Ce înseamnă să fii intelectual?
Dicțonarul răspunde în termeni generali : INTELECTUÁL, -Ă, intelectuali, -e, adj., s. m. și f. 1. Adj. Care aparține intelectului, care se referă la activitatea minții, la intelect. 2. Adj., s. m. și f. (Persoană) care, prin preocupări sau profesie, folosește creator intelectul; persoană a cărei principală sursă de existență o formează munca intelectuală. [Pr.: -tu-al] – Din fr. intellectuel, lat. intellectualis. 3. S. m. șif. Persoană care posedă o pregătire de specialitate temeinică și lucrează în domeniul artei, al științei, tehnicii etc.; persoană care aparține intelectualității. [Pr.: -tu-al] – Din fr. intellectuel, lat. intellectualis.
O autoare de manuale mi-a definit intelectualul ca pe o persoană care citește constant revistele culturale. Ca să citești publicațiile cu pricina e necesar să înțelegi textele. Dacă le înțelegi, înseamnă că ai și cultură. Aceasta din urmă se lipește de cineva numai dacă respectivul are o educație corespunzătoare. După cum se vede, toate se leagă. Respectul față de valorile intelectuale nu există la cei care n-au citit o carte în viața lor. O mare problemă, mi-a zis cineva, este că printre formatorii de caractere, puțini pot fi numiți intelectuali. ”Un coleg mi-a spus că a văzut, din avion, lacul maghiar...Ballantines, iar altul mi-a comunicat, în urmă cu o lună, că eu scriu poezii și studii critice fiindcă...am vreme de pierdut. Familia sa n-are timp de prostii d-astea, fiindcă se ocupă de o mică fermă de struți. În plus, fratele lui are și el facultate și primește un salariu mai mic decât al meu, ceea ce nu-i corect! Am ajuns, bătrâne, ca niște analfabeți să-mi invidieze o mizerie de salariu! În treacăt fie spus, domnul cu pricina ți-ar da și în cap dacă superiorii pe linie de partid i-ar cere asta, mai ales dacă i-ai ajutat familia în vreun moment al vieții. ”
De aici până la marii intelectuali din literatura română e cale lungă. Aș defini intelectualul ca pe o persoană înzestrată cu un metabolism cultural. Are capacitatea de a asimila noțiuni și teorii culturale de ultimă oră, dar e capabil să emită el însuși idei, intrând într-un circuit creator. ”Să vezi tu metabolism cultural când ești nevoit să trăiești printre oameni care n-au idee de ce înseamnă o carte! În loc să-și vadă de treaba lor sau să se compare cu indivizi de aceeași condiție, se vor lua de cei mai răsăriți, îi vor considera spini în coaste și îi vor terfeli cu seninătate, pentru a-i putea împacheta într-o cutie de pantofi, după dimensiunile înțelegerii lor. Omul cu carte înghite camioane de înjurături și e provocat să răspundă în același mod. Află că intelectualul dintr-un cătun e ăla împotriva căruia se aliază toți proștii.” ”Păi ce, la oraș, mai există respect pentru intelectuali?” m-am îndoit eu. ”Nu mult, dar există. Acolo sunt și intelectuali mai mulți, dar și cetățenii sunt mai instruiți și nu reacționează din invidie instinctuală”, mi-a replicat el.
Ajungând la ceea ce ne interesează, precizez că scriitorul-intelectual și personajul-intelectual sunt preocupați de problemele existențiale, sociale, filosofice și morale ale omului dintotdeauna sau ale vremurilor pe care le trăiesc. Fără excepție, criticii literari sunt intelectuali autentici. Evident, personajele lui Camil Petrescu au stofă de gânditori originali. Deseori acestea își afișează ostentativ altitudinea mentală și de aceea piesele de teatru ale scriitorului îmi displac. Mi se par găunoase, artificial-pretențioase. Câțiva prozatori pot fi numiți autori cu teme de natură intelectuală : Camil Petrescu, Anton Holban, Mihail Sebastian, Constantin Țoiu, Augustin Buzura, Nicolae Breban (totuși, personajele imaginate de el sunt semidocți sadea!), Alexandru Ivasiuc. Calitatea narațiunilor, complexitatea personajelor create și problematica modernă în jurul căreia se învârtesc acestea bat către lumea ideilor înalte, în cazul lui Camil, Holban, Sebastian, Buzura. La Constantin Țoiu apare, în plus, rafinamentul stilistic, semn al unei culturi literare temeinic însușite. Pronunțate înclinații reflexive, dar legate de situații concrete, au personajele lui Petru Popescu.
