Idei în colivie

          Stendhal, Mănăstirea din Parma, prin gura contelui Mosca : "Dacă e adevărat, cum nu mi-aş îngădiu nicio clipă să mă îndoiesc, că Fabricio este cât de cât superior acelor tineri care nu fac decât să-şi plimbe caii englezeşti pe străzile Milanului, atunci ce viaţă poate fi pentru el cea pe care o duce la optsprezece ani, nefăcând nimic şi cu perspectiva de a nu face nimic niciodată ?... Cea dintâi calitate la un tânăr, astăzi, şi poate încă cincizeci de ani de acum înainte, adică atâta timp cât ne vom teme şi cât credinţa nu va fi restabilită, este de a nu se arăta în stare de entuziasm şi de a nu avea duh. " Este exprimată viziunea absolutistă asupra cetăţenilor, autoimpusă de nevoie. Contele Mosca parcă ar vorbi despre vremurile de acum, din România ! Cu cât eşti mai murdar moral, mai ignorant şi mai uşor de manipulat, cu atât te poţi căţăra mai uşor pe scara socială. Dacă munceşti, mori de foame. Dacă trăieşti din umblatul cu şoalda, într-un sistem bine pus la punct, ai venituri din ce în ce mai mari. S-ar părea că suntem cu fix două sute de ani în urma Italiei. Din alte puncte de vedere suntem devansaţi cu un mileniu. Întrebarea care se pune este însă ce fel de absolutism trăim azi.
         Sistemul parazitar de viaţă ne distruge orice speranţă pentru viitor. Se iau bani pe hârtii, pe nimicuri, valorile sunt anihilate prin înfometare, iar proiectele se rezumă la delapidarea şi împărţirea banilor. La animale există tot felul de paraziţi. Unii sunt atât de agresivi încât distrug organismul din care se hrănesc, fără a simţi că vor pieri şi ei odată cu fiinţa pe care o torturează. Exact ca în fabula cu broasca şi scorpionul. Cam aşa se petrec lucrurile în societatea românească. Demnitarii fură mai mult decât au nevoie. De priceput la economie, nici vorbă. Ei vând şi cumpără în interes  propriu. Un personaj din Matrix avansează ideea că omul nu este mamifer, fiindcă nu ajunge la un echilibru cu mediul care îl hrăneşte. Fiinţa umană se comportă ca un virus, distrugând lumea pe care o parazitează şi mutându-se apoi pe o altă gazdă.
         Din filmul Timpuri noi al lui Chaplin mi-au rămas în minte multe secvenţe memorabile. Într-una, vagabondul jucat de Chaplin este invitat de un milionar - pe care năpăstuitul îl salvase de la înec - la reşedinţa luxoasă a acestuia. Beau o vreme, milionarul adoarme, iar musafirului îi vine poftă să fumeze. Cum nu găseşte trabucurile, ia limuzina bogătaşului şi se uită pe trotuare după chiştoace. Un cerşetor tocmai ochise un capăt de ţigară şi întinsese mâna să-l apuce, când se pomeneşte că este îmbrâncit şi deposedat de obiectul dorinţei sale de un individ care coborâse dintr-o maşină scumpă. Charlot îşi pune restul de ţigară în gură, se urcă la volan şi demarează în scrăşnetele cauciucurilor.
         Foşti bişniţari, oamenii ăştia fură de parcă ar fi răbdat de foame o veşnicie. ( Să pleci din fruntea ministerului direct la închisoare e o performanţă fără egal în lumea civilizată. Şi când te gândeşti că alţii i-au luat apărarea lui Relu Fenechiu, pe motiv că sentinţa nu este...definitivă ! Altfel zis, ilustrul bărbat trebuia să rămână ministru. Dar nu încercăm noi să facem o Constituţie în care numai puşcăriaşii vor avea dreptul de a ocupa funcţii de răspundere ?)  Nesătuii vor rămâne, în sufletul lor, tot săraci. Şi nu o vor sfârşi bine. În zorii sclavagismului, nişte negri mai descurcăreţi îşi prindeau în capcană tovarăşii de trib şi îi vindeau, ca sclavi, albilor. Mai târziu cădeau şi ei în plasă şi erau comercializaţi de alţii sau erau înlănţuiţi, cu şiretenie, chiar de partenerii lor de negoţ.
Cine are urechi de auzit să audă.

