Scrisul şi vorbele

    E uimitoare apetenţa fiinţei umane pentru cuvântări.
    Se naşte, se însoară sau moare cineva, ieşim în faţă cu o urare, un bocet sau un laudatio. În cazul răposaţilor se face şi o recapitulare a păcatelor lor.
    La aniversări curg elogiile în minunatre râuri, de mai multe grade.
    Generaţii întregi s-au uitat cu ochi admirativi la "domnul Trandafir", învăţătorul de odinioară, care, cu pălăria în mână şi îmbrăcat corect, îi lumina pe ţăranii care aveau copii de şcoală. Le vorbea curgător, înălţător, din inimă. Gargantua, cunoscutul personaj al lui Rabelais, copil fiind, se face de râs când, în cursul unei vizite, un fiu al prietenului tatălui său, i se prezintă foarte ceremonios - "Cu tichia în mână, cu faţa luminoasă şi buzele rumene etc, îi spuse că se numeşte X şi că este preaplecatul său servitor. ."" -, iar el, de emoţie, nu poate să scoată o vorbă. ( "Gargantua rămase cu gura căscată şi începu să plângă ca vaca...") E motivul pentru care Grandgousier, mânios, vrea să-l omoare pe meditatorul odraslei sale. Cuceritorul cuceritorilor, Alexandru cel Mare, a dobândit numeroase cetăţi din Asia Mică, ţinându-le apărătorilor câte un logos ameninţător şi punându-i cu botul pe labe. Împăratul fusese instruit de însuşi Aristotel ! Istoricii strigă în cor că un popor se cucereşte întâi ideologic şi la urmă cu armele.
    Am văzut apoi cum Ceauşescu îşi lungea constant predicile, spunând mereu şi mereu aceleaşi lucruri, dar câştigând enorm în proprii ochi : iată, era cineva, nu oricine poate să vorbească liber ore în şir. Era un fel de ritual de exorcizare a ignoranţei, o autoterapie prin care dictatorul îşi trata complexele. Am pierdut destui ani prin şedinţe care durau şi câte şase ore. Treptat, discursul a ajuns să mascheze un gol şi să ţină loc de competenţă. Aş zice că animalul politic de ieri şi de azi face din pălăvrăgeală un scop în sine, dacă n-aş şti cât de simţitor este boborul la înşiruirile de cuvinte rostite tare, peremptoriu. Să vorbeşti mult pentru a nu spune nimic, iată suprema realizare admirată de unii. Puţini bănuiesc că un om care îşi stăpâneşte meseria n-are nevoie să trăncănească pentru a convinge pe cineva de ceva. De pildă, Marin Sorescu, ditamai scriitorul, abia lega două vorbe. Vorba unui foarte mare poet contemporan : " nu vorbea, bâiguia..." În schimb, am avut un profesor de...istoria Partidului Comunist care ne fascina prin povestirile sale. Era un povestitor înnăscut şi mergeam la cursurile sale, fiindcă numai despre Partidul Comunist nu era vorba acolo. Mă gândeam cu admiraţie ce ar fi scris magistrul, dacă ar fi luat condeiul în mână. ( Nu-i dau numele, am aflat că a murit cu ceva timp în urmă, în floarea vârstei. ) Şi într-o bună zi m-am luminat. Era ultima zi de cursuri din viaţa noastră de studenţi, iar Rodica Zafiu, Călin Mihăilescu şi Liviu Papadima au avut ideea de a da... un extemporal mentorilor noştri. Tema era surprinzătoare : Ce mult v-am iubit ( adică ei pe noi ! ). Mihai Pop jr. a răspuns scurt : DAVOIPENOI ? Ceilalţi s-au chinuit să scrie ceva spiritual, dar în cele cinci minute acordate de nemiloşii discipoli nu s-a putut face mare lucru. Ţin minte că am furat teza lui Nicolae Manolescu - era şi el printre cei examinaţi, deşi nu ne fusese dascăl ! -, de departe cea mai  interesantă. Am păstrat-o multă vreme şi îmi reproşez şi acum că, într-un moment de prietenie extremă, i-am dăruit-o lui Nino Stratan.  Am căutat şi opera domnului care istorisea atât de frumos întâmplări cu lideri politici. Stupoare ! Bărbatul falnic, plin de şarm, mânca articolele hotărâte, nu ştia să folosească deloc cratima, se ajuta mai mult de majuscule, scrijelindu-le urât. Pe scurt, oratorul nu ştia să scrie.
        Am hotărât să mă uit mai puţin  la televizor. Persoanele publice care apar pe sticlă cred că flecăreala de doi bani ţine loc de muncă, de valoare, de pricepere. E adevărat că suntem un popor cu o exprimare eminamente orală, dar va trebui să mai şi închidem gura şi să ne vedem de treabă.