Un caz de bovarism intelectual este cel al lui Marin Preda. Deși sunt, în intenția autorului, intelectuali, Ștefan Paul și Victor Petrini au un comportament natural, nepervertit în sens superior de codul civilizației citadine. Însă naivitatea autentică - primul nu știe că o femeie normală poartă chiloți, iar raționamentele lui Petrini ne fac să ne simțim stingheriți -, copleșitor-omenească, îi face să rămână creații vii, memorabile, ale prozei noastre. Lui Marin Preda nu-i scad defel meritele de scriitor, din pricină că personajele sale sunt departe de statutul de intelectual. Singura problemă este de adecvare a stilului și a ființelor pe hârtie la posibilitățile romancierului.
După 1990, toți autorii de proză descind din tagma flămândă a intelectualilor. Chiar dacă tema este rurală, scriitura e modernă și complicată, marcă inconfundabilă a celor care ”văd idei”.
Se afișează postările cu eticheta Camil Petrescu. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Camil Petrescu. Afișați toate postările
duminică, 20 martie 2016
sâmbătă, 29 iunie 2013
Scriitorii români în "Jurnalul" lui Mihail Sebastian ( I )
Poate că n-ar trebui să mai citim decât jurnale intime şi documente de viaţă nefiltrate prin lentilele convenţiilor literare. Scrierile de acest fel par a spune adevărul în mai mare măsură decât ficţiunile care apelează la simboluri şi măşti, fără a-l sensibiliza suficient pe cititor. Totuşi.
În multe privinţe, Mihail Sebastian are o poziţie privilegiată. Trăieşte în centrul lumii literare, îi vede aproape zilnic pe Camil Petrescu, Mircea Eliade, Nae Ionescu şi alte personalităţi culturale de prim-plan. După cum am mai arătat, duce o viaţă mondenă activă, mergând în staţiuni, la munte, la stadion, la concerte, la teatru. Are relaţii în lumea bună, cuvântul său este ascultat şi se bucură de un prestigiu timpuriu. Când debutează Cella Serghi, cartea autoarei poartă o bandă pe care scrie că opera respectivă este recomandată de scriitorii Liviu Rebreanu, Camil Petrescu şi Mihail Sebastian. E puţin lucru ? E drept că soţia lui Rebreanu telefonează indignată editorului că a putut să-l asocieze pe soţul ei cu un evreu. Sebastian îşi propune să-i amintească lui Rebreanu, peste ani, neplăcutul incident. O va face, se gândeşte el, râzând. E un semn că el se află în termeni destul de apropiaţi cu marele romancier. Nu stă rău nici cu aristocraţia vremii sau cu politicienii influenţi.
S-ar părea că Sebastian se descurcă şi financiar până la începerea războiului. Este într-o permanentă mişcare prin lumea bună a capitalei, iar activităţile sale presupun un venit mai mult decât decent. Tânărul scriitor ajunge să-şi cumpere o garsonieră, pentru a evita neplăcerile statutului de chiriaş. Lucrurile se complică atunci când a doua conflagraţie mondială îşi face auzite primele salve de tun.
În sfârşit, surprinzătoare este maturitatea cu care tânărul prozator şi dramaturg se orientează în societate, judecă lucrurile, îi evaluează pe confraţi ( mai todeauna de sus ! ) şi ia poziţie în feluritele şi agitatele probleme ale vremii. Taxează dur abaterile ideologice şi morale ale lui Nae Ionescu şi Mircea Eliade, îl priveşte cu condescendenţă pe Camil Petrescu, cu compasiune pe Blecher şi are o atitudine oarecum dispreţuitoare faţă de Cioran şi Eugen Ionescu. Şi aici găsim, poate, limitele oricărui jurnal : subiectivitatea. În jurnale, aceasta poate fi evidentă, exprimată în cuvinte tari, ori subtilă, cum este cazul lui Sebastian, prin posibila disimulare a unor detalii şi prin relatarea distorsionată a unor scene, sub aparenţele unei relative obiectivităţi. E neverosimil ca Sebastian să aibă mereu dreptate, să nu greşească, să fie, în orice împrejurare, principial şi ferm. Refuz să cred că Eugen Ionescu este un individ jalnic, care se îmbată în prezenţa lui Sebastian şi plânge ca prostul de mila maică-sii, care este evreică. Să nu uităm că în momentele când se bea el însuşi, autorul îşi consemnează cu fervoare starea, ca pe o ispravă prin care face suportabil un mediu social devenit tot mai ostil. Nici imaginea lui Anton Holban, aplaudând lubric, cu un aspect de copil bătrân, la un concert dat de o adolescentă, nu este agreabilă. Nu-mi place ideea că Emil Cioran este doar o lichea plină de laşitate, un ins cinic şi dornic să-şi pună repede pielea la adăpost. Probabil că în realitate lucrurile sunt mult mai complicate.
