu multă amărăciune am constatat că nu mă pot reîntoarce la Gabriel Garcia Marquez. Columbianul s-a bucurat de o glorie incomparabilă. Lua masa și se îmbăta cu președinți de stat, petrecea cu staruri de cinema, era venerat de toată lumea. Mi s-a părut o impietate când, la prima traducere a romanului lui Malcolm Lowry, Florin Mugur a scris că Sub vulcan este superior Veacului de singurătate. Pe atunci, o carte în curs de apariție era anunțată prin fragmente publicate în principalele reviste literare. Și ce publicații erau pe vremea odioasei dictaturi! În Secolul 20 am citit prima parte a operei lui Lowry, ca și nenumărate alte capodopere. Revenind la Marquez, m-am întrebat de ce îmi pare azi fanat, lipsit de interes. Succesul prea mare l-a determinat cumva să facă prea multe concesii cititorilor comozi? Comoditatea scriitorilor și a cititorilor omoară literatura de mare valoare. (Consternat, citeam o așa-zisă recenzie a unui scriitor recent elogiat de mine, în care autorul mărturisea că a citit treizeci de pagini dintr-o carte, doar pentru a vedea dacă protagoniștii ”și-o trag” sau nu. ) Vorba regretatului George Gană, care a condus, la anul meu, un seminar despre literatura postbelică : ” Traiul bun tâmpește.” Am evocat ani în șir, cu prietenul Marin Neagu, această năstrușnică idee a eminentului universitar. Acum mă gândesc că nici sărăcia lucie nu duce la cine știe ce performanțe artistice. Dar eu sunt ( și am comis intenționat un pleonasm, cu subiect simplu și subiect inclus în aceeași propoziție), cum spuneam, un om foarte bogat.

P.S. Dintre sud-americani, Juan Rulfo și Miguel Angel Asturias mă recheamă necontenit în paginile lor. Borges, Sabato și Manuel Scorza sunt printre preferații mei, dar pentru Cortazar îmi trebuie o stare de spirit specială. Aproape că i-am uitat pe Alejo Carpentier, Roa Bastos și Carlos Fuentes. Am comandat din nou cărțile lui Rulfo. Domnul președinte al lui Asturias a rămas la un amic plecat definitiv din țară, iar Oameni de porumb e tipărit pe o hârtie atât de proastă, încât îl descurajează pe cel mai tenace cititor. Trebuie să mă orientez.
Voi reciti și două volume ale kârgâzului Cinghiz Aitmatov, dar după ce voi revedea Sub vulcan. Înainte de toate, o pauză de respirație cu un roman al lui Graham Greene.
În meniul meu rămân permanent cărțile trimise de prieteni.

