Examene şi soluţii

Evaluatorii noştri au găsit şi de data aceasta o frază total nepotrivită pentru a fi trecută printre subiectele de la Testele Naţionale ! Cum fac, cum dreg, dar mai mereu se încurcă în propriile cunoştinţe şi propun exerciţii cărora nici ei nu le găsesc cele mai bune soluţii.  La prima vedere, în fraza Ceea ce mă jenează este dificultatea răsfoirii există un caz clasic de subiectivă antepusă regentei.
Am rezolvat zeci de mii de fraze de mare dificultate şi pot spune că aceia care strigă că la mijloc este vorba de o predicativă au şi ei motive să-şi susţină punctul de vedere. În primul rând, substantivul dificultatea este articulat hotărât şi acest lucru îl califică pentru o eventuală funcţie de subiect : "Dificultatea răsfoirii este ceea ce mă jenează." În al doilea rând, variantele de contragere - O jenă este dificultatea răsfoirii. Jenantă este dificultatea răsfoirii. - par a da dreptate taberei contestatare. În al treilea rând, nu este obligatoriu ca predicativa să stea după regentă. Când conţinutul subordonatei cu pricina este subliniat în mod special, aceasta este pusă înaintea regentei.
Ce soluţii ar fi avut la îndemână specialiştii ?
1. Să nu dea la examen o asemenea frază.
2. Să găsească o formulare în care un substantiv precum dificultatea să nu fie articulat hotărât. În situaţia respectivă se elimina orice ambiguitate şi baremul ar fi fost ireproşabil.
3. Să admită că ambele variante de răspuns sunt corecte.
Bănuiesc că puţini elevi au luat propoziţia drept predicativă din prea multă ştiinţă - deşi bănuiesc că profesorii i-au învăţat că în fraza Ştiu care este inginerul, pronumele relativ care este nume predicativ, iar inginerul are funcţia de subiect ! -, ci din cauza faptului că au încurcat subordonata cu regenta !
La aşa poftă de învăţare, aşa evaluare !

P.S. Nu mai vorbesc despre cele două compuneri, perfect la îndemâna celor care mai citesc câte ceva şi deloc convenabile pentru copiii care nu deschid o carte.
      Impresia mea este că unii dintre elevii foarte bine pregătiţi din Bucureşti au luat subordonata drept predicativă, fiindcă au ţinut cont de toate nuanţele şi nu au rezolvat mecanic fraza, potrivit tradiţiei. Este însă enervant faptul că toţi proştii, care nu au habar de noţiunile respective, se bagă în seamă şi îşi dau cu părerea în problema respectivă. Chiar azi am auzit, la televizor, cum un boşorog faimos şi o fătucă, absolventa unei facultăţi de specialitate, spuneau că propoziţia în discuţie este subiectivă toată ziua ! Dar nu şi-au argumentat ideea ! În plus, banditul cel bătrân, un avocat înecat în osânză,  a tot debitat tâmpenii, folosind cuvinte ca loaze ( ăştia ar fi elevii ! ) şi Marius Chicoş Rostogan ( prototipul profesorului de azi ! ).  Dar de Trahanache va fi auzit unsurosul personaj ?
P.P.S. În sfârşit, ministrul a luat hotărârea bună : examinatorii vor puncta ambele variante. Decizia vine cam târziu, după ce, probabil, cele mai multe lucrări au fost corectate !

Ambiguitatea literaturii. Dropia de Ştefan Bănulescu

Rămân la ideea că romanul Cartea Milionarului de Ştefan Bănulescu este una dintre cele mai mari cărţi care s-au scris vreodată. Când eram student, romancierul Sorin Preda  ( nepotul lui Marin Preda ) îl vizita la cămin pe fratele său, Marin Preda, nepotul şi omonimul cunoscutului prozator . Entuziasmat la vremea respectivă de Bănulescu, l-am întrebat pe tânărul debutant de atunci ce părere are despre opul cu pricina. Am rămas fără grai când Sorin mi-a zis sictirit : " Căcaturi marqueziene ! " Marin, în schimb, care îl vizita des pe ilustrul său unchi, preluase de la acesta ( care, la rândul său, citise cronica din Luceafărul a lui Mihai Ungheanu etc ) că Bănulescu are multe pagini descărnate şi fără valoare artistică. Rămân la părerea mea, dar voi reciti Cartea Milionarului. Împărtăşesc, de asemenea, ideea lui Eugen Ionesco şi Constantin Ţoiu că Bănulescu ar fi meritat un Nobel.
Azi am revăzut Dropia, considerată o capodoperă şi intrată în manuale aproape imediat după publicare.
Impresia de ansamblu este net favorabilă. Atuuri : scriitură impecabilă, atmosferă bine realizată şi mai ales ambiguitatea perfectă care face sarea şi piperul literaturii adevărate. Ideea ultimă mă desparte, din păcate, de unii dintre prietenii mei literari.
Ce ar putea trece la minusuri un răuvoitor? Ruralismul - literatura modernă e citadină, spunea Camil Petrescu, nu ? - şi lipsa oricărei inserţii psihologice.
În primul rând, ceea ce susţinea Camil Petrescu este o prejudecată. Literatura nu este filosofie, ci o formă de viaţă. Călinescu, care nici el nu putea scrie literatură ţărănescă, avea o altă deschidere către literar şi nu susţinea o asemenea eroare. Chiar dacă un personaj care doarme pe câmp nu are idei proprii, el poate fi viu şi convingător artistic. Faulkner a fost rural într-o mare parte a operei sale şi cine se poate compara cu el ? Să mai zic că unele dintre cele mai reuşite romane româneşti - Ion, Moromeţii - sunt de acest tip ?
În al doilea rând, fantasticul nu are, decât în cazuri excepţionale, treabă cu psihologicul.
Şi atunci ?
Ştefan Bănulescu este un scriitor de mare valoare, un echivalent românesc al magicienilor sudamericani.