O nedumerire care mă încearcă este că Sebastian nu renunţă la relaţiile cu scriitorii care au derapaje urâte, de neacceptat : Camil Petrescu, Mircea Eliade, Nae Ionescu. În schimb, când Zaharia Stancu îi întinde o mână, propunându-i un post, reacţia lui Sebastian este de totală respingere. Aşa procedează şi cu alţi confraţi mai puţin importanţi. Să fie valoarea principalul criteriu în selectarea şi păstrarea prietenilor lui Sebastian ?
Din Jurnal, cei mai şifonaţi ies tocmai cei mai buni prieteni ai lui Mihail Sebastian : Camil, Eliade şi Nae Ionescu.
Voi discuta portretele celor trei într-o postare viitoare.
P:S. Ieri, o scenă într-un magazin bucureştean.
- Ooo, dar la vârsta dumneavoastră mai sunteţi profesor ? se adresează o vânzătoare simpatică şi vioaie unui domn ca la 55 de ani, însoţit de o doamnă ceva mai tânără.
- Mda... Vedeţi dumneavoastră, încă n-am împlinit 90 de ani, precizează bărbatul, tuşind cu viclenie.
- E, da ! Aşa mai merge, se lămureşte fata, bucuroasă.
Iată ce-mi scrie Dan Miron despre jurnale :
"Tocmai am citit pe blogul tău despre Jurnalul lui M. Sebastian. Mi-a placut si astept urmatoarele postari.
În multe privinţe, Mihail Sebastian are o poziţie privilegiată. Trăieşte în centrul lumii literare, îi vede aproape zilnic pe Camil Petrescu, Mircea Eliade, Nae Ionescu şi alte personalităţi culturale de prim-plan. După cum am mai arătat, duce o viaţă mondenă activă, mergând în staţiuni, la munte, la stadion, la concerte, la teatru. Are relaţii în lumea bună, cuvântul său este ascultat şi se bucură de un prestigiu timpuriu. Când debutează Cella Serghi, cartea autoarei poartă o bandă pe care scrie că opera respectivă este recomandată de scriitorii Liviu Rebreanu, Camil Petrescu şi Mihail Sebastian. E puţin lucru ? E drept că soţia lui Rebreanu telefonează indignată editorului că a putut să-l asocieze pe soţul ei cu un evreu. Sebastian îşi propune să-i amintească lui Rebreanu, peste ani, neplăcutul incident. O va face, se gândeşte el, râzând. E un semn că el se află în termeni destul de apropiaţi cu marele romancier. Nu stă rău nici cu aristocraţia vremii sau cu politicienii influenţi.
S-ar părea că Sebastian se descurcă şi financiar până la începerea războiului. Este într-o permanentă mişcare prin lumea bună a capitalei, iar activităţile sale presupun un venit mai mult decât decent. Tânărul scriitor ajunge să-şi cumpere o garsonieră, pentru a evita neplăcerile statutului de chiriaş. Lucrurile se complică atunci când a doua conflagraţie mondială îşi face auzite primele salve de tun.
În sfârşit, surprinzătoare este maturitatea cu care tânărul prozator şi dramaturg se orientează în societate, judecă lucrurile, îi evaluează pe confraţi ( mai todeauna de sus ! ) şi ia poziţie în feluritele şi agitatele probleme ale vremii. Taxează dur abaterile ideologice şi morale ale lui Nae Ionescu şi Mircea Eliade, îl priveşte cu condescendenţă pe Camil Petrescu, cu compasiune pe Blecher şi are o atitudine oarecum dispreţuitoare faţă de Cioran şi Eugen Ionescu. Şi aici găsim, poate, limitele oricărui jurnal : subiectivitatea. În jurnale, aceasta poate fi evidentă, exprimată în cuvinte tari, ori subtilă, cum este cazul lui Sebastian, prin posibila disimulare a unor detalii şi prin relatarea distorsionată a unor scene, sub aparenţele unei relative obiectivităţi. E neverosimil ca Sebastian să aibă mereu dreptate, să nu greşească, să fie, în orice împrejurare, principial şi ferm. Refuz să cred că Eugen Ionescu este un individ jalnic, care se îmbată în prezenţa lui Sebastian şi plânge ca prostul de mila maică-sii, care este evreică. Să nu uităm că în momentele când se bea el însuşi, autorul îşi consemnează cu fervoare starea, ca pe o ispravă prin care face suportabil un mediu social devenit tot mai ostil. Nici imaginea lui Anton Holban, aplaudând lubric, cu un aspect de copil bătrân, la un concert dat de o adolescentă, nu este agreabilă. Nu-mi place ideea că Emil Cioran este doar o lichea plină de laşitate, un ins cinic şi dornic să-şi pună repede pielea la adăpost. Probabil că în realitate lucrurile sunt mult mai complicate.
