Idei regale: Dumnezeu, personaj literar episodic

Uneori, în unele texte  găseşti idei şi viziuni care te cutremură, te uluiesc. Nu te poţi gândi decât la ele. Cum a putut o minte de om să producă aşa ceva? Cum spunea Nicanor Alvarado, personajul principal din Toamna patriarhului? " Cum a putut să scrie ăsta ceva atât de frumos cu mâna cu care se şterge la cur?"
Un veac de singurătate, Maestrul şi Margareta, Cartea Milionarului, Rodul pământului şi Ora de germană sunt cărţi de neuitat, cu teme, motive literare şi scene atât de noi şi de surprinzătoare, încât, la prima lectură, laşi volumul din mână şi te minunezi ca un copil. După aceea revii constant la romanele respective, ca la fragmentele magice ale unei Biblii profane.
Către sfârşitul romanului lui Bulgakov, Levi Matei îi spune lui Woland că Dumnezeu a citit romanul maestrului :
"- El a citit opera maestrului, vorbi Levi Matei, şi te roagă să-l iei tu pe maestru şi să-l răsplăteşti cu odihna. E greu să faci asta, duh al răului ?
- Pentru mine nimic nu-i greu, răspunse Woland, şi tu o ştii prea bine.
După o vreme de tăcere, adăugă :
- Dar de ce nu-l luaţi voi, în lumină ?
- El n-a meritat lumina, ci odihna, rosti, trist, Levi."
Un autor citit de Dumnezeu ar trebui să fie măgulit. Dar El îl încredinţează pe scrib forţelor întunecate, pentru ca acesta să fie pus la odihna veşnică. Să fie asta soarta tuturor scriitorilor ?
Una dintre cele mai uluitoare povestiri care s-au scris vreodată este Un diamant mare cât Hotelul Ritz de Francis Scott Fitzgerald. Braddock Washington descoperă un munte de diamant şi îşi clădeşte o proprietate fabuloasă, care nu este trecută pe nicio hartă. A perseverat, mituind înalţi funcţionari de stat. Are la dispoziţie sclavi negri şi a răpit, pentru a-şi construi locuinţa, un poet decadent, un pictor scenograf, un arhitect şi un grădinar peisagist. Artiştii nu sunt însă în stare să proiecteze nimic acceptabil şi sfârşesc într-un spital de nebuni. Palatul visat de Braddock este realizat cu ajutorul unui specialist din cinematografie, care este obişnuit să lucreze cu fonduri nelimitate, cu toate că nu ştie să scrie şi să citească. Percy, fiul lui Braddock, îl invită pe colegul său de şcoală, John, să-şi petreacă vacanţa acasă la el. Aşa descoperă John minunăţiile de pe muntele de diamant. Ralatarea se face din perspectiva musafirului. Dimineaţa, patul se înclină şi John se trezeşte într-o baie cu arteziene din care ţâşneşte apă parfumată şi spumoasă ori rece şi sărată, după preferinţe. Băiatul se împrieteneşte şi mai mult cu Percy, gazda sa, şi se îndrăgosteşte de Kismine, sora mai mică a acestuia. Începe să bănuiască adevărul : nu va mai fi lăsat să plece viu din casa lui Braddock.
 Piloţii care descoperă, din aer, avuţiile lui Braddock sunt doborâţi şi puşi sub lacăt. Câțiva reuşesc să evadeze şi vin cu ajutoare, atacând domeniul. Când totul pare pierdut, bătrânul Braddock încearcă să-l mituiască pe Dumnezeu, pentru a-şi salva proprietatea. Când îl strigă pe Creator, o face "răspicat şi solemn, cu un orgoliu neîmblânzit " :
" - Hei, tu, cel de colo ! începu el cu un tremur în glas. Tu, cel care mă asculţi !"
Şi :
- Hei, tu, cel care eşti acolo sus ! "
Nu mai spun ce-i promite personajul lui Dumnezeu. Banii fără număr fac din om altă făptură, mult involuată.
Dar ideea m-a tulburat şi mi-a dat de gândit multă vreme.  Ca să-l parafrazez pe Nino Stratan, aripa nebuniei a făcut multă vreme fâlf-fâlf ! în capul meu .
Există o carte în care Dumnezeu e personaj principal : Biblia. Deși dă semne că e prezent pretutindeni, El nu apare niciodată în fața mulțimilor, ci îi deleagă pe Moise și pe Fiul Său să-i înfăptuiască poruncile.
Ar putea un autor modern să scrie un roman cu Dumnezeu în centrul acțiunii, fără să-i știrbească Creatorului nimic din sacralitatea Sa?