Bijuterii literare

Nu există rețetă pentru a produce un text desăvârșit. În afară de stil și aptitudinea de a contura personaje credibile și originale, prozatorul trebuie să dețină și o anumită tehnică pe care o folosește, în multe cazuri, instinctiv. Așa că nu mai e vorba de meșteșug, ci tot de...înzestrare naturală. Inspirația funcționează și la nivelul construcției. Suntem uimiți de nivelul primitiv al conștiinței artistice pe care o aveau unii scriitori : Cehov, Gogol, Preda, Caragiale, Mark Twain. Nici alții nu erau doctori în litere și nu sculptau temple subpământene, ca în zilele noastre sau ca pe timpul lui Eminescu. În orice caz, un tip de convenție nu poate lipsi veritabilei literaturi. Știu că mă repet, dar, dacă nu se ridică firesc către semnificații general-umane, o creație rămâne reportajul unei experiențe personale. Are condiția unui minoritar. Dar cum minoritarii au mai multe drepturi decât ceilalți, iată că opere nesemnificative sunt premiate cu Nobel și lăudate și transformate în Biblii. În cazul rușilor și al altor scriitori geniali ( Knut Hamsun, de exemplu ), convenția este insesizabilă. Naratorul povestește, iar cititorul îl urmărește așa cum ar parcurge o știre dată într-un ziar. Acestea sunt reușitele majore ale literaturii. Dar chiar când convenția îți dă peste mână, ca în cazul Orbirii lui Canetti sau al Cărții Milionarului de Ștefan Bănulescu, opera poate fi incomparabilă.
Ideea e că poți spune despre o carte că e perfectă abia după ce aceasta este citită. Și nu de oricine. Dar cine impune criteriile valorizării? După părerea mea, nici cititorul - sunt atât de multe gusturi : pentru unii Moartea lebedei și Elevul Dima dintr-a șaptea sunt capodopere -, nici criticul literar.  Cel mai puțin credibil e cel care a realizat textul. Important e să existe, într-o cultură, o pătură de intelectuali, oameni instruiți, de o moralitate superioară, cu gusturi estetice impecabile și deschiși către toate formulele artistice. Ei, prin consimțământ tacit, acceptă sau resping o operă de artă. Fenomenul acceptării se produce în timp, de multe ori la distanțe astronomice de momentul publicării opului. (Firește că afirmarea se poate produce și mai repede dacă în joc intră critici literari competenți și cu priză la public, dar, în România, a trecut vremea celebrității fulgerătoare : sistemul social nu le mai permite cronicarilor să fie oracole care să decreteze că X e geniu, iar Y, veleitar.) Orbirea a fost recunoscută și răsplătită cu Premiul Nobel, la 50 de ani de la prima ediție. Mulți strigau, în urmă cu 25 de ani, că Radu Aldulescu e cel mai mare scriitor român, în condițiile în care criticii nu-l băgau în seamă.
După gustul meu, Pana de automobil de Friedrich Durrenmatt e o bijuterie. Nimic nu se poate scoate, nimic nu se poate adăuga textului scris de elvețian. Trăiește-ți clipa de Saul Bellow, superb imn închinat ratării, e altă carte fără cusur. Mai notez câteva texte care îmi trec acum prin minte : De veghe-n lanul de secară și povestirile lui Salinger, schițele lui Caragiale și Mark Twain, cam trei sferturi din opera lui Cehov,  tot ce a scris Gogol,  Deșertul tătarilor, Orbirea, Maestrul și Margareta, Rodul pământului, Sub vulcan, La răsărit de Eden, Conjurația imbecililor, Ora de germană, Relatare despre regele David. 
De ce sunt perfecte? Uite așa, fiindcă ne plac. Orice argumentație este ipocrită și se fundamentează pe opțiunea îmi place/nu-mi place.
E curios că putem vorbi despre titluri pe deplin reușite mai ales în cazul schițelor, nuvelelor, povestirilor și romanelor scurte. Cu romanele lungi, povestea se complică.

Cărțile perfecte

Să zicem că m-aș fi născut cu peste o sută cincizeci de ani în urmă, iar Dumnezeu mi-ar fi pus în față mai multe capodopere literare, încă nescrise. Să presupunem că în marea Lui iubire față de mine, m-ar fi întrebat :
- Pe care dintre ele ai vrea să le scrii tu?
În mod sigur n-aș fi ales Demonii, Crimă și pedeapsă, Doamna Bovary, Bouvard și Pecuchet, Frații Karamazov, Război și pace, Ana Karenina, Muntele vrăjit, Omul fără însușiri, Procesul, Zgomotul și furia, Lumină de august, Marele Gatsby, Ghepardul, Bătrânul și marea, Un veac de singurătate.
Aș fi zis :
- Doamne, ajută-mă să pot scrie măcar două dintre următoarele volume : Suflete moarte, Deșertul tătarilor, Orbirea, Maestrul și Margareta, Rodul pământului, Sub vulcan, La răsărit de Eden, Conjurația imbecililor, Ora de germană, Relatare despre regele David.
Dar dacă aș fi nevoit să mă izolez în sălbăticie, pe o insulă îndepărtată, m-aș gândi în primul rând la ruși și aș lua cu mine toate povestirile lui Cehov.

P.S. 1. Dacă mă gândesc bine, mi-am dorit să fi putut scrie Ulise. Dar Lolita nu.
        2. Faulkner este considerat de departe cel mai important romancier american, deși cele mai frumoase cărți ale generației sale au fost scrise de John Steinbeck : La răsărit de Eden, Fructele mâniei, Șoareci și oameni. Cum ar veni, valoarea unui scriitor nu este dată de o carte sau alta, ci de o operă privită în ansamblu, din perspectiva evoluției literare.