O nedumerire care mă încearcă este că Sebastian nu renunţă la relaţiile cu scriitorii care au derapaje urâte, de neacceptat : Camil Petrescu, Mircea Eliade, Nae Ionescu. În schimb, când Zaharia Stancu îi întinde o mână, propunându-i un post, reacţia lui Sebastian este de totală respingere. Aşa procedează şi cu alţi confraţi mai puţin importanţi. Să fie valoarea principalul criteriu în selectarea şi păstrarea prietenilor lui Sebastian ?
Din Jurnal, cei mai şifonaţi ies tocmai cei mai buni prieteni ai lui Mihail Sebastian : Camil, Eliade şi Nae Ionescu.
Voi discuta portretele celor trei într-o postare viitoare.
P:S. Ieri, o scenă într-un magazin bucureştean.
- Ooo, dar la vârsta dumneavoastră mai sunteţi profesor ? se adresează o vânzătoare simpatică şi vioaie unui domn ca la 55 de ani, însoţit de o doamnă ceva mai tânără.
- Mda... Vedeţi dumneavoastră, încă n-am împlinit 90 de ani, precizează bărbatul, tuşind cu viclenie.
- E, da ! Aşa mai merge, se lămureşte fata, bucuroasă.
Iată ce-mi scrie Dan Miron despre jurnale :
"Tocmai am citit pe blogul tău despre Jurnalul lui M. Sebastian. Mi-a placut si astept urmatoarele postari.
Nu citesc jurnale si amintiri (exceptie un volum al lui Jung, Amintiri, vise, reflectii) din principiu, cat despre cele ale scriitorilor ce sa mai vorbim... E o forma de literatura, in care autorul e personajul principal si orice ar face el iese mereu in avantaj. Un soi de autopromovare dubioasa, un raport fictiv, cu datele bine umflate, pe care posteritatea trebuie sa-l inghita pe nemestecate. Nu e nicio aluzie la Cartarescu, nu i-am citit jurnalul, dar am parcurs cu sentimente foarte amestecate fragmentele publicate prin presa si opiniile catorva persoane."
duminică, 24 februarie 2013
Muzici şi scene
Ţin minte cât de încântat am fost când am reuşit să-mi procur, prin anii 90' ai secolului trecut ( când trecu oare atâta amar de vreme ? ), Amantul Colivăresei de Radu Aldulescu. Urmăream cu atenţie planul editorial al Nemirei şi aşa s-a întâmplat să-mi sară în ochi cărţile lui Aldulescu şi John Kennedy Toole. Am mai scris într-o recenzie că autorul Sonatei pentru acordeon a realizat o performanţă literară fără precedent, întorcând romanul românesc, aproape anemiat ca specie, la sursele sale primare de inspiraţie. Citindu-l pe Radu Aldulescu, am avut revelaţia că marea literatură, vie şi plină de forţă, n-a murit.
Şi atunci m-am reapucat de scris, după o pauză de mulţi ani.
Există, printre prozatori, pictori, muzicieni, dramaturgi, arhitecţi şi exploratori de ţinuturi noi, uneori enigmatice.
Radu Petrescu este, fără dubii, un pictor delicat, un desenator.
Marin Preda dramatizează în direcţia comicului.
Mircea Eliade este un explorator fascinant al unor lumi necunoscute, stranii, aflate la limita nebuniei şi a neantului.
Eugen Barbu şi Agopian creează stampe de epocă, lucrate în borangic şi în fir de aur.
Rebreanu este un constructor plin de răbdare.
Paul Georgescu este deopotrivă un pictor utilizând culori tari şi un muzician greu de imitat.
Camil Petrescu, Blecher şi Holban întocmesc nişte dosare de existenţă în care oscilaţiile umanului, cu fluxuri şi refluxuri afective, sunt esenţiale.
Ioan Mihai Cochinescu este muzician. Poate că şi Ovidiu Nimigean, Cimpoeşu sau Dumitru Ungureanu.
Explorator el însuşi al spaţiilor citadine de la periferie, Radu Aldulescu scrie o proză muzicală, cu un timbru propriu. Personajele se mişcă şi dansează în ritmurile unor partituri scrise aievea de un destin care rămâne invizibil. O orchestră al cărei dirijor nu se vede cântă permanent în textele lui Radu Aldulescu. Romanele sale sunt sincretice, ducând stilul indirect liber la o veritabilă desăvârşire. De aceea am fost fost mirat de fiecare dată când am citit că Aldulescu scrie "bolovănos", după cum se exprima un alt prozator pomenit aici. Dimpotrivă, aş zice, este evident că Radu Aldulescu este un stilist unic în felul său. ( Am mai remarcat asta în cronica pe care am scris-o la Îngerul încălecat.) Iată câteva rânduri chiar de la începutul Cronicilor genocidului, roman excepţional, analizat cum se cuvine de criticii de marcă ai literaturii noastre de azi : "Adidaşii zdrenţuiţi, dezlipiţi, îl îndârjeau să înfrunte frigul şi umezeala cu un soi de jubilaţie masochistă. După vreo jumătate de an de zbucium şi căutări zadarnice, de patru luni îşi rumega neabătut victoria, învârtindu-se pe bucata aia de trotuar ca un animal captiv : o sută douăzeci şi şase de paşi în sus şi tot atâta în jos, un minut şi jumătate şi încă un minut şi jumătate şi încă şi tot aşa, în ţarcul ispăşirii, mărşăluind soldăţeşte. "
Să tot citeşti literatură română !
