Idei regale: Dumnezeu, personaj literar episodic

Uneori, în unele texte  găseşti idei şi viziuni care te cutremură, te uluiesc. Nu te poţi gândi decât la ele. Cum a putut o minte de om să producă aşa ceva? Cum spunea Nicanor Alvarado, personajul principal din Toamna patriarhului? " Cum a putut să scrie ăsta ceva atât de frumos cu mâna cu care se şterge la cur?"
Un veac de singurătate, Maestrul şi Margareta, Cartea Milionarului, Rodul pământului şi Ora de germană sunt cărţi de neuitat, cu teme, motive literare şi scene atât de noi şi de surprinzătoare, încât, la prima lectură, laşi volumul din mână şi te minunezi ca un copil. După aceea revii constant la romanele respective, ca la fragmentele magice ale unei Biblii profane.
Către sfârşitul romanului lui Bulgakov, Levi Matei îi spune lui Woland că Dumnezeu a citit romanul maestrului :
"- El a citit opera maestrului, vorbi Levi Matei, şi te roagă să-l iei tu pe maestru şi să-l răsplăteşti cu odihna. E greu să faci asta, duh al răului ?
- Pentru mine nimic nu-i greu, răspunse Woland, şi tu o ştii prea bine.
După o vreme de tăcere, adăugă :
- Dar de ce nu-l luaţi voi, în lumină ?
- El n-a meritat lumina, ci odihna, rosti, trist, Levi."
Un autor citit de Dumnezeu ar trebui să fie măgulit. Dar El îl încredinţează pe scrib forţelor întunecate, pentru ca acesta să fie pus la odihna veşnică. Să fie asta soarta tuturor scriitorilor ?
Una dintre cele mai uluitoare povestiri care s-au scris vreodată este Un diamant mare cât Hotelul Ritz de Francis Scott Fitzgerald. Braddock Washington descoperă un munte de diamant şi îşi clădeşte o proprietate fabuloasă, care nu este trecută pe nicio hartă. A perseverat, mituind înalţi funcţionari de stat. Are la dispoziţie sclavi negri şi a răpit, pentru a-şi construi locuinţa, un poet decadent, un pictor scenograf, un arhitect şi un grădinar peisagist. Artiştii nu sunt însă în stare să proiecteze nimic acceptabil şi sfârşesc într-un spital de nebuni. Palatul visat de Braddock este realizat cu ajutorul unui specialist din cinematografie, care este obişnuit să lucreze cu fonduri nelimitate, cu toate că nu ştie să scrie şi să citească. Percy, fiul lui Braddock, îl invită pe colegul său de şcoală, John, să-şi petreacă vacanţa acasă la el. Aşa descoperă John minunăţiile de pe muntele de diamant. Ralatarea se face din perspectiva musafirului. Dimineaţa, patul se înclină şi John se trezeşte într-o baie cu arteziene din care ţâşneşte apă parfumată şi spumoasă ori rece şi sărată, după preferinţe. Băiatul se împrieteneşte şi mai mult cu Percy, gazda sa, şi se îndrăgosteşte de Kismine, sora mai mică a acestuia. Începe să bănuiască adevărul : nu va mai fi lăsat să plece viu din casa lui Braddock.
 Piloţii care descoperă, din aer, avuţiile lui Braddock sunt doborâţi şi puşi sub lacăt. Câțiva reuşesc să evadeze şi vin cu ajutoare, atacând domeniul. Când totul pare pierdut, bătrânul Braddock încearcă să-l mituiască pe Dumnezeu, pentru a-şi salva proprietatea. Când îl strigă pe Creator, o face "răspicat şi solemn, cu un orgoliu neîmblânzit " :
" - Hei, tu, cel de colo ! începu el cu un tremur în glas. Tu, cel care mă asculţi !"
Şi :
- Hei, tu, cel care eşti acolo sus ! "
Nu mai spun ce-i promite personajul lui Dumnezeu. Banii fără număr fac din om altă făptură, mult involuată.
Dar ideea m-a tulburat şi mi-a dat de gândit multă vreme.  Ca să-l parafrazez pe Nino Stratan, aripa nebuniei a făcut multă vreme fâlf-fâlf ! în capul meu .
Există o carte în care Dumnezeu e personaj principal : Biblia. Deși dă semne că e prezent pretutindeni, El nu apare niciodată în fața mulțimilor, ci îi deleagă pe Moise și pe Fiul Său să-i înfăptuiască poruncile.
Ar putea un autor modern să scrie un roman cu Dumnezeu în centrul acțiunii, fără să-i știrbească Creatorului nimic din sacralitatea Sa?