Idei regale : Dumnezeu, personaj literar episodic

Uneori, în unele texte  găseşti idei şi viziuni care te cutremură, te uluiesc. Nu te poţi gândi decât la ele. Cum a putut o minte de om să producă aşa ceva? Cum spunea Nicanor Alvarado, personajul principal din Toamna patriarhului? " Cum a putut să scrie ăsta ceva atât de frumos cu mâna cu care se şterge la cur?"
Un veac de singurătate, Maestrul şi Margareta, Cartea Milionarului, Rodul pământului şi Ora de germană sunt cărţi de neuitat, cu teme, motive literare şi scene atât de noi şi de surprinzătoare, încât, la prima lectură, laşi volumul din mână şi te minunezi ca un copil. După aceea revii constant la romanele respective, ca la fragmentele magice ale unei Biblii profane. ( Să nu uit : am întâlnit şi două persoane cărora nu le-a plăcut Maestrul şi Margareta.Erau o doamnă foarte citită, fostă elevă a mea, şi un adolescent care...nu prea se omoară cu deschisul cărţilor. Îmi este greu să găsesc o explicaţie pentru primul caz : e ca şi cum un copil mi-ar spune că nu-i place Harry Potter. )
Către sfârşitul romanului lui Bulgakov, Levi Matei îi spune lui Woland că Dumnezeu a citit romanul maestrului :
"- El a citit opera maestrului, vorbi Levi Matei, şi te roagă să-l iei tu pe maestru şi să-l răsplăteşti cu odihna. E greu să faci asta, duh al răului ?
- Pentru mine nimic nu-i greu, răspunse Woland, şi tu o ştii prea bine.
După o vreme de tăcere, adăugă :
- Dar de ce nu-l luaţi voi, în lumină ?
- El n-a meritat lumina, ci odihna, rosti, trist, Levi."
Un autor citit de Dumnezeu ar trebui să fie măgulit. Dar El îl încredinţează pe scrib forţelor întunecate, pentru ca acesta să fie pus la odihna veşnică. Să fie asta soarta tuturor scriitorilor ?
Una fintre cele mai uluitoare povestiri care s-au scris vreodată este Un diamant mare cât Hotelul Ritz de Francis Scott Fitzgerald. Braddock Washington descoperă un munte de diamant şi îşi clădeşte o proprietate fabuloasă, care nu este trecută pe nicio hartă. A reuşit asta, mituind înalţi funcţionari de stat. Are la dispoziţie sclavi negri şi a răpit, pentru a-şi construi locuinţa, un poet decadent, un pictor scenograf, un arhitect şi un grădinar peisagist: Artiştii nu sunt însă să proiecteze nimic acceptabil şi sfârşesc într-un spital de nebuni. Palatul visat de Braddock este realizat cu ajutorul unui specialist din cinematografie, care este obişnuit să lucreze cu fonduri nelimitate, cu toate că nu ştie să scrie şi să citească. Percy, fiul lui Braddock, îl invită pe colegul său de şcoală, John, să-şi petreacă vacanţa acasă la el. Aşa descoperă John minunăţiile de pe muntele de diamant. Ralatarea se face din perspectiva musafirului. Dimineaţa, patul se înclină şi John se trezeşte într-o baie cu arteziene din care ţâşneşte apă parfumată şi spumoasă ori rece şi sărată, după preferinţe. Băiatul se împrieteneşte şi mai mult cu Percy, gazda sa, şi se îndrăgosteşte de Kismine, sora mai mică a acestuia. Începe să bănuiască adevărul : nu va mai fi lăsat să plece viu din casa lui Braddock.
 Piloţii care descoperă, din aer, avuţiile lui Braddock sunt doborâţi şi puşi sub lacăt. Unii reuşesc să evadeze şi vin cu ajutoare, atacând domeniul. Când totul pare pierdut, bătrânul Braddock încearcă să-l mituiască pe Dumnezeu, pentru a-şi salva proprietatea. Când îl strigă pe Creator, o face "răspicat şi solemn, cu un orgoliu neîmblânzit " :
" - Hei, tu, cel de colo ! începu el cu un tremur în glas. Tu, cel care mă asculţi !"
Şi :
- Hei, tu, cel care eşti acolo sus ! "
Nu mai spun ce-i promite personajul lui Dumnezeu. Banii fără număr fac din om altă făptură, mult involuată.
Dar ideea m-a tulburat şi mi-a dat de gândit multă vreme.  Ca să-l parafrazez pe Nino Stratan, aripa nebuniei a făcut multă vreme fâlf-fâlf ! în capul meu .

P.S. Constantin Piştea a postat, pe blogul său - http://constantinpistea.wordpress.com/2014/05/31/interviu-cu-scriitorul-serban-tomsa-sunt-scriitor-si-asta-e-totul-pentru-mine/ -, interviul pe care mi l-a luat, simultan cu ultima secvenţă a aceluiaşi interviu-foileton, publicată în Ziarul Metropolis : http://www.ziarulmetropolis.ro/interviu-serban-tomsa-o-coborare-in-infern/

Exilul literaturii

La sugestia scriitorului Dan Miron, am citit două masive romane semnate de scoţianul Alasdair Gray : Lanark, Ed. Polirom, 2008 şi Bătrâni îndrăgostiţi, Ed. Polirom, 2010.
Primul roman este, fără dubii, o capodoperă şi pare conceput de însuşi Franz Kaka. Autorul scrie cursiv şi limpede, dar reuşeşte să creeze o atmosferă stranie, cu scene fireşti şi absurde în acelaşi timp. Infernul din Lanark respiră aceeaşi naturaleţe a nefirescului pe care o întâlnim în Procesul, Castelul, America şi Orbirea, romanul lui Canetti. Cea de-a doua carte, Bătrâni îndrăgostiţi, alternează jurnalul bătrânului învăţător John Tunnock - în care consemnează amorurile sale cu fete rebele - cu naraţiunile pe care acesta le scrie despre Atena antică, perioada Renaşterii, epoca victoriană şi Scoţia celei de-a doua jumătăţi a secolului al XX-lea.  Stilul curat, transparent, plin de inteligenţă îmi aminteşte, prin farmecul erudiţiei şi prin umorul subtil, de Anatole France, cel din Istorie contemporană.
Originalitatea lungului roman Lanark este atât de frapantă, încât autorul unei recenzii se întreba ce fel de creatură va fi fiind Alasdair Gray. ( Asta mi-a amintit că, la începuturile carierei mele de prozator, un amic dim Buzău mi-a mărturisit că a fost bulversat de lectura unui roman scris de mine. Soţia şi nora sa şi-au manifestat şi ele dorinţa de a-mi citi opera, dar el mi-a spus că va trebui să le prelucreze serios înaintea lecturii, ca femeile să nu sufere vreun şoc ! Acelaşi personaj drag mie mi-a povestit, cu alt prilej, că a dat Maimuţe în haremul nopţii unui critic literar local. După ce omul a parcurs şi ultimul rând a burlescului meu op, l-a căutat pe prietenul meu şi l-a descusut îndelung, pe un ton grav, întrebându-l cum arăt, cu ce mă ocup, ce obiceiuri am şi...dacă sunt sănătos la cap. Chestia m-a înveselit enorm - am râs în hohote, spre consternarea tovarăşului meu - şi mi-a dat certitudinea că sunt, într-adevăr, pe un drum bun.) Seamănă izbitor de mult cu Kafka, având totuşi amprenta sa artistică de neconfundat. Mă gândesc că în urmă cu patruzeci de ani, în România nici n-ar fi fost luat înseamă, din moment ce se vâna numai noutatea absolută. Gray era kafkian, canettian etc.
Voi face două observaţii.
1. Originalitatea se manifestă în variate feluri, uneori chiar în afara ideii de inovaţie. Ghepardul de Lampedusa ori, Rodul pământului de Knut Hamsun şi Casa Buddenbrook de Thomas Mann au o structură clasică, dar câtă frumuseţe se revarsă din paginile lor ! Sunt mulţi care nu l-au agreat pe Marin Preda, fiindcă e rural şi are un mod de a scrie depăşit chiar şi de Flaubert care şi-a publicat textele în secolul al XIX-lea. Nici nu vreau să-mi amintesc că popa şi învăţătorul din Siliştea-Gumeşti erau oripilaţi de arta lui Preda, confirmând tradiţia unui obscurantism autohton.
Poate că marea călătorie în căutarea originalităţii are un punct final, după care urmează reîntoarcerea. În limitele valorilor literare, probabil că Urmuz a atins Ultima Thule literară. Apoi s-a sinucis.  Cu cât mai accentuată e nota personală, iar cititorul are o mai acută impresie că asisă la o re-naştere a lumii cunoscute, cu atât e mai bine pentru scriitor. Dar literatura nu va pieri datorită repetării unor cicluri, forme şi stiluri.
2. Din altă direcţie vine pericolul : din partea celui care deschide ori nu cărţile. Nivelul cultural al unei societăţi exercită o presiune puternică, deşi abia vizibilă, asupra receptării actului artistic, aşa cum luna influenţează nivelul oceanelor. Mă refer strict la proză, fiindcă marea poezie nu e, practic, condiţionată de nimic, exceptând geniul entităţii umane care aşterne cuvintele pe hârtie. Să ne imaginăm că toţi cititorii lui Preda aveau alura intelectuală a lui Florea Gheorghe, învăţătorul şi personajul său. În acest caz şi criticii literari ar fi avut o altă percepţie asupra fenomenului literar, iar marele scriitor al momentului ar fi fost un oarecare Nic. Smeureanu !

Idei regale. Dumnezeu, personaj literar episodic

Uneori, în unele texte,  găseşti idei şi viziuni care te cutremură şi îţi sorb toată energia mentală. Nu te poţi gândi decât la ele. Cum a putut un creier uman să emită aşa ceva ?
Un veac de singurătate, Maestrul şi Margareta, Cartea Milionarului, Rodul pământului şi Ora de germană sunt cărţi de neuitat, cu teme, motive literare şi scene atât de noi şi de surprinzătoare, încât, la prima lectură, laşi volumul din mână şi te minunezi ca un copil. După aceea revii constant la romanele respective, ca la fragmentele magice ale unei Biblii profane. ( Să nu uit : am întâlnit şi două persoane cărora nu le-a plăcut Maestrul şi Margareta.Erau o doamnă foarte citită, fostă elevă a mea, şi un adolescent care...nu prea se omoară cu deschisul cărţilor. Îmi este greu să găsesc o explicaţie pentru primul caz : e ca şi cum un copil mi-ar spune că nu-i place Harry Potter. )
Către sfârşitul romanului lui Bulgakov, Levi Matei îi spune lui Woland că Dumnezeu a citit romanul maestrului :
"- El a citit opera maestrului, vorbi Levi Matei, şi te roagă să-l iei tu pe maestru şi să-l răsplăteşti cu odihna. E greu să faci asta, duh al răului ?
- Pentru mine nimic nu-i greu, răspunse Woland, şi tu o ştii prea bine.
După o vreme de tăcere, adăugă :
- Dar de ce nu-l luaţi voi, în lumină ?
- El n-a meritat lumina, ci odihna, rosti, trist, Levi."
Un autor citit de Dumnezeu ar trebui să fie măgulit. Dar El îl încredinţează pe scrib forţelor întunecate, pentru ca acesta să fie pus la odihna veşnică. Să fie asta soarta tuturor scriitorilor ?
Una fintre cele mai uluitoare povestiri care s-au scris vreodată este Un diamant mare cât Hotelul Ritz de Francis Scott Fitzgerald. Braddock Washington descoperă un munte de diamant şi îşi clădeşte o proprietate fabuloasă, care nu este trecută pe nicio hartă. A reuşit asta, mituind înalţi funcţionari de stat. Are la dispoziţie sclavi negri şi a răpit, pentru a-şi construi locuinţa, un poet decadent, un pictor scenograf, un arhitect şi un grădinar peisagist: Artiştii nu sunt însă să proiecteze nimic acceptabil şi sfârşesc într-un spital de nebuni. Palatul visat de Braddock este realizat cu ajutorul unui specialist din cinematografie, care este obişnuit să lucreze cu fonduri nelimitate, cu toate că nu ştie să scrie şi să citească. Percy, fiul lui Braddock, îl invită pe colegul său de şcoală, John, să-şi petreacă vacanţa acasă la el. Aşa descoperă John minunăţiile de pe muntele de diamant. Ralatarea se face din perspectiva musafirului. Dimineaţa, patul se înclină şi John se trezeşte într-o baie cu arteziene din care ţâşneşte apă parfumată şi spumoasă ori rece şi sărată, după preferinţe. Băiatul se împrieteneşte şi mai mult cu Percy, gazda sa, şi se îndrăgosteşte de Kismine, sora mai mică a acestuia. Începe să bănuiască adevărul : nu va mai fi lăsat să plece viu din casa lui Braddock.
 Piloţii care descoperă, din aer, avuţiile lui Braddock sunt doborâţi şi puşi sub lacăt. Unii reuşesc să evadeze şi vin cu ajutoare, atacând domeniul. Când totul pare pierdut, bătrânul Braddock încearcă să-l mituiască pe Dumnezeu, pentru a-şi salva proprietatea. Când îl strigă pe Creator, o face "răspicat şi solemn, cu un orgoliu neîmblânzit " :
" - Hei, tu, cel de colo ! începu el cu un tremur în glas. Tu, cel care mă asculţi !"
Şi :
- Hei, tu, cel care eşti acolo sus ! "
Nu mai spun ce-i promite personajul lui Dumnezeu. Banii fără număr fac din om altă făptură, mult involuată.
Dar ideea m-a tulburat şi mi-a dat de gândit multă vreme.  Ca să-l parafrazez pe Nino Stratan, aripa nebuniei a făcut multă vreme fâlf-fâlf ! în capul meu .