P.S.Pentru a-i situa corect pe harta mea de cititor, îi voi reciti pe mai mulţi autori pe care îi preţuiesc în mod deosebit şi îi voi citi pe câţiva care mi-au stârnit interesul.
Şi atunci m-am reapucat de scris, după o pauză de mulţi ani.
Există, printre prozatori, pictori, muzicieni, dramaturgi, arhitecţi şi exploratori de ţinuturi noi, uneori enigmatice.
Radu Petrescu este, fără dubii, un pictor delicat, un desenator.
Marin Preda dramatizează în direcţia comicului.
Mircea Eliade este un explorator fascinant al unor lumi necunoscute, stranii, aflate la limita nebuniei şi a neantului.
Eugen Barbu şi Agopian creează stampe de epocă, lucrate în borangic şi în fir de aur.
Rebreanu este un constructor plin de răbdare.
Paul Georgescu este deopotrivă un pictor utilizând culori tari şi un muzician greu de imitat.
Camil Petrescu, Blecher şi Holban întocmesc nişte dosare de existenţă în care oscilaţiile umanului, cu fluxuri şi refluxuri afective, sunt esenţiale.
Ioan Mihai Cochinescu este muzician. Poate că şi Ovidiu Nimigean, Cimpoeşu sau Dumitru Ungureanu.
Explorator el însuşi al spaţiilor citadine de la periferie, Radu Aldulescu scrie o proză muzicală, cu un timbru propriu. Personajele se mişcă şi dansează în ritmurile unor partituri scrise aievea de un destin care rămâne invizibil. O orchestră al cărei dirijor nu se vede cântă permanent în textele lui Radu Aldulescu. Romanele sale sunt sincretice, ducând stilul indirect liber la o veritabilă desăvârşire. De aceea am fost fost mirat de fiecare dată când am citit că Aldulescu scrie "bolovănos", după cum se exprima un alt prozator pomenit aici. Dimpotrivă, aş zice, este evident că Radu Aldulescu este un stilist unic în felul său. ( Am mai remarcat asta în cronica pe care am scris-o la Îngerul încălecat.) Iată câteva rânduri chiar de la începutul Cronicilor genocidului, roman excepţional, analizat cum se cuvine de criticii de marcă ai literaturii noastre de azi : "Adidaşii zdrenţuiţi, dezlipiţi, îl îndârjeau să înfrunte frigul şi umezeala cu un soi de jubilaţie masochistă. După vreo jumătate de an de zbucium şi căutări zadarnice, de patru luni îşi rumega neabătut victoria, învârtindu-se pe bucata aia de trotuar ca un animal captiv : o sută douăzeci şi şase de paşi în sus şi tot atâta în jos, un minut şi jumătate şi încă un minut şi jumătate şi încă şi tot aşa, în ţarcul ispăşirii, mărşăluind soldăţeşte. "
Să tot citeşti literatură română !
P.S.Pentru a-i situa corect pe harta mea de cititor, îi voi reciti pe mai mulţi autori pe care îi preţuiesc în mod deosebit şi îi voi citi pe câţiva care mi-au stârnit interesul.
miercuri, 12 septembrie 2012
Arta şi războiul
Am fost impresionat să aflu că în prima mare confruntare navală dintre SUA şi Japonia, în timpul celui de-al doilea război mondial, fiecare dintre cele două părţi şi-a luat câte un martor care să eternizeze evenimentele. Japonezii au venit cu un pictor care lucrase în Montparnasse, în vreme ce americanii l-au adus pe însuşi regizorul John Ford, ca să filmeze luptele. Ford şi-a pierdut şi un ochi cu acest prilej. Conducătorii celor două puteri şi-au dat seama că numai arta poate înnobila cumva atrocitatea războiului, transformând-o cumva în frumuseţe şi eroism. Sau să fi fost vorba de aceeaşi medievală a stăpânilor care se mândreau cu compozitorii, pictorii şi poeţii pe care îi aveau la curte, ca pe nişte proprietăţi de lux ?
Poate că istoria trebuie ori să devină ficţiune pentru a fi suportabilă. Să remarcăm cele două tipuri de sensibilate, care îşi dispută nu numai supremaţia militară, ci şi cerurile estetice. Una contemplativă, bazată pe jocul culorilor. Cealaltă, dinamică, preferând epicul.
