Visez să mă fac gunoier în Spania

Învins in afară,
Evul Mediu s-a retras în chiliile
roşii şi albe ale sângelui meu.
                     Nichita Stănescu, A patra elegie
         În Evul Mediu, cine nu voia să moară de foame se făcea bandit.
         Haiducii noştri, despre care am învăţat atâtea lucruri frumoase, erau în realitate hoţi sângeroşi, cu acte în regulă, singura diferenţă dintre ei şi ceilalţi reprezentanţi ai breslei fiind anvergura acţiunilor pe care le întreprindeau. 
         Cea mai rentabilă formă de banditism este azi politica. Chiar şi ţucălarul unui cetăţean sus-pus o duce mai bine decât cel care trage la jug, precum boul pe brazdă. Alternanţa la putere înseamnă doar schimbarea celor cărora le vine rândul la furat. Cam ca în Dropia lui Ştefan Bănulescu, dar acolo personajele şterpeleau iarbă, în timp ce acum reprezentanţii boborului manglesc tot ce mişcă, dar mai dihai banii celor care i-au ales.
       Banditismul este legal şi recomndabil în sânul partidelor politice, devenite grupuri infracţionale. Cel mai mare bandit este statul. În instituţiile importante - şcoli, spitale, poliţie -, oamenii nu mai sunt plătiţi aproape deloc, dar sunt jefuiţi ca la drumul mare, prin impozite sau prin cotizaţii aberante, inventate în folosul unora.  Toată lumea îi cere ceva pălmaşului de pe tarlaua democraţiei, dar nimeni nu-i oferă nici măcar speranţa că va mai fi în viaţă până mâine.
       Banditismul din învăţământ şi din sănătate este ilegal. Poate fi tolerat sau nu, în funcţie de proptelele politice ale celui care calcă strâmb. Într-o cultură a şpăgii, România a devenit ţara paraziţilor prosperi şi a mâinilor întinse. Hoţia şi nesimţirea au devenit valori morale esenţiale şi prilej de fală pentru noii haiduci. E ruşinos să nu ai de unde să ciordeşti ceva, să afişezi bună-creştere sau să-ţi asculţi cu atenţie partenerul de dialog. Nimeni nu mai ştie să-şi recunoască greşelile sau să-şi ceară scuze. Respectul este incompatibil cu condiţia grobianului. Asistăm la  o reîntoarcere a vremurilor lui Pazvantoglu. O învăţătoare a fost prinsă în fundul gol, toată lumea a văzut scena, dar femeia spune că avea haine groase pe ea, dar noi nu le-am văzut din cauza prostiei. Şi era, până ieri, o formatoare de caractere !
      Nu e război, cum spunea onorabilul Solomon Marcus, ci o bătaie cu zoaie între mahalagii.
      Aş vrea să râd, dar nu pot. 
      Voi încerca să-mi schimb meseria.
      O să mă interesez dacă spaniolii mai au nevoie de gunoieri.
      

Ambiguitatea literaturii. Dropia de Ştefan Bănulescu

Rămân la ideea că romanul Cartea Milionarului de Ştefan Bănulescu este una dintre cele mai mari cărţi care s-au scris vreodată. Când eram student, romancierul Sorin Preda  ( nepotul lui Marin Preda ) îl vizita la cămin pe fratele său, Marin Preda, nepotul şi omonimul cunoscutului prozator . Entuziasmat la vremea respectivă de Bănulescu, l-am întrebat pe tânărul debutant de atunci ce părere are despre opul cu pricina. Am rămas fără grai când Sorin mi-a zis sictirit : " Căcaturi marqueziene ! " Marin, în schimb, care îl vizita des pe ilustrul său unchi, preluase de la acesta ( care, la rândul său, citise cronica din Luceafărul a lui Mihai Ungheanu etc ) că Bănulescu are multe pagini descărnate şi fără valoare artistică. Rămân la părerea mea, dar voi reciti Cartea Milionarului. Împărtăşesc, de asemenea, ideea lui Eugen Ionesco şi Constantin Ţoiu că Bănulescu ar fi meritat un Nobel.
Azi am revăzut Dropia, considerată o capodoperă şi intrată în manuale aproape imediat după publicare.
Impresia de ansamblu este net favorabilă. Atuuri : scriitură impecabilă, atmosferă bine realizată şi mai ales ambiguitatea perfectă care face sarea şi piperul literaturii adevărate. Ideea ultimă mă desparte, din păcate, de unii dintre prietenii mei literari.
Ce ar putea trece la minusuri un răuvoitor? Ruralismul - literatura modernă e citadină, spunea Camil Petrescu, nu ? - şi lipsa oricărei inserţii psihologice.
În primul rând, ceea ce susţinea Camil Petrescu este o prejudecată. Literatura nu este filosofie, ci o formă de viaţă. Călinescu, care nici el nu putea scrie literatură ţărănescă, avea o altă deschidere către literar şi nu susţinea o asemenea eroare. Chiar dacă un personaj care doarme pe câmp nu are idei proprii, el poate fi viu şi convingător artistic. Faulkner a fost rural într-o mare parte a operei sale şi cine se poate compara cu el ? Să mai zic că unele dintre cele mai reuşite romane româneşti - Ion, Moromeţii - sunt de acest tip ?
În al doilea rând, fantasticul nu are, decât în cazuri excepţionale, treabă cu psihologicul.
Şi atunci ?
Ştefan Bănulescu este un scriitor de mare valoare, un echivalent românesc al magicienilor sudamericani.