O torță veșnic vie : spiritul echipei de fotbal Dinamo București

* Nu știu cum se face, dar la nivel foarte înalt suntem conduși de niște analfabeți. Nu știu nimic, nu se pricep la nimic, n-au făcut performanțe nici în număratul ouălelor. Dacă au știut cândva să bată un cui, au uitat demult, pentru că și-au făcut din politică o meserie extrem de rentabilă. Tăriceanu, de pildă, e un idiot crescut în familia înstărită a unui istoric, turnător la Securitate. În școală abia a trecut clasa, nu știe românește și se consideră un mare politician. Banii și onorurile curg pe el. Dar alții sunt și mai proști, și mai bogați, în vreme ce un cunoscut autor a fost plătit, pentru un roman important, de o editură prestigioasă cu...338 de lei. Și tot e bine, fiindcă sunt autori care duc bani de acasă, pentru a fi publicați. Ieri, un politician ne-a lămurit, pe un canal de televiziune, cum stă treaba. Nu contează ce ai făcut în școală și ce note ai luat. E important să ai tupeu, să fii tare-n gură și ”să organizezi treaba în teritoriu”. Ce să organizezi, bă, când tu n-ai niciun orizont de cultură politică și abia știi să te iscălești? Ăștia cred cu tărie, spre paguba tuturor ( din păcate, și a urmașilor lor!), că a face politică înseamnă a mulge crâncen niște funcții publice ( cu ajutorul unor ciurucuri umane) și a înțepa niște conducte cu bani! Stai și te crucești când afli cum distribuia Elena Udrea munți de bani, în timp ce noi, oamenii care muncesc, n-aveam parale pentru o pâine!  Și cum e cu pedelistul ăla care spunea că nu se dă jos din pat doar pentru 100 000 de euro? Păi, atunci, de nu închidem, bă, școlile? De ce mai organizăm simulări, teste, examene și alte rahaturi aducătoare de stres pentru profesori, dacă e important ca elevii să nu învețe nimic în școli și să ia note cât mai mici? De ce ne mai jucăm de-a școala când procesul de învățământ se rezumă la a produce cretini care să ne conducă? Mai țineți minte cuvintele mamei lui Nicanor Alvarado, dictatorul din Toamna patriarhului? ” Maică, îi zice bătrâna fiului său, dacă știam că o să ajungi un om așa de mare, te dădeam și pe tine la școală, să înveți să te iscălești.” Până și în inima întunericului școala impunea un anumit respect. Însă mâncatul rahatului a devenit, în România, cea mai prosperă și nerușinată afacere, iar școala e un loc al umilinței,  plasată, în stima cetățenilor, mai jos decât serviciile de salubritate.
* Sunt suporter al echipei Dinamo de mai mult de o jumătate de secol. Spre marea mea tristețe,  echipa a fost falimentată de infractori și pierdusem bucuria de a urmări meciurile de fotbal. ( Mai ales când am văzut că arbitrii joacă pe față pentru Real Madrid, în toate confruntările pe care cunoscuții cotonogari și pomanagii le au fie în campionatul intern, fie în Liga Campionilor.)  Nu mai aveam cu cine să țin. N-am fost de acord nici cu alungarea lui Andone și n-am încredere în calitățile de manager ale lui Adrian Mutu. Dar spiritul lui Dinamo, întreținut și de suporteri și de niște artiști cunoscuți, n-a murit, ci arde acolo, sus, ca o torță veșnic vie. Galeria echipei Dinamo București este cel mai frumos fenomen din fotbalul românesc.

