Cum se bat femeile

* Cu mulți ani în urmă, când Foreman îl făcuse terci pe Frazier, Fănuș Neagu a scris câteva cuvinte care mi-au rămas în minte : ” Pentru onoarea sportului, boxul ar trebui să fie scos de sub lege.”
Nu numai că nu s-a întâmplat asta, dar au ajuns să se bată și femeile. Dumnezeule, ce spectacol grotesc, uluitor, inadmisibil! Femei mai drăguțe sau mai puțin arătoase - unele, un fel de omoi dintr-o comunitate descoperită tocmai atunci în vreo junglă - își cară pumni, picioare, se păruiesc, se snopesc în bătaie. Se bat pe ring, în cuști, în noroaie, cam pe unde se pot aduna mulțimi de gură-cască, precum la execuțiile din Evul Mediu. Banii vorbesc. Și cei mai mulți sunt scoși din cultivarea violenței extreme, din sex, arme și false medicamente. Adică tot din agresarea nefirească, fizică și spirituală, a milioanelor de amărâți. Sunt exploatate instinctele primare ale omului : bâta, sexul, lăcomia. Când ești într-un conflict cu un individ, îmi spunea cineva, ajungi sigur la tribunal, pentru că ajungi să te bați în public, ca ultimul golan. Aceeași sălbăticie poate fi văzută și pe stadioane. Sutele de mii de suporteri se împart în triburi care s-ar sfâșia între ele.  Instinctele manifestate în turmă aduc gologani, iar aceștia exacerbează pornirile de fiare ale oamenilor.
* Pădurile sunt tăiate în disperare. Toți aleargă ca nebunii după munți de bani și dau semne că nu se vor opri până nu vor distruge totul. Râurile sunt poluate și, nu-mi dau seama de ce, împuținate. Pe albiile pe unde se legănau valuri pline de pești, abia se mai strecoară un firicel de apă, pe care îl poți traversa în papuci. Din copilărie n-am mai auzit cântând prepelițe. Se știe că aceste păsări iernează în nordul Africii. La dus, jumătate din ele se îneacă, obosite de drumul lung, în apele Mediteranei. La întors se întâmplă același lucru. Supraviețuitoarele sunt împușcate de amatorii de plăceri pline de cruzime. Când eram mic, câmpul era plin de iepuri. N-am mai zărit iepure și potârniche de prin 2008. Ciocârlii n-am mai auzit de prin 1990. Și unii vor să dea legi care să le permită să împuște sute de mii de ciocârlii. De unde, fraților, că le-ați omorât pe toate! Ultima mierlă am văzut-o prin 1991, Știu precis, fiindcă aveam încă țiglă pe casă și zburătoarea căuta să-și facă un cuib. Tot pe atunci auzeam, toată noaptea, cum cântă privighetorile prin grădinile oamenilor. A fost apoi o invazie de bufnițe dinspre Ucraina, iar acum milioane de ciori și sute de coțofene au devenit stăpâne peste copaci. Pe câmp văd doar turme de câini hămesiți și sălbăticiți, aruncați noaptea din dube bucureștene. Autorii de legi nu se lasă și vor să dea liber la masacrul urșilor, după ce înscenează atacuri ale animalelor asupra satelor, ba chiar au aruncat un ursuleț în mijlocul unui oraș și l-au executat fără milă. O idee notabilă din Matrix este că omul nu are comportament de mamifer care ajunge la un echilibru cu mediul în care trăiește. E un virus care distruge gazda ce îl hrănește. La proporțiile Pământului, atmosfera e cam cât e coaja unui măr în raport cu fructul. Asta spune totul despre fragilitatea vieții de pe planeta noastră..
* Trăim într-o cultură fără memorie. Adică fără identitate. Cu excepția lui Paul Cernat și doctoranzilor serioși, cine mai pomenește azi de Anton Holban, Mihail Sebastian, H. Bonciu, Ion Marin Sadoveanu sau Hasdeu? A, da, unii își amintesc că DRP-ul și Breban încă trăiesc, însă pe primul nu-l ia nimeni în seamă, iar pe al doilea îl socotesc un fel de bătrân senil, maniac, paranoic, deloc respectat. Am recitit mai multe romane scrise înainte de 1989. Printre ele, Moromeții, Groapa, Cronică de familie, Craii de Curtea-Veche. Sunt cărți demne de orice mare literatură a lumii. Să lăsăm orgoliile prostești, care ne omoară deschiderea către literatura adevărată, și să scriem cu seninătate, scoțându-ne din cap ideea că suntem în competiție cu cineva. Sigur, de vină este și sistemul de învățământ actual. Vom ajunge o țară de analfabeți și nu ne vom mai citi nici între noi, ăștia care întristăm paginile cu prostiile noastre. Dacă întrebi o femeie îmbrobodită - dintre cele care se bat cu pumnii! -  cine a fost Rebreanu, ți se răspunde că a fost fie președintele țării, fie vreun pușcăriaș vestit. Ceea ce, la drept vorbind, e cam același lucru.