P.S. Wawrinka a jucat formidabil şi a câştigat Australian Open. De câţiva ani este mai bun decât Federer. Mă bucur că m-am înşelat în previziunile mele. Îl respect enorm pe Nadal ca om şi ca sportiv profesionist - e cel mai serios, se antrenează cu cea mai mare responsabilitate şi este un tânăr foarte frumos educat -, dar sunt două lucruri care nu-mi plac la el. Unul este jocul bazat pe forţă şi pe intimidarea adversarului. El s-a născut să strice jucăriile competitorilor, să-i încurce şi să-i umilească. Strâmbăturile sale sunt o tortură pentru orice om normal. Al doilea ar fi faptul că spaniolul nu ştie să piardă. El face parte dintr-o categorie curioasă de oameni care, în orice domeniu ar lucra, vor din tot sufletul să câştige totul - chiar când prestează o muncă de calitate inferioară - şi, dacă se poate, să rămână singuri în branşă. Toate trofeele au fost inventate pentru a fi câştigate de ei. E un minus pentru Nadal, care, în caz că va fi ajutat în continuare de pastile şi de organismul său de fier, va câştiga mai multe titluri de Grand Slam decât Federer. Jocul lui nu este bucuria minţii şi a ochiului, ci o cumplită răzbunare pe potrivnicii care reuşesc să-i trimită mingea peste fileu. Şi ar mai fi ceva. Când simte că pierde, Nadal apelează la tertipuri urâte, pentru a-şi scoate partenerii din mână. 
     

Căutarea lui Averroes

Textele lui Borges sunt înţesate de idei, sugestii şi teme. O singură povestire a argentinianului conţine in nuce câteva cărţi bune. Aşa se întâmplă, de pildă, cu Căutarea lui Averroes.

„În jur ( Averroes se bucura şi de acest lucru ) se dilata spre orizonturi pământul Spaniei, în care există puţine lucruri, dar fiecare pare să existe în mod fundamental şi etern.”

„Memoria lui Abulcasim era o oglindă a laşităţilor intime.”

...„luna din Bengal nu este la fel cu luna din Yemen, dar poate fi descrisă în aceleaşi cuvinte. ”

...„cu această logică particulară pe care o oferă ura...”

Un personaj încearcă să le explice celorlalte cum este o reprezentaţie teatrală :

„ -  Să ne închipuim că cineva, în loc să povestească o istorie, o arată. ”

Spiritul musulman nu poate accepta ideea de teatru şi varietatea vocilor dramatice :

„ -  În cazul acesta, i-a replicat Farrach, nu era nevoie de douăzeci de persoane. Un singur vorbitor este de-ajuns pentru a spune orice lucru, oricât de complicat ar fi acesta. ”

Memorabilă este scena dintr-o curte, unde trei copii se joacă. Unul face pe muezinul, al doilea este minaret și îl ţine pe primul pe umeri, iar al treilea, trântit cu faţa la pământ, reprezintă adunarea credincioşilor. Jocul a durat puțin  : „ toţi voiau să fie muezin şi nimeni nu se voia minaret sau credincios.”

Un personaj interesant : omul care vrea şi trebuie să facă singurul lucru care îi este inaccesibil.

Îngrădit de mentalitatea islamică a timpului său, Averroes ( Abulgualid Muhammad Ibu-Ahmad ibn-Rushd ) nu poate afla sensul a două cuvinte pe care le găsește în Poetica lui Aristotel : comedie şi tragedie. La un moment dat, Averroes crede că  Aristotel „numeşte tragedie panegiricele, iar comedie satirele şi anatemele. ” Concluzia este pe măsura  înţelegerii noţiunilor: „Admirabile tragedii şi comedii abundă în paginile Coranului şi în cântările sfinte. ” Dar în clipa în care începe să aibă îndoieli,  Averroes dispare, pur şi simplu :

„Ştiu doar că a dispărut brusc, ca şi cum l-ar fi mistuit un foc fără lumină şi că odată cu el au dispărut casa şi fântâna nevăzută, cărţile, manuscrisele şi porumbeii, sclavele cu păr negru şi cea torturată, cu părul roşu, Farrach și Abulcasim, trandafirii şi poate chiar Guadalquivirul. ”

Borges îşi dă seama că, scriind despre Averroes, se află într-o situație similară. Fiindcă ştie prea puține despre învățatul arab, autorul Aleph-ului se vede în Averroes mai degrabă pe sine, nereuşind să evoce un personaj real. El, Borges, este scriitor în măsura în care îl imaginează pe Averroes. Închipuindu-şi personajul, Borges se inventează pe sine.

„Pe măsură ce înaintam, am simţit ceea ce trebuie să fi simţit acel zeu, amintit de Burton, care şi-a propus să facă un taur şi a creat un bivol. Am simţit că povestea îşi bătea joc de mine. Am simţit că Averroes, dorind să-şi închipuie o dramă fără să ştie ce este un teatru, nu era mai absurd decât mine, dorind să mi-l imaginez pe Averroes fără niciun fel de alt material decât frânturile din Renan, Lane şi Asin Palacios. Când am ajuns la ultima pagină, mi-am dat seama că povestirea mea este un simbol al omului care am fost în timp ce scriam şi că, pentru a redacta această povestire, a trebuit să fiu omul acela şi că, pentru a fi omul acela, a trebuit să redactez această povestire şi tot aşa la infinit. ( În clipa în care voi renunţa să cred în el, „Averroes” are să dispară.)”