Tema trădătorului și a eroului : ce au în comun rușii și eroii lui Roberto Bolaño

          Personajele rusești se agită toată ziua să se vadă unele cu altele. Opera lui Dostoievski este plină de asemenea întâlniri. Pălăvrăgesc, polemizează, se detestă și se iubesc. Teorii, idei, proiecte niciodată realizate, iubiri imposibile, eșecuri totale, reverii. Sunt oameni ursuzi, stângaci, timizi sau de o obrăznicie simulată, nefirească. Mâșkin simte nevoia să-l vadă negreșit pe Rogojin, care trebuie să fie, la ora 17, la Nastasia Flipovna. Ivan Ivanovici îl vizitează zilnic pe Ivan Nikiforovici, până ce ajung să se certe și să devină dușmani de moarte. Capodopera lui Gogol, Suflete moarte, este compusă dintr-o serie de vizite ( interesate!) pe care Cicikov le face moșierilor din jurul orașului N. N., capitală de gubernie.
         Ce ar avea în comun acești minunați ruși cu protagoniștii povestirilor lui Bolaño sau ale altor scriitori sud-americani refugiați în Europa?
Sunt preocupați permanent să se întâlnească unii cu alții.
Sunt gânditori, au idei, au viziuni.
Își povestesc lucruri extrem de interesante.
Sunt patrioți.
Sunt revoltați, nu acceptă tirania.
Sunt revoluționari și eroi.
Nu și-ar trăda prietenii în ruptul capului.
Au vieți neverosimil de spectaculoase.
Deosebirea ar fi că în timp ce rușii sunt, în majoritate, studenți și autodidacți, sud-americanii sunt artiști și scriitori.
Să ne reamintim că sud-americanii sunt foarte curajoși, fiindcă au scris cele mai frumoase romane despre dictatură : Domnul președinte, Toamna patriarhului, Recursul la metodă, Eu, supremul. Și cred că am uitat unul sau două.
Ce au românii în comun cu aceste două miraculoase literaturi?
Nimic. Personajele simpatice din literatura noastră sunt căcănari, analfabeți ( vezi Preda, dar și alții), priapici, paraziți, hoți ( Eugen Barbu, Dumitru Augustin Doman, Radu Aldulescu ), delatori ( Ștefan Agopian, Augustin Buzura).
Patria lor e propria burtă.
Jos cu eroii și cu intelectualii!

P.S. Adevărul e că nu contează statutul personajelor. Important este ca ele să fie vii și convingătoare. Se poate trăi ca Ștefan Gheorghidiu, dar și ca Ion. Ca Rastignac, dar și ca Leopold Bloom. Am vrut doar să arăt că literatura reflectă, ca și alte arte, condiția plebee ori elevată a unui popor.

Cele mai frumoase rânduri scrise de o mână omenească

”Cum poate el să scrie ceva atât de frumos cu mâna cu care se șterge la cur?” se miră dictatorul Nicanor Alvarado de arta poetică a lui Ruben Dario. Amintesc că Alvarado este personajul princpal din romanul Toamna patriarhului de Gabriel Garcia Marquez.
Există oare cele mai frumoase pagini scrise de o mână omenească? Sigur, dar sunt foarte multe.
Un scriitor de vază era de părere că relatarea momentului în care prințul de Salina moare reprezintă culmea artei narative mondiale.
Când eram tânăr, mi se părea că toate paginile scrise de Marquez erau de o frumusețe fără termen de comparație. După ani și ani, în mintea mea, comorile literare ale columbianului au suferit un sever proces de selecție.
Chiar, care să fie cele mai reușite pagini de proză din literatura pe care o cunosc? ( Nu mă bag la poezie, din motive bine întemeiate.)
Începutul Orbirii lui Canetti.
Debutul  romanului Suflete moarte de Gogol.
Primele pagini din Secretul pădurii bătrâne de Dino Buzzati.
Nenumărate pasaje din Un veac de singurătate, Iosif și frații săi, Nasul, Cum s-a certat Ivan Ivanovici cu Ivan Nikiforovici, Groaznicele și înspăimântătoarele fapte și isprăvi ale preavestitului Pantagruel, rege al Dipsozilor, feciorul marelui uriaș Gargantua, Conjurația imbecililor, La răsărit de Eden, Cartea Milionarului, Craii de Curtea-Veche, Moromeții, Crimă și pedeapsă, Muntele vrăjit, Zgomotul și furia, Procesul, Metamorfoza, Colonia penitenciară, Sub vulcan.
 ” Mulţi ani după aceea, în faţa plutonului de execuţie, colonelul Aureliano Buendia avea să-şi amintească de după-amiaza îndepărtată, când tatăl său l-a dus să facă cunoştinţă cu gheaţa. " ( Un veac de singurătate ) Inconfundabilul stil marquezian!
”Un fel de aureolă luminează mintea omului. I se întâmplă aproape oricui. Poţi câteodată s-o simţi cum creşte sau cum freamătă ca un fitil a cărui flacără se apropie de dinamită. Ai o senzaţie plăcută în stomac, o încântare a nervilor, a braţelor. Pielea gustă aerul şi fiecare inspiraţie e plăcută. Începutul ei e aidoma plăcerii unui căscat larg care te destinde. Creierul se luminează şi toată lumea străluceşte în faţa ochilor. Omul a dus poate o viaţă cenuşie, pe un pământ cu copaci întunecaţi şi sumbri. Poate că evenimentele, chiar şi cele mai importante, s-au scurs palide, anonime. Şi apoi - câteodată, aureola îi sună în urechi un cântec dulce de greier, mirosul pământului îi încântă nările şi lumina ce se strecoară sub un copac îi mângâie ochii. După aceea din om ţâşneşte un torent care nu-l lasă, totuşi, secătuit. Cred că importanţa unui om în lume este dată de calitatea şi numărul aureolelor sale. Este o chestiune cu totul personală, dar ea ne leagă de lume Ea este mama tuturor creaţiilor şi în asta constă deosebirea dintre un om şi toate celelalte vieţuitoare.

[...]Dacă aureola ar fi ucisă, suntem pierduţi." ( La răsărit de Eden)

Cele mai impresionante sunt finalurile. Marii scriitori știu să-și încheie magistral textele : Deșertul tătarilor, Rodul pământului, Relatare despre regele David, Un diamant mare cât Hotelul Ritz, Ghepardul, Groapa, Îngerul a strigat, Prins, Sonată pentru acordeon.
Dacă ar trebui să aleg un singur pasaj, m-aș opri la sfârșitul cărții de căpătâi a lui Bulgakov, Maestrul și Margareta. El este Dumnezeu :
”- El a citit opera maestrului, vorbi Levi Matei, şi te roagă să-l iei tu pe maestru şi să-l răsplăteşti cu odihna. E greu să faci asta, duh al răului ?

- Pentru mine nimic nu-i greu, răspunse Woland, şi tu o ştii prea bine.

După o vreme de tăcere, adăugă :

- Dar de ce nu-l luaţi voi, în lumină ?

- El n-a meritat lumina, ci odihna, rosti, trist, Levi."

Uluitoare idee!  Dumnezeu rămâne indiferent când citește opera Maestrului, iar Diavolul se manifestă, fără succes, ca avocat al scriitorului.