Mă gândesc cui ar fi încredinţat misiunea de a ţine o cronică artistică pentru posteritate ? În Războiul pentru Independenţă fusese Nicolae Grigorescu. În Războiul de Întregire, luptaseră cu arma în mână Camil Petrescu şi Alexei Mateevici. Dar nu fuseseră trimişi de nimeni acolo. Participaseră ca voluntari.
Uite că nu ştiu cine au jucat roluri similare în Al Doilea Mare Război.
Şi cine ar fi trimis acum să prindă în cuvinte sau în imagini scenele unei ipotetice confruntări ? Mai mult ca sigur, corespondenţii de război. Dar câţi dintre ei sunt de nivelul lui Hemingway, să zicem ?
Căci atunci când îţi pui viaţa în mâinile unui destin orb, contează ce calitate are martorul care priveşte gestul. Iar din punct de vedere literar, s-ar părea că e rentabil să povesteşti dramele de la distanţă, după ce ai citit despre ele, prin ziare. Erich Maria Remarque, Malraux şi Hemingway au încercat crudele experienţe chiar pe pielea lor.
Şi, desigur, Sven Hassel.
Poate că istoria trebuie ori să devină ficţiune pentru a fi suportabilă. Să remarcăm cele două tipuri de sensibilate, care îşi dispută nu numai supremaţia militară, ci şi cerurile estetice. Una contemplativă, bazată pe jocul culorilor. Cealaltă, dinamică, preferând epicul.
Mă gândesc cui ar fi încredinţat misiunea de a ţine o cronică artistică pentru posteritate ? În Războiul pentru Independenţă fusese Nicolae Grigorescu. În Războiul de Întregire, luptaseră cu arma în mână Camil Petrescu şi Alexei Mateevici. Dar nu fuseseră trimişi de nimeni acolo. Participaseră ca voluntari.
Uite că nu ştiu cine au jucat roluri similare în Al Doilea Mare Război.
Şi cine ar fi trimis acum să prindă în cuvinte sau în imagini scenele unei ipotetice confruntări ? Mai mult ca sigur, corespondenţii de război. Dar câţi dintre ei sunt de nivelul lui Hemingway, să zicem ?
Căci atunci când îţi pui viaţa în mâinile unui destin orb, contează ce calitate are martorul care priveşte gestul. Iar din punct de vedere literar, s-ar părea că e rentabil să povesteşti dramele de la distanţă, după ce ai citit despre ele, prin ziare. Erich Maria Remarque, Malraux şi Hemingway au încercat crudele experienţe chiar pe pielea lor.
Şi, desigur, Sven Hassel.
marți, 28 august 2012
Adela. O iubire fin de siècle
Am recitit cu mare bucurie Adela lui G.Ibrăileanu. Lucrurile esenţiale s-au spus despre acest roman. Nicolae Manolescu i-a consacrat cărţii o analiză excepţională în Arca lui Noe, vol II, Ed Minerva, 1981, pag. 131-160, relevând resorturile subconştiente ale pasivităţii personajului masculin, doctorul Emil Codrescu.
Mă interesează ânsă cum apare erosul în opera lui Ibrăileanu, în comparaţie cu alte opere contemporane cu epoca în care se desfăşoară acţiunea din text sau cu volume apărute aproximativ în aceeaşi perioadă. E semnificativ că, deşi autorul scrie cartea în anii '30 ai secolului trecut, Ibrăileanu datează naraţiunea ca petrecându-se în "189...".
Femeile sunt îmbrăcate, acoperindu-şi pielea în totalitate. Adela are o fixaţie în a-şi trage tot timpul fusta până la vârful pantofilor. Reflecţiile personajului-narator sunt de mare rafinament, bazate pe scene de neuitat. În timpul unei plimbări, Emil Codrescu şi Adela stau pe capra trăsurii, alături de vizitiu şi bărbatul resimte ca pe o mare bucurie contopirea umbrei sale cu cea a femeii iubite. Într-o seară, la despărţire, tânăra îi strânge mâna, iar el, pentru a păstra căldura trupului ei, deschide uşa cu...stânga. La un moment dat, într-o excursie, Adela bea apă dintr-un recipient şi îi oferă şi lui Codrescu, după ce varsă puţin lichid. Gestul acesta îl contrariază pe medic care vede aici semnul unei distanţe afective. În sfârşit, la ultima lor întâlnire, Codrescu îi scoate mănuşa unei mâini şi îi sărută degetele şi antebraţul. Acţiunea lui este analizată de comentatori ca o supremă perversiune ! E o luare în posesie aproape simbolică, pentru că Emil Codrescu completează cu sensibilitatea sa puţinele şi firavele îndrăzneli pe care şi le permite.
Ce fac în acest timp femeile din cărţile lui Creangă, pe de o parte, şi Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu, Anton Holban şi Max Blecher, pe de altă parte ? Călugăriţele primului se călăresc berbeceşte, cu călugării, prin tufişurile de la Agapia şi cântă voioase, ei ţinându-le isonul.
În zonă, "toată vara se aude cântând un glas îngeresc:
Ici în vale, la părău,
Mieluşa lui Dumnezeu!
Iar câte-un glas gros răspunde:
Hop şi eu de la Durău,
Berbecu lui Dumnezeu!...
Căci, fără să vreau, aflasem și eu, păcătosul, câte ceva din tainele călugărești… umblând vara cu băieții după… bureți prin părțile acele, de unde prinsesem și gust de călugărie… Știi, ca omul cuprins de evlavie."
( Las la o parte că şi Adela vede, în camera unui stareţ ,o tânără îmbrăcată sumar, cu părul pus pe moaţe ! ) Limbajul naratorului este aluziv, cu perdeaua numai pe jumătate trasă, ca şi în Moş Nechifor Coţcariul, unde bătrânul harabagiu desfăşoară o strategie impresionantă pentru a petrece noaptea, în pădure, cu tânăra evreică Malca.
Îndrăgostite sau nu, eroinele lui Camil şi ale celorlalţi nu sunt năzuroase şi fac amor prin automobile, în apartamente închiriate sau în propria locuinţă, cu sentimentul că-şi împlinesc sentimentele sau că practică un sport plăcut şi folositor. Doamna T. se culcă, la un moment dat, cu un individ insipid, numai fiindcă îi este milă de el. Emilia Răchitaru, actriţă lipsită de talent şi de inteligemţă, e un fel de damă de companie. La Camil şi H. Bonciu găsim şi timide detalii anatomice. Aş zice că, în cazul interbelicilor, sexualitatea apare ca un factor de normalitate.
Dar în literatura de azi cum stau lucrurile ?
E, aici lucrurile sunt mai complicate şi voi discuta cu alt prilej această temă.
Mă interesează ânsă cum apare erosul în opera lui Ibrăileanu, în comparaţie cu alte opere contemporane cu epoca în care se desfăşoară acţiunea din text sau cu volume apărute aproximativ în aceeaşi perioadă. E semnificativ că, deşi autorul scrie cartea în anii '30 ai secolului trecut, Ibrăileanu datează naraţiunea ca petrecându-se în "189...".
Femeile sunt îmbrăcate, acoperindu-şi pielea în totalitate. Adela are o fixaţie în a-şi trage tot timpul fusta până la vârful pantofilor. Reflecţiile personajului-narator sunt de mare rafinament, bazate pe scene de neuitat. În timpul unei plimbări, Emil Codrescu şi Adela stau pe capra trăsurii, alături de vizitiu şi bărbatul resimte ca pe o mare bucurie contopirea umbrei sale cu cea a femeii iubite. Într-o seară, la despărţire, tânăra îi strânge mâna, iar el, pentru a păstra căldura trupului ei, deschide uşa cu...stânga. La un moment dat, într-o excursie, Adela bea apă dintr-un recipient şi îi oferă şi lui Codrescu, după ce varsă puţin lichid. Gestul acesta îl contrariază pe medic care vede aici semnul unei distanţe afective. În sfârşit, la ultima lor întâlnire, Codrescu îi scoate mănuşa unei mâini şi îi sărută degetele şi antebraţul. Acţiunea lui este analizată de comentatori ca o supremă perversiune ! E o luare în posesie aproape simbolică, pentru că Emil Codrescu completează cu sensibilitatea sa puţinele şi firavele îndrăzneli pe care şi le permite.
Ce fac în acest timp femeile din cărţile lui Creangă, pe de o parte, şi Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu, Anton Holban şi Max Blecher, pe de altă parte ? Călugăriţele primului se călăresc berbeceşte, cu călugării, prin tufişurile de la Agapia şi cântă voioase, ei ţinându-le isonul.
În zonă, "toată vara se aude cântând un glas îngeresc:
Ici în vale, la părău,
Mieluşa lui Dumnezeu!
Iar câte-un glas gros răspunde:
Hop şi eu de la Durău,
Berbecu lui Dumnezeu!...
Căci, fără să vreau, aflasem și eu, păcătosul, câte ceva din tainele călugărești… umblând vara cu băieții după… bureți prin părțile acele, de unde prinsesem și gust de călugărie… Știi, ca omul cuprins de evlavie."
( Las la o parte că şi Adela vede, în camera unui stareţ ,o tânără îmbrăcată sumar, cu părul pus pe moaţe ! ) Limbajul naratorului este aluziv, cu perdeaua numai pe jumătate trasă, ca şi în Moş Nechifor Coţcariul, unde bătrânul harabagiu desfăşoară o strategie impresionantă pentru a petrece noaptea, în pădure, cu tânăra evreică Malca.