Cinismul candorii : Sorin Preda

     Romulus Bucur, Marin și Sorin Preda, nepoții cunoscutului prozator, aveau ceva rar în comun : o candoare care se voia cinică, dar era surprinzătoare, emoționantă pentru mine. Se apropiau, ca atitudine, de autorul Moromeților, care ajunsese însă la un cinism autentic, pigmentat cu umorul necesar.
Cu Romulus și cu Marin am stat în aceeași cameră, timp de doi ani, în căminul studențesc 6 Martie, acum Kogălniceanu. Pe Marin, cu care am fost prieten, l-am evocat îndelung, într-un articol mai vechi, când încă trăia, dar nu știu dacă a citit rândurile mele. Am povestit o singură întâmplare cu Romi, dar mai am o căruță de povești legate de el.
    Pe Sorin Preda l-am cunoscut foarte puțin. Era cel mai inteligent și mai realist dintre cei pomeniți înainte, un om cu picioarele pe pământ. Fratele său îmi povestise despre el că era mare seducător. ”Aducea atât de multe femei acasă, încât eu credeam sincer că el vrea să vadă cât îl ține s...la”. Am mai înțeles că unchiul lor, scriitorul, nu-l debutează la Cartea Românească, fiindcă nu dorește și un al doilea scriitor în familie. Dormeam foarte prost și pe atunci și mă trezea cel mai mic zgomot. ( Romulus mi-o făcea de multe ori, răvășind amarnic colile cursurilor pe care le citea și trezindu-mă din somn. De aceea puteam fi văzuți câteodată într-o scenă neverosimilă : Romi avântându-se înainte, spre bulevard, cu mustățile-i ungurești înfoiate și cu pași mari și repezi, iar eu fugind în urma lui, desculț și în pijamale, cu o coadă de mătură ridicată deasupra spinării sale.) Îl auzeam pe Sorin cum deschidea ușa, cu noaptea-n cap, și se duce la patul lui Marin. Apoi începeau amândoi să șușotească. Dormeam cu perna pe cap, treaba devenise una dintre ciudățeniile mele cunoscute, dar tot eram nevoit să aud conversația lor.
- L-au dus pe Stratan la spital, bă, spunea Marin. La psihiatrie.
- Cine l-a dus, mă?
- L-a dus X ( un cunoscut critic și profesor universitar). S-a interesat mult de el și a vorbit cu doctorul să-l îngrijească bine. ( Medicul era un prozator în vogă pe atunci, Nicolae Damian, căruia i-am citit Pribegi, noi visam și alte două cărți, dar despre care azi, în mod stupefiant, nu se mai pomenește nimic.)
- Fugi, bă, d-aici, că nu cred, a replicat dur Sorin. Pe X nu-l interesează decât să scrie zece articole și să f... șapte femei pe săptămână.
Cu alt prilej, Marin elogia Cartea Milionarului de Ștefan Bănulescu, pe care tocmai i-o împrumutasem.
- Căcaturi marqueziene, i-a tăiat-o scurt Sorin.
Era acea colțoșenie  a lui Țugurlan, specifică locuitorilor din Teleorman.
      L-am cunoscut mai îndeaproape și am schimbat, în trei-patru rânduri, câteva vorbe. Era un bărbat frumos, fără să fie atât de fin modelat precum Marin, care rivaliza cu Alain Delon. Sigur pe el, bine ancorat în realitate. Un tip dezghețat, cu o minte ascuțită și cu acea originală tentativă de cinism despre care am pomenit și care apare la personajele Niculae Moromete, Paul Ștefan, Ilie Moromete și chiar la autorul lor, Marin Preda. Un cinism inofensiv, încărcat de o inefabilă uimire, benefică ideilor și dialogului. Mi-a dat un text pe care-l scrisese recent și lectura a fost plăcută. Mai târziu aveam să-i citesc volumul de debut, Povestiri terminate înainte de a începe, și mi s-a părut un prozator excepțional. Discutam deseori cu Stratan, elogios, despre cartea cu pricina. Semna Sorin Preda, dar scriitorul Nicolae Iliescu m-a informat recent că Sorin a publicat și sub pseudonimul Sorin...Tomșa. Semnasem Șerban Tomșa niște poezii publicate în revista liceului, pe care el n-avusese, cu siguranță, ocazia s-o citească. Aflând că sunt prieten cu Marin, mă aborda de fiecare dată când venea pe la noi. Mi-a mărturisit că făcuse un pic de burtă în timpul convocării militare de după facultate, când obișnuia să bea, în fiecare după-amiază, câte patru beri. Credea în...cinismul femeilor. ”La un moment dat îți spune : să vezi că voi pleca, te voi părăsi. Și știi care este culmea? Că tu o iei în glumă, dar ea chiar așa va face!”   Un singur lucru m-a clătinat serios : motivația pentru care ținea să devină scriitor :” Ne zbatem și noi, ce să facem, pentru o pâine mai albă.” Sunt convins că nici el nu credea în ideea asta. După Revoluție, pâinea aia, despre care vorbea Sorin, s-a înnegrit și s-a micșorat până a dispărut cu totul.
     Ultima dată când l-am văzut, în primăvara lui 1980, era foarte marcat de drama unui prieten care avea o boală stranie, manifestată prin dureri puternice în penis. ” Cică doctorul a spus că nu crede că e cancer.” Sorin mi-a prezentat atunci planul unei povestiri care îl avea ca erou chiar pe prietenul său. În ultima scenă, personajul urma să apară stând pe scaunul de toaletă și căutând o ieșire din infern, asemenea lui Ivan Ilici.
 Nu mai știu dacă Sorin Preda a scris sau nu povestirea cu pricina. Rămâne indiscutabil unul dintre cei mai importanți prozatori optzeciști și regret că n-am mai ținut legătura nici cu el, nici cu fratele său, Marin.

Cele mai frumoase rânduri scrise de o mână omenească

”Cum poate el să scrie ceva atât de frumos cu mâna cu care se șterge la cur?” se miră dictatorul Nicanor Alvarado de arta poetică a lui Ruben Dario. Amintesc că Alvarado este personajul princpal din romanul Toamna patriarhului de Gabriel Garcia Marquez.
Există oare cele mai frumoase pagini scrise de o mână omenească? Sigur, dar sunt foarte multe.
Un scriitor de vază era de părere că relatarea momentului în care prințul de Salina moare reprezintă culmea artei narative mondiale.
Când eram tânăr, mi se părea că toate paginile scrise de Marquez erau de o frumusețe fără termen de comparație. După ani și ani, în mintea mea, comorile literare ale columbianului au suferit un sever proces de selecție.
Chiar, care să fie cele mai reușite pagini de proză din literatura pe care o cunosc? ( Nu mă bag la poezie, din motive bine întemeiate.)
Începutul Orbirii lui Canetti.
Debutul  romanului Suflete moarte de Gogol.
Primele pagini din Secretul pădurii bătrâne de Dino Buzzati.
Nenumărate pasaje din Un veac de singurătate, Iosif și frații săi, Nasul, Cum s-a certat Ivan Ivanovici cu Ivan Nikiforovici, Groaznicele și înspăimântătoarele fapte și isprăvi ale preavestitului Pantagruel, rege al Dipsozilor, feciorul marelui uriaș Gargantua, Conjurația imbecililor, La răsărit de Eden, Cartea Milionarului, Craii de Curtea-Veche, Moromeții, Crimă și pedeapsă, Muntele vrăjit, Zgomotul și furia, Procesul, Metamorfoza, Colonia penitenciară, Sub vulcan.
 ” Mulţi ani după aceea, în faţa plutonului de execuţie, colonelul Aureliano Buendia avea să-şi amintească de după-amiaza îndepărtată, când tatăl său l-a dus să facă cunoştinţă cu gheaţa. " ( Un veac de singurătate ) Inconfundabilul stil marquezian!
”Un fel de aureolă luminează mintea omului. I se întâmplă aproape oricui. Poţi câteodată s-o simţi cum creşte sau cum freamătă ca un fitil a cărui flacără se apropie de dinamită. Ai o senzaţie plăcută în stomac, o încântare a nervilor, a braţelor. Pielea gustă aerul şi fiecare inspiraţie e plăcută. Începutul ei e aidoma plăcerii unui căscat larg care te destinde. Creierul se luminează şi toată lumea străluceşte în faţa ochilor. Omul a dus poate o viaţă cenuşie, pe un pământ cu copaci întunecaţi şi sumbri. Poate că evenimentele, chiar şi cele mai importante, s-au scurs palide, anonime. Şi apoi - câteodată, aureola îi sună în urechi un cântec dulce de greier, mirosul pământului îi încântă nările şi lumina ce se strecoară sub un copac îi mângâie ochii. După aceea din om ţâşneşte un torent care nu-l lasă, totuşi, secătuit. Cred că importanţa unui om în lume este dată de calitatea şi numărul aureolelor sale. Este o chestiune cu totul personală, dar ea ne leagă de lume Ea este mama tuturor creaţiilor şi în asta constă deosebirea dintre un om şi toate celelalte vieţuitoare.

[...]Dacă aureola ar fi ucisă, suntem pierduţi." ( La răsărit de Eden)

Cele mai impresionante sunt finalurile. Marii scriitori știu să-și încheie magistral textele : Deșertul tătarilor, Rodul pământului, Relatare despre regele David, Un diamant mare cât Hotelul Ritz, Ghepardul, Groapa, Îngerul a strigat, Prins, Sonată pentru acordeon.
Dacă ar trebui să aleg un singur pasaj, m-aș opri la sfârșitul cărții de căpătâi a lui Bulgakov, Maestrul și Margareta. El este Dumnezeu :
”- El a citit opera maestrului, vorbi Levi Matei, şi te roagă să-l iei tu pe maestru şi să-l răsplăteşti cu odihna. E greu să faci asta, duh al răului ?

- Pentru mine nimic nu-i greu, răspunse Woland, şi tu o ştii prea bine.

După o vreme de tăcere, adăugă :

- Dar de ce nu-l luaţi voi, în lumină ?

- El n-a meritat lumina, ci odihna, rosti, trist, Levi."

Uluitoare idee!  Dumnezeu rămâne indiferent când citește opera Maestrului, iar Diavolul se manifestă, fără succes, ca avocat al scriitorului.

Cărțile arse și cărțile nescrise sunt cele mai frumoase

        M-am zgâriat pe ochi ani în șir, fiindcă n-am găsit în nicio librărie Ianus de Eugen Barbu și Rodul pământului de Knut Hamsun. Mă simțeam frustrat, nefericit. Aflând motivul supărării mele, cunoscutul scriitor Dumitru Augustin Doman și prietena de rețea Andreea Toma s-au milostivit și mi-au trimis ei romanele respective, făcându-mi fiecare câte o surpriză profund emoționantă.
Dacă am suferit atât că nu mi-am putut procura niște cărți care fuseseră publicate și erau pe piață  - exista speranța să le găsesc într-o zi, dar nu aici, unde locuiesc -, cum ne simțim când știm că au fost cărți care au fost finalizate și după aceea arse?
       Pentru mine, cea mai mare tragedie a umanității este, alături de Holocaust și de tăierea masivă a pădurilor, distrugerea Bibliotecii din Alexandria, echivalentă azi, la alt nivel, cu desfințarea Internetului. Am aflat că Gogol și-a pus pe foc volumul al doilea al Sufletelor moarte. Ce n-am da să descoperim că măcar o versiune a scăpat intactă? Manuscrisul uimitoarei capodopere Maestrul și Margareta a dispărut în flăcări, dar Bulgakov avea o memorie fabuloasă și l-a reconstituit în detaliu, susținând că știa textul pe dinafară. N-a apucat însă să-l vadă și tipărit, murind înainte de istoricul eveniment. Kafka a lăsat cu limbă de moarte ca operele sale nepublicate să fie arse. Prietenul său, Max Brod, el însuși un bun scriitor și un caracter deosebit, n-a pus în practică dorințele autorului Coloniei penitenciare. Cu un rar devotament și lipsit de invidie - dacă în această poveste ar fi fost amestecați doi scriitori români ? -, Brod a publicat, pe rând, Procesul (1925), Castelul (1926) și America (1927), uluind lumea literară.
       Înainte de a muri, Rebreanu și Sadoveanu au mărturisit celor apropiați că, dacă ar mai fi trăit, ar fi dat câte o carte care ar fi valorat mai mult decât restul operelor lor, luate în în întregime. Să zic că romanul lui Rebreanu s-ar fi numit Tinerețe fără bătrânețe?
Prin 2009 l-am revăzut, după treizeci de ani, pe fascinantul meu coleg de facultate Călin-Andrei Mihăilescu, profesor la o universitate din Canada. Ce credeți că am discutat, printre altele? Călin mi-a spus, cu sufletul la gură, că manuscrisele volumelor II, III și IV ale romanului Cartea Milionarului există și se află în posesia moștenitorilor lui Ștefan Bănulescu, prozator de care suntem amândoi îndrăgostiți pentru vecie. ( Prin 1977, la o fermă din Cochirleni, pe lângă Cernavodă, unde făceam practică agricolă, culegând struguri - câte patruzeci de lădițe pe zi! -, l-am auzit prima dată pe Călin vorbind despre Cartea Milionarului. ) E o chestiune de timp și de bani, mi-a spus vechiul meu prieten, dar vom citi opera lui Bănulescu, despre care crezusem că a rămas neterminată. ( Călin avea în proiect și reeditatea creației poetice a lui Ion Stratan, fratele nostru întru geniu și umilință, dar n-a putut face nimic, fiindcă i se cereau bani de editurile la care apelase. Nu e trist ca unul dintre cei mai mari poeți români, Ion Stratan, să fi publicat toată viața la edituri mici - o excepție : Cartea Românească -, iar după moarte să nu se mai gândească niciun editor la poemele sale?)
Aștept răbdător să țin în mână Cartea Dicomesiei, Sfârșit la Metopolis și Epilog în orașul Mavrocordat, adică ultimele trei volume ale tetralogiei lui Ștefan Bănulescu. Sper să trăiesc până la magica întâmplare și să nu spun ca E. Lovinescu ” Îmi pare rău că mor fără să citesc ultimul roman al lui Radu Tudoran.” Se referea la Anotimpuri.

P. S. Un film tulburător : http://www.youtube.com/watch?v=XKkWIi53ITc&feature=share

Idei regale : Dumnezeu, personaj literar episodic

Uneori, în unele texte  găseşti idei şi viziuni care te cutremură, te uluiesc. Nu te poţi gândi decât la ele. Cum a putut o minte de om să producă aşa ceva? Cum spunea Nicanor Alvarado, personajul principal din Toamna patriarhului? " Cum a putut să scrie ăsta ceva atât de frumos cu mâna cu care se şterge la cur?"
Un veac de singurătate, Maestrul şi Margareta, Cartea Milionarului, Rodul pământului şi Ora de germană sunt cărţi de neuitat, cu teme, motive literare şi scene atât de noi şi de surprinzătoare, încât, la prima lectură, laşi volumul din mână şi te minunezi ca un copil. După aceea revii constant la romanele respective, ca la fragmentele magice ale unei Biblii profane. ( Să nu uit : am întâlnit şi două persoane cărora nu le-a plăcut Maestrul şi Margareta.Erau o doamnă foarte citită, fostă elevă a mea, şi un adolescent care...nu prea se omoară cu deschisul cărţilor. Îmi este greu să găsesc o explicaţie pentru primul caz : e ca şi cum un copil mi-ar spune că nu-i place Harry Potter. )
Către sfârşitul romanului lui Bulgakov, Levi Matei îi spune lui Woland că Dumnezeu a citit romanul maestrului :
"- El a citit opera maestrului, vorbi Levi Matei, şi te roagă să-l iei tu pe maestru şi să-l răsplăteşti cu odihna. E greu să faci asta, duh al răului ?
- Pentru mine nimic nu-i greu, răspunse Woland, şi tu o ştii prea bine.
După o vreme de tăcere, adăugă :
- Dar de ce nu-l luaţi voi, în lumină ?
- El n-a meritat lumina, ci odihna, rosti, trist, Levi."
Un autor citit de Dumnezeu ar trebui să fie măgulit. Dar El îl încredinţează pe scrib forţelor întunecate, pentru ca acesta să fie pus la odihna veşnică. Să fie asta soarta tuturor scriitorilor ?
Una fintre cele mai uluitoare povestiri care s-au scris vreodată este Un diamant mare cât Hotelul Ritz de Francis Scott Fitzgerald. Braddock Washington descoperă un munte de diamant şi îşi clădeşte o proprietate fabuloasă, care nu este trecută pe nicio hartă. A reuşit asta, mituind înalţi funcţionari de stat. Are la dispoziţie sclavi negri şi a răpit, pentru a-şi construi locuinţa, un poet decadent, un pictor scenograf, un arhitect şi un grădinar peisagist: Artiştii nu sunt însă să proiecteze nimic acceptabil şi sfârşesc într-un spital de nebuni. Palatul visat de Braddock este realizat cu ajutorul unui specialist din cinematografie, care este obişnuit să lucreze cu fonduri nelimitate, cu toate că nu ştie să scrie şi să citească. Percy, fiul lui Braddock, îl invită pe colegul său de şcoală, John, să-şi petreacă vacanţa acasă la el. Aşa descoperă John minunăţiile de pe muntele de diamant. Ralatarea se face din perspectiva musafirului. Dimineaţa, patul se înclină şi John se trezeşte într-o baie cu arteziene din care ţâşneşte apă parfumată şi spumoasă ori rece şi sărată, după preferinţe. Băiatul se împrieteneşte şi mai mult cu Percy, gazda sa, şi se îndrăgosteşte de Kismine, sora mai mică a acestuia. Începe să bănuiască adevărul : nu va mai fi lăsat să plece viu din casa lui Braddock.
 Piloţii care descoperă, din aer, avuţiile lui Braddock sunt doborâţi şi puşi sub lacăt. Unii reuşesc să evadeze şi vin cu ajutoare, atacând domeniul. Când totul pare pierdut, bătrânul Braddock încearcă să-l mituiască pe Dumnezeu, pentru a-şi salva proprietatea. Când îl strigă pe Creator, o face "răspicat şi solemn, cu un orgoliu neîmblânzit " :
" - Hei, tu, cel de colo ! începu el cu un tremur în glas. Tu, cel care mă asculţi !"
Şi :
- Hei, tu, cel care eşti acolo sus ! "
Nu mai spun ce-i promite personajul lui Dumnezeu. Banii fără număr fac din om altă făptură, mult involuată.
Dar ideea m-a tulburat şi mi-a dat de gândit multă vreme.  Ca să-l parafrazez pe Nino Stratan, aripa nebuniei a făcut multă vreme fâlf-fâlf ! în capul meu .

P.S. Constantin Piştea a postat, pe blogul său - http://constantinpistea.wordpress.com/2014/05/31/interviu-cu-scriitorul-serban-tomsa-sunt-scriitor-si-asta-e-totul-pentru-mine/ -, interviul pe care mi l-a luat, simultan cu ultima secvenţă a aceluiaşi interviu-foileton, publicată în Ziarul Metropolis : http://www.ziarulmetropolis.ro/interviu-serban-tomsa-o-coborare-in-infern/

Două cuvinte despre Eugen Barbu

     S-ar putea să mă înşel, dar am impresia că intelectualul român suferă de monoteism cultural, un adevărat complex al cifrei 1 :  un singur mare scriitor, un singur mare filosof, un singur mare eseist, etc.  Mentalitatea aceasta atrage după sine cultul personalităţii şi obsesia unanimităţii. Să-i luăm, de pildă, pe Marin Preda şi Eugen Barbu. Ei reprezentau tipul de scriitor-prizonier al propriei modalităţi de a scrie : Preda în mai mare măsură decât Barbu - fin degustător de poezie şi specialist în Mateiu Caragiale. Problema era că fiecare dintre cei doi se considera singurul scriitor cu adevărat important şi avea pretenţia să fie elogiat în cor, de toată lumea, iar când celălalt era lăudat de critici, se făcea negru de supărare şi începea să să arunce cu zoaie în adversarul care îi fura gloria literară. Situaţia cu pricina i-a prilejuit unui critic o obesrvaţie amuzantă : " Scriitorul român vrea să fie singur în literatură. "  Confruntarea cu iz de scandal şi de intoleranţă dintre posesorii a două viziuni artistice total diferite, Preda şi Barbu, era, desigur, dovada lipsei de maturitate a a literaturii noastre. E adevărat că la noi nici nu merge să umblăm cu jumătăţi de măsură. Scriitorul luat în discuţie este făcut geniu sau este desfiinţat. Uneori nici autorii nu suportă comentariile nuanţate : vor să li se ridice osanale în mod necondiţionat.
     Este o imensă eroare / nedreptate că unii critici importanţi îi refuză lui Eugen Barbu statutul de mare scriitor. ( Omul era un maestru în a-şi face duşmani. Şi nu voi uita niciodată atacurile murdare, incredibile, la adresa unor poeţi, prozatori şi critici literari străluciţi ai literaturii române. Mă indispuneau cumplit, îmi provocau un rău fizic. Sunt, într-adevăr, lucruri care nu se fac. ) Am recitit Groapa anul trecut şi sunt convins că este o capodoperă, unul dintre cele trei-patru-cinci cele mai bune romane româneşti din toate timpurile, alături de Cronică de familie, Moromeţii, Craii de Curtea-Veche şi Cartea Milionarului. Expesivitatea lui Barbu este inconfundabilă, mediul zugrăvit te izbeşte prin autenticitate, iar personajele se mişcă aievea, sunt vii, convingătoare. Cu ochiul la pândă şi cu urechea lacomă de dialoguri neconvenţionale, Barbu a dat unul dinte textele de neuitat ale limbii române. Excesele şi imperfecţiunile - taxate fără milă de recenzenţi! - sunt în firea creatorilor înzestraţi cu geniu literar. ( Prozatorula scris şi a rescris mai multe variante ale cărţii. În prealabil copiase, să-şi facă mâna, cele mai reuşite opere ale lui Călinescu. ) Câteva dintre nuvelele lui Barbu pot intra în orice antologie a genului, iar Princepele este o carte de excepţie, uşor încărcată de aluviuni lexicale, cu pasaje parazitare - prefer, la acest capitol, Calpuzanii lui Silviu Angelescu şi După mine, o zi de Ioan Dan Nicolescu -, dar Săptămâna nebunilor m-a încântat de la primele pagini. Bijutier literar şi profesionist al scrisului, Eugen Barbu este un stilist desăvârşit, folosind un limbaj al său, pe jumătate inventat, pe jumătate arhaic-cronicăresc - a şi plagiat din nişte cronici! -, ca o pecete de prinţ plebeu, discreditat.
Dintre volumele importante ale lui Barbu n-am citit Ianus. Îl caut în continuare prin librării şi prin anticariate.

Idei regale. Dumnezeu, personaj literar episodic

Uneori, în unele texte,  găseşti idei şi viziuni care te cutremură şi îţi sorb toată energia mentală. Nu te poţi gândi decât la ele. Cum a putut un creier uman să emită aşa ceva ?
Un veac de singurătate, Maestrul şi Margareta, Cartea Milionarului, Rodul pământului şi Ora de germană sunt cărţi de neuitat, cu teme, motive literare şi scene atât de noi şi de surprinzătoare, încât, la prima lectură, laşi volumul din mână şi te minunezi ca un copil. După aceea revii constant la romanele respective, ca la fragmentele magice ale unei Biblii profane. ( Să nu uit : am întâlnit şi două persoane cărora nu le-a plăcut Maestrul şi Margareta.Erau o doamnă foarte citită, fostă elevă a mea, şi un adolescent care...nu prea se omoară cu deschisul cărţilor. Îmi este greu să găsesc o explicaţie pentru primul caz : e ca şi cum un copil mi-ar spune că nu-i place Harry Potter. )
Către sfârşitul romanului lui Bulgakov, Levi Matei îi spune lui Woland că Dumnezeu a citit romanul maestrului :
"- El a citit opera maestrului, vorbi Levi Matei, şi te roagă să-l iei tu pe maestru şi să-l răsplăteşti cu odihna. E greu să faci asta, duh al răului ?
- Pentru mine nimic nu-i greu, răspunse Woland, şi tu o ştii prea bine.
După o vreme de tăcere, adăugă :
- Dar de ce nu-l luaţi voi, în lumină ?
- El n-a meritat lumina, ci odihna, rosti, trist, Levi."
Un autor citit de Dumnezeu ar trebui să fie măgulit. Dar El îl încredinţează pe scrib forţelor întunecate, pentru ca acesta să fie pus la odihna veşnică. Să fie asta soarta tuturor scriitorilor ?
Una fintre cele mai uluitoare povestiri care s-au scris vreodată este Un diamant mare cât Hotelul Ritz de Francis Scott Fitzgerald. Braddock Washington descoperă un munte de diamant şi îşi clădeşte o proprietate fabuloasă, care nu este trecută pe nicio hartă. A reuşit asta, mituind înalţi funcţionari de stat. Are la dispoziţie sclavi negri şi a răpit, pentru a-şi construi locuinţa, un poet decadent, un pictor scenograf, un arhitect şi un grădinar peisagist: Artiştii nu sunt însă să proiecteze nimic acceptabil şi sfârşesc într-un spital de nebuni. Palatul visat de Braddock este realizat cu ajutorul unui specialist din cinematografie, care este obişnuit să lucreze cu fonduri nelimitate, cu toate că nu ştie să scrie şi să citească. Percy, fiul lui Braddock, îl invită pe colegul său de şcoală, John, să-şi petreacă vacanţa acasă la el. Aşa descoperă John minunăţiile de pe muntele de diamant. Ralatarea se face din perspectiva musafirului. Dimineaţa, patul se înclină şi John se trezeşte într-o baie cu arteziene din care ţâşneşte apă parfumată şi spumoasă ori rece şi sărată, după preferinţe. Băiatul se împrieteneşte şi mai mult cu Percy, gazda sa, şi se îndrăgosteşte de Kismine, sora mai mică a acestuia. Începe să bănuiască adevărul : nu va mai fi lăsat să plece viu din casa lui Braddock.
 Piloţii care descoperă, din aer, avuţiile lui Braddock sunt doborâţi şi puşi sub lacăt. Unii reuşesc să evadeze şi vin cu ajutoare, atacând domeniul. Când totul pare pierdut, bătrânul Braddock încearcă să-l mituiască pe Dumnezeu, pentru a-şi salva proprietatea. Când îl strigă pe Creator, o face "răspicat şi solemn, cu un orgoliu neîmblânzit " :
" - Hei, tu, cel de colo ! începu el cu un tremur în glas. Tu, cel care mă asculţi !"
Şi :
- Hei, tu, cel care eşti acolo sus ! "
Nu mai spun ce-i promite personajul lui Dumnezeu. Banii fără număr fac din om altă făptură, mult involuată.
Dar ideea m-a tulburat şi mi-a dat de gândit multă vreme.  Ca să-l parafrazez pe Nino Stratan, aripa nebuniei a făcut multă vreme fâlf-fâlf ! în capul meu .

Ambiguitatea literaturii. Dropia de Ştefan Bănulescu

Rămân la ideea că romanul Cartea Milionarului de Ştefan Bănulescu este una dintre cele mai mari cărţi care s-au scris vreodată. Când eram student, romancierul Sorin Preda  ( nepotul lui Marin Preda ) îl vizita la cămin pe fratele său, Marin Preda, nepotul şi omonimul cunoscutului prozator . Entuziasmat la vremea respectivă de Bănulescu, l-am întrebat pe tânărul debutant de atunci ce părere are despre opul cu pricina. Am rămas fără grai când Sorin mi-a zis sictirit : " Căcaturi marqueziene ! " Marin, în schimb, care îl vizita des pe ilustrul său unchi, preluase de la acesta ( care, la rândul său, citise cronica din Luceafărul a lui Mihai Ungheanu etc ) că Bănulescu are multe pagini descărnate şi fără valoare artistică. Rămân la părerea mea, dar voi reciti Cartea Milionarului. Împărtăşesc, de asemenea, ideea lui Eugen Ionesco şi Constantin Ţoiu că Bănulescu ar fi meritat un Nobel.
Azi am revăzut Dropia, considerată o capodoperă şi intrată în manuale aproape imediat după publicare.
Impresia de ansamblu este net favorabilă. Atuuri : scriitură impecabilă, atmosferă bine realizată şi mai ales ambiguitatea perfectă care face sarea şi piperul literaturii adevărate. Ideea ultimă mă desparte, din păcate, de unii dintre prietenii mei literari.
Ce ar putea trece la minusuri un răuvoitor? Ruralismul - literatura modernă e citadină, spunea Camil Petrescu, nu ? - şi lipsa oricărei inserţii psihologice.
În primul rând, ceea ce susţinea Camil Petrescu este o prejudecată. Literatura nu este filosofie, ci o formă de viaţă. Călinescu, care nici el nu putea scrie literatură ţărănescă, avea o altă deschidere către literar şi nu susţinea o asemenea eroare. Chiar dacă un personaj care doarme pe câmp nu are idei proprii, el poate fi viu şi convingător artistic. Faulkner a fost rural într-o mare parte a operei sale şi cine se poate compara cu el ? Să mai zic că unele dintre cele mai reuşite romane româneşti - Ion, Moromeţii - sunt de acest tip ?
În al doilea rând, fantasticul nu are, decât în cazuri excepţionale, treabă cu psihologicul.
Şi atunci ?
Ştefan Bănulescu este un scriitor de mare valoare, un echivalent românesc al magicienilor sudamericani.