Orice
carte reuşită este un miracol. Poate de aceea G. Călinescu spunea că o carte
trebuie să fie lăsată aşa cum a ieşit, ca o entitate vie, care ar fi mutilată
de orice intervenţie ulterioară.
Aş face mai întâi distincţia între scrisul de mână
şi cel realizat la maşina de scris ori la calculator. Primul e impregnat de
energia şi de personalitatea scriitorului, celălalt păstrează o legătură mai
slabă cu spiritul care concepe textul. Marquez spunea că dacă ar fi avut de la
început o maşină de scris electronic, ar fi scris cărţi mai multe şi mai bune.
Realitatea e că stilul său a devenit mai alert, însă comercial cât încape.
Cărţile autorilor care scriau cu pana de gâscă erau minuni adevărate.
Scriitorul avea de la început limpezite, în cap, acţiunea şi personajele.
Totuşi, unii se chinuiau. Rebreanu scria şi rescria de multe ori până se
apropia de variant finală, pe care o transcria frumos, pe un registru liniat.
Camil Petrescu făcea nenumărate corecturi, încât ajunsese spaima tipografilor. Eugen
Barbu a scris şi rescris Groapa de
treisprezece ori. Soţia lui Lev Tolstoi a transcris Război şi pace de şapte ori. Aceluiaşi Barbu i-a luat şase ani să
termine Săptămâna nebunilor.
Bulgakov a scris Maestrul şi Margareta
în zece ani. Un romancier are nevoie de timp şi de răbdare. Dacă scriitorul are
o slujbă dificilă, îi este greu să scrie ceva care să rămână.
Ultima mea carte scrisă de mână a fost Gheţarul. A fost copiată la computer de
cineva care mi-a lăsat sute de greşeli. Unele au supravieţuit şi celor mai
atente corecturi. Aşa că mi-am scris următoarele volume direct la computer,
tastând cu… un singur deget: Călugărul
Negru, Supraveghetorul şi alte povestiri, Casa noastră cea de toate zilele,
Ninge la Iasnaia Poliana. E un efort considerabil. Totuşi, în mod
paradoxal, cărţile scrise de mână, cu excepţia Gheţarului, sunt mai slabe decât cele concepute la calculator.
Profit de ocazie pentru a mă dezice public de Biblioteca lui Noe şi de Maimuţe
în haremul nopţii, care sunt doar nişte exerciţii minore, în vederea
scrierii Gheţarului, adevăratul meu
debut.
Scriu o carte în cel puţin doi ani. Un an-doi îmi
sunt necesari pentru refacerea şi corectarea textului. Până acum am lucrat
numai sâmbăta şi duminica, în condiţiile în care am avut un serviciu foarte
solicitant. ( În urma unor probleme de sănătate pe viitor voi fi nevoit să
scriu doar vara, aşa că perioada se va lungi.)
Am rescris Călugărul Negru de
trei ori. Repet, folosesc un singur deget. În cazul celorlalte opuri, a fost
nevoie numai de modificări minore ori de scoaterea unor pasaje. Din Casa noastră cea de toate zilele am
scos douăzeci de capitole. La unele cărţi lucrez mental încă multă vreme după
ce acestea au apărut. De aceea rareori, în cazul meu, variant pe hârtie este şi
ultima. Consider că cele mai multe cărţi
semnate de mine sunt neterminate. O ediţie nouă ar rezolva problemele.
Un lucru interesant se întâmplă cu povestirile.
Acestea ţâşnesc direct din inconştient şi de cele mai multe ori n-au nevoie de
modificări. Înlocuiesc unele cuvinte şi îndrept erorile de literă. Sunt cărţi
care se scriu singure.
Concluzia
e că nu există o lege a modificărlor, universal valabilă. Cu cât o carte e scrisă
cu mai multă plăcere, cu atât are
nevoie de mai puţine modificări. Dar marile reuşite literare presupun o muncă
sisifică, de modificări şi rescrieri.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu