Amintiri dintr-o lume cu cărţi ( I )

Faţă de Antichitate, Evul Mediu a însemnat o catastrofă  în ceea ce priveşte cultivarea spiritului. Câte texte şi opere de artă vor fi fost distruse definitiv ? Şi cu ce se compară ravagiile făcute de misionari în culturile nou descoperite ? Niciodată nu vom cunoaşte dimensiunile reale ale dezastrului.
Am avut recent revelaţia că trăim o nouă epocă de ignoranţă, în ciuda evoluţiei extraordinare a vieţii social-economice pe planeta noastră. Brusc, elevii au încetat să mai deschidă şi alte cărţi în afară de manuale şi, începând cu generaţia care abia a trecut de treizeci de ani, lectura nu mai este simţită ca un act necesar, aşa cum era percepută înainte. Idealul omului renascentist, armonios, sănătos fizic şi spiritual, a dispărut din mintea contemporanilor. Politizarea tuturor domeniilor existenţei sociale şi goana după o bucată de pâine elimină automat, din preocupările celor mai mulţi oameni, nevoia de artă şi de instruire personală. Cel puţin aşa se întâmplă în statele cu economia distrusă de strategii aberante. Cetăţenii au devenit nişte rotiţe într-un mecanism absurd, ca în filmul Timpuri noi, cu Chaplin. Ce nimicea religia în urmă cu sute de ani, distrug azi politica şi economia gândită parcă pentru roboţi. S-a întors zeul foamei şi al îmbogăţirii prin înşelăciune. Dar tot ne vine greu să înţelegem că există oameni care nu simt nevoia să citească zilnic şi că ei nu sunt conştienţi de ceea ce pierd.
Ca să fiu corect până la capăt, e mai rău decât în Evul Mediu, fiindcă atunci artiştii şi învăţaţii erau apreciaţi de marii despoţi care îi găzduiau în palatele lor şi îi protejau. Acum, dacă ar putea, politicienii i-ar arde de vii pe cărturari.  Libertate de gândire şi de exprimare există doar pe hârtie, în condiţiile în care creaţia este lipsită de resurse economice. În fostele state socialiste, arta nu mai are nicio şansă. Era postculturală a început !
Nu ne rămâne decât să aşteptăm o  nouă Renaştere. Până atunci, îmi voi face un obicei din a evoca, când şi când, imagini semnificative spiritual din ultima perioadă istorică în care intelectualul şi artistul însemnau ceva.
Voi evoca aici scene cu valoare de simbol pentru ceea ce reprezintă fiinţa umană, în coordonatele ei fundamentale .
1. Don Pedro, împăratul Braziliei, încercând primul aparat telefonic dat în funcţiune, reprezintă uimirea omenească în faţa miracolelor produse  de propria minte.
2. Anita Ekberg intră în Fontana di Trevi, într-un film de Fellini. Ce elogiu mai frumos poate fi adus frumuseţii germinativ-feminine şi magiei pe care trupul uman o emană ?
3. Papa Ioan Paul al II-lea îi acordă iertarea celui care îl împuşcase. Este o emblemă a toleranţei şi a iubirii creştine. Faptul că am fost contemporani cu Ioan Paul al II-lea este unul dintre lucrurile cu care ar trebui să ne mândrim.
4. Ajuns şef al guvernului francez, Charles de Gaulle îl numeşte pe Malraux ministru delegat la Preşedinţia Consiliului, apoi ministru de stat însărcinat cu problemele culturale. Gestul lui Charles de Gaulle arată că susţinerea intelectualilor este importantă într-o lume civilizată. E recunoaşterea unui creator de către un politician. Prin comparaţie, Băsescu l-a numit şi el pe Andrei Pleşu consilier prezidenţial, dar a simţit şi nevoia să-l înjure golăneşte, de mamă. Aşa, ca de la birjar la birjar.
Voi continua cu derularea unor asemenea secvenţe, dar e posibil să evoc, în paralel,  şi imagini ale ruşinii omeneşti.

P.S. Până la urmă se pune întrebarea dacă arta şi ştiinţa pot fi înţelese şi receptate de toată lume ori sunt apanajul unor grupuri restrânse de oameni. Evident că privilegiaţii frumosului şi ai adevărului nu trebuie să fie supuşi înfometării, aşa cum se întâmplă în ţările în care capitalismul este construit de foştii comunişti.