Îndrăgostite sau nu, eroinele lui Camil şi ale celorlalţi nu sunt năzuroase şi fac amor prin automobile, în apartamente închiriate sau în propria locuinţă, cu sentimentul că-şi împlinesc sentimentele sau că practică un sport plăcut şi folositor. Doamna T. se culcă, la un moment dat, cu un individ insipid, numai fiindcă îi este milă de el. Emilia Răchitaru, actriţă lipsită de talent şi de inteligemţă, e un fel de damă de companie. La Camil şi H. Bonciu găsim şi timide detalii anatomice. Aş zice că, în cazul interbelicilor, sexualitatea apare ca un factor de normalitate.
Dar în literatura de azi cum stau lucrurile ?
E, aici lucrurile sunt mai complicate şi voi discuta cu alt prilej această temă.
duminică, 24 iunie 2012
Ambiguitatea literaturii. Dropia de Ştefan Bănulescu
Rămân la ideea că romanul Cartea Milionarului de Ştefan Bănulescu este una dintre cele mai mari cărţi care s-au scris vreodată. Când eram student, romancierul Sorin Preda ( nepotul lui Marin Preda ) îl vizita la cămin pe fratele său, Marin Preda, nepotul şi omonimul cunoscutului prozator . Entuziasmat la vremea respectivă de Bănulescu, l-am întrebat pe tânărul debutant de atunci ce părere are despre opul cu pricina. Am rămas fără grai când Sorin mi-a zis sictirit : " Căcaturi marqueziene ! " Marin, în schimb, care îl vizita des pe ilustrul său unchi, preluase de la acesta ( care, la rândul său, citise cronica din Luceafărul a lui Mihai Ungheanu etc ) că Bănulescu are multe pagini descărnate şi fără valoare artistică. Rămân la părerea mea, dar voi reciti Cartea Milionarului. Împărtăşesc, de asemenea, ideea lui Eugen Ionesco şi Constantin Ţoiu că Bănulescu ar fi meritat un Nobel.
Azi am revăzut Dropia, considerată o capodoperă şi intrată în manuale aproape imediat după publicare.
Impresia de ansamblu este net favorabilă. Atuuri : scriitură impecabilă, atmosferă bine realizată şi mai ales ambiguitatea perfectă care face sarea şi piperul literaturii adevărate. Ideea ultimă mă desparte, din păcate, de unii dintre prietenii mei literari.
Ce ar putea trece la minusuri un răuvoitor? Ruralismul - literatura modernă e citadină, spunea Camil Petrescu, nu ? - şi lipsa oricărei inserţii psihologice.
În primul rând, ceea ce susţinea Camil Petrescu este o prejudecată. Literatura nu este filosofie, ci o formă de viaţă. Călinescu, care nici el nu putea scrie literatură ţărănescă, avea o altă deschidere către literar şi nu susţinea o asemenea eroare. Chiar dacă un personaj care doarme pe câmp nu are idei proprii, el poate fi viu şi convingător artistic. Faulkner a fost rural într-o mare parte a operei sale şi cine se poate compara cu el ? Să mai zic că unele dintre cele mai reuşite romane româneşti - Ion, Moromeţii - sunt de acest tip ?
În al doilea rând, fantasticul nu are, decât în cazuri excepţionale, treabă cu psihologicul.
Şi atunci ?
Ştefan Bănulescu este un scriitor de mare valoare, un echivalent românesc al magicienilor sudamericani.
Azi am revăzut Dropia, considerată o capodoperă şi intrată în manuale aproape imediat după publicare.
Impresia de ansamblu este net favorabilă. Atuuri : scriitură impecabilă, atmosferă bine realizată şi mai ales ambiguitatea perfectă care face sarea şi piperul literaturii adevărate. Ideea ultimă mă desparte, din păcate, de unii dintre prietenii mei literari.
Ce ar putea trece la minusuri un răuvoitor? Ruralismul - literatura modernă e citadină, spunea Camil Petrescu, nu ? - şi lipsa oricărei inserţii psihologice.
În primul rând, ceea ce susţinea Camil Petrescu este o prejudecată. Literatura nu este filosofie, ci o formă de viaţă. Călinescu, care nici el nu putea scrie literatură ţărănescă, avea o altă deschidere către literar şi nu susţinea o asemenea eroare. Chiar dacă un personaj care doarme pe câmp nu are idei proprii, el poate fi viu şi convingător artistic. Faulkner a fost rural într-o mare parte a operei sale şi cine se poate compara cu el ? Să mai zic că unele dintre cele mai reuşite romane româneşti - Ion, Moromeţii - sunt de acest tip ?
În al doilea rând, fantasticul nu are, decât în cazuri excepţionale, treabă cu psihologicul.
Şi atunci ?
Ştefan Bănulescu este un scriitor de mare valoare, un echivalent românesc al magicienilor sudamericani.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)