P:S. Găsiţi cel mai frumos text scris vreodată despre Alexandru Muşina pe blogul cunoscutului poet Radu Vancu : http://raduvancu.unspe.com/

Amintiri dintr-o lume cu cărţi ( I )

Faţă de Antichitate, Evul Mediu a însemnat o catastrofă  în ceea ce priveşte cultivarea spiritului. Câte texte şi opere de artă vor fi fost distruse definitiv ? Şi cu ce se compară ravagiile făcute de misionari în culturile nou descoperite ? Niciodată nu vom cunoaşte dimensiunile reale ale dezastrului.
Am avut recent revelaţia că trăim o nouă epocă de ignoranţă, în ciuda evoluţiei extraordinare a vieţii social-economice pe planeta noastră. Brusc, elevii au încetat să mai deschidă şi alte cărţi în afară de manuale şi, începând cu generaţia care abia a trecut de treizeci de ani, lectura nu mai este simţită ca un act necesar, aşa cum era percepută înainte. Idealul omului renascentist, armonios, sănătos fizic şi spiritual, a dispărut din mintea contemporanilor. Politizarea tuturor domeniilor existenţei sociale şi goana după o bucată de pâine elimină automat, din preocupările celor mai mulţi oameni, nevoia de artă şi de instruire personală. Cel puţin aşa se întâmplă în statele cu economia distrusă de strategii aberante. Cetăţenii au devenit nişte rotiţe într-un mecanism absurd, ca în filmul Timpuri noi, cu Chaplin. Ce nimicea religia în urmă cu sute de ani, distrug azi politica şi economia gândită parcă pentru roboţi. S-a întors zeul foamei şi al îmbogăţirii prin înşelăciune. Dar tot ne vine greu să înţelegem că există oameni care nu simt nevoia să citească zilnic şi că ei nu sunt conştienţi de ceea ce pierd.
Ca să fiu corect până la capăt, e mai rău decât în Evul Mediu, fiindcă atunci artiştii şi învăţaţii erau apreciaţi de marii despoţi care îi găzduiau în palatele lor şi îi protejau. Acum, dacă ar putea, politicienii i-ar arde de vii pe cărturari.  Libertate de gândire şi de exprimare există doar pe hârtie, în condiţiile în care creaţia este lipsită de resurse economice. În fostele state socialiste, arta nu mai are nicio şansă. Era postculturală a început !
Nu ne rămâne decât să aşteptăm o  nouă Renaştere. Până atunci, îmi voi face un obicei din a evoca, când şi când, imagini semnificative spiritual din ultima perioadă istorică în care intelectualul şi artistul însemnau ceva.
Voi evoca aici scene cu valoare de simbol pentru ceea ce reprezintă fiinţa umană, în coordonatele ei fundamentale .
1. Don Pedro, împăratul Braziliei, încercând primul aparat telefonic dat în funcţiune, reprezintă uimirea omenească în faţa miracolelor produse  de propria minte.
2. Anita Ekberg intră în Fontana di Trevi, într-un film de Fellini. Ce elogiu mai frumos poate fi adus frumuseţii germinativ-feminine şi magiei pe care trupul uman o emană ?
3. Papa Ioan Paul al II-lea îi acordă iertarea celui care îl împuşcase. Este o emblemă a toleranţei şi a iubirii creştine. Faptul că am fost contemporani cu Ioan Paul al II-lea este unul dintre lucrurile cu care ar trebui să ne mândrim.
4. Ajuns şef al guvernului francez, Charles de Gaulle îl numeşte pe Malraux ministru delegat la Preşedinţia Consiliului, apoi ministru de stat însărcinat cu problemele culturale. Gestul lui Charles de Gaulle arată că susţinerea intelectualilor este importantă într-o lume civilizată. E recunoaşterea unui creator de către un politician. Prin comparaţie, Băsescu l-a numit şi el pe Andrei Pleşu consilier prezidenţial, dar a simţit şi nevoia să-l înjure golăneşte, de mamă. Aşa, ca de la birjar la birjar.
Voi continua cu derularea unor asemenea secvenţe, dar e posibil să evoc, în paralel,  şi imagini ale ruşinii omeneşti.

P.S. Până la urmă se pune întrebarea dacă arta şi ştiinţa pot fi înţelese şi receptate de toată lume ori sunt apanajul unor grupuri restrânse de oameni. Evident că privilegiaţii frumosului şi ai adevărului nu trebuie să fie supuşi înfometării, aşa cum se întâmplă în ţările în care capitalismul este construit de foştii comunişti.