Alexandru

Am avut, în liceu, un prieten care mi-a spus că, dacă nu vede Capela Sixtină şi marele opere de artă ale omenirii, consideră că a trăit degeaba. Chiulea de la matematică tot trimestrul ( eram pe vremea lui Ceauşescu), dar învăţa cu o noapte înaintea tezei şi lua 10. Dacă nu citea o operă literară, nu venea la oră. " N-am citit cele două morţi, obişnuia să spună. Moartea lui Ipu şi Moartea unui artist." Deşi doar puţin mai solid decât mine, era durul durilor. Dintre colegi, eram singurul care scăpase de pumnii şi de palmele lui. Crescuse cu o mamă vitregă şi asta îl marcase profund. L-a pălmuit pe un vânzător de la librărie, fiindcă acela a găsit de cuviinţă să ne atragă atenţia că trebuie să stăm mai departe de cărţi, să nu ni le înşuşim. Pe profesoara de istorie, foarte slabă (era şi paranoică, am avut şi eu evenimente de neuitat cu ea!), o întreba despre lucruri pe care le asculta la Europa Liberă. Femeia se apăra cu Programul Partidului, ca un călugăr de un demon şi îi punea 3. "De unde ai auzit tu chestiile astea?" îl întreba ea. "De la Europa Liberă. Ascult postul în fiecare noapte." "Aoleu, urla doamna. Eu predau numai ce mă învaţă partidul!" Şi flutura Programul cu pricina. "Ieşi afară, măgarule! Trei!" Deşi era o minte strălucită, ajunsese să aibă numai 3 la istorie. A venit teza şi Alexandru, aşa îl chema, s-a pus să trateze subiectul cu multă seriozitate. Era în banca a doua. Din prima bancă, un vlăjgan se tot întorcea la el şi îl deranja. "Zi, bă, şi mie, că nu ştiu nimic!" "Îţi zic, dar lasă-mă să termin, că mă lasă asta corigent:" Prăjina nu înţelegea şi îl deranja iar şi iar. Până la urmă, Alexandru i-a trântit un pumn în cap exact când profesoara şi-a întors ochii către el. L-a dat afară. În lipsa lui, cel mai înalt elev a făcut o criză de nervi :"L-aţi văzut, doamnă?! Îl omor!" Până la urmă, ofensatului i s-a permis să iasă afară, să-şi clătească ochii la fântână. Alexandru, care sta deznădăjduit în curtea liceului, l-a văzut pe colegul său cum se spală pe faţă. S-a gândit că prea a făcut-o de oaie. S-a ridicat şi s-a îndreptat cu paşi hotărâţi către cel înalt. Voia să-i ceară scuze. Ăla l-a văzut că vine spre el şi s-a gândit că va fi călcat în picioare, aşa că a rupt-o la fugă.
Era obsedat de Dostoievski, pe care îl citea cu evlavie. El mi-a deschis ochii asupra literaturii sud-americane. Mai aveam un prieten foarte bun pe care el nu-l suporta. Când venea în vizită în cămăruţa mea din spatele fostei cizmării din Bolintin ( în curtea aceea s-a ridicat o vilă, dar noii proprietari au păstrat odaia mea!) şi îl găsea pe celălalt, pleca imediat. Nu mi-a reproşat niciodată că sunt în relaţii bune cu un băiat pe care el îl socotea lipsit de sinceritate. Spunea deseori:"Sunt în stare să apar la televizor şi să spun că sunt un prost, dar nu-mi convine să mă facă altul aşa." Era moral. Când era student, avea o amantă, soţia unui căpitan de vas. Când bărbatul a venit acasă, femeia i l-a prezentat ca fiind vărul ei. Atât de frumos s-a purtat omul acela cu el, că n-a mai călcat pe acolo şi n-a mai frecventat-o pe femeie. Ca să vadă lumea, Alexandru a făcut Institutul Mircea cel Bătrân şi a devenit căpitan de navă. În şcoală şi-a bătut de câteva ori superiorii, fiindcă aceştia făceau căprărie cu pufarezii. Nu ştiu cum a reuşit să termine Institutul, dar a făcut-o. A văzut Capela Sixtină şi tot ce era de văzut pe globul pământesc. Am primit o mulţime de ilustrate din toate colţurile lumii. Bănuiesc că şi dosarul de la Securitate mi se mai îngroşa niţel. Îi plăcuseră, în mod deosebit, oraşele belgiene. În urmă cu mai mult de zece ani, deschizând televizorul l-am văzut la ştiri. Purta barbişon şi era protagonistul unei întâmplări stranii. Fusese găsit la Timişoara, pe stradă, lovit la cap şi fără memorie. I se spunea "profesorul", fiindcă ştia engleză. A doua seară, Antena 1 îl arăta înconjurat de membrii familiei sale, din Malu Spart. Oamenii îi arătau fotografii şi căutau să-l convingă că este fiul lor. El examina fotografiile şi spunea sceptic:" Seamănă cu mine, seamănă chiar bine, dar nu sunt eu."
Acum doi ani, un prieten comun mi-a spus că ar fi murit. Dar o informaţie sigură despre el n-am mai primit niciodată.
P.S. Aş avea de revizuit un roman şi de scris altul, plus nişte povestiri. Asemenea oameni excepţionali mă conving însă că e timpul să-mi scriu memoriile. Voi fi mai puţin diplomat ca în textul despre Cenaclul de Luni. Acolo n-am dat toate detaliile, ca să-i menajez pe protagonişti, dar asta nu mi-a folosit la nimic: mi-am câştigat duşmani neîmpăcaţi pentru tot restul vieţii.