Cum se bat femeile

* Cu mulți ani în urmă, când Foreman îl făcuse terci pe Frazier, Fănuș Neagu a scris câteva cuvinte care mi-au rămas în minte : ” Pentru onoarea sportului, boxul ar trebui să fie scos de sub lege.”
Nu numai că nu s-a întâmplat asta, dar au ajuns să se bată și femeile. Dumnezeule, ce spectacol grotesc, uluitor, inadmisibil! Femei mai drăguțe sau mai puțin arătoase - unele, un fel de omoi dintr-o comunitate descoperită tocmai atunci în vreo junglă - își cară pumni, picioare, se păruiesc, se snopesc în bătaie. Se bat pe ring, în cuști, în noroaie, cam pe unde se pot aduna mulțimi de gură-cască, precum la execuțiile din Evul Mediu. Banii vorbesc. Și cei mai mulți sunt scoși din cultivarea violenței extreme, din sex, arme și false medicamente. Adică tot din agresarea nefirească, fizică și spirituală, a milioanelor de amărâți. Sunt exploatate instinctele primare ale omului : bâta, sexul, lăcomia. Când ești într-un conflict cu un individ, îmi spunea cineva, ajungi sigur la tribunal, pentru că ajungi să te bați în public, ca ultimul golan. Aceeași sălbăticie poate fi văzută și pe stadioane. Sutele de mii de suporteri se împart în triburi care s-ar sfâșia între ele.  Instinctele manifestate în turmă aduc gologani, iar aceștia exacerbează pornirile de fiare ale oamenilor.
* Pădurile sunt tăiate în disperare. Toți aleargă ca nebunii după munți de bani și dau semne că nu se vor opri până nu vor distruge totul. Râurile sunt poluate și, nu-mi dau seama de ce, împuținate. Pe albiile pe unde se legănau valuri pline de pești, abia se mai strecoară un firicel de apă, pe care îl poți traversa în papuci. Din copilărie n-am mai auzit cântând prepelițe. Se știe că aceste păsări iernează în nordul Africii. La dus, jumătate din ele se îneacă, obosite de drumul lung, în apele Mediteranei. La întors se întâmplă același lucru. Supraviețuitoarele sunt împușcate de amatorii de plăceri pline de cruzime. Când eram mic, câmpul era plin de iepuri. N-am mai zărit iepure și potârniche de prin 2008. Ciocârlii n-am mai auzit de prin 1990. Și unii vor să dea legi care să le permită să împuște sute de mii de ciocârlii. De unde, fraților, că le-ați omorât pe toate! Ultima mierlă am văzut-o prin 1991, Știu precis, fiindcă aveam încă țiglă pe casă și zburătoarea căuta să-și facă un cuib. Tot pe atunci auzeam, toată noaptea, cum cântă privighetorile prin grădinile oamenilor. A fost apoi o invazie de bufnițe dinspre Ucraina, iar acum milioane de ciori și sute de coțofene au devenit stăpâne peste copaci. Pe câmp văd doar turme de câini hămesiți și sălbăticiți, aruncați noaptea din dube bucureștene. Autorii de legi nu se lasă și vor să dea liber la masacrul urșilor, după ce înscenează atacuri ale animalelor asupra satelor, ba chiar au aruncat un ursuleț în mijlocul unui oraș și l-au executat fără milă. O idee notabilă din Matrix este că omul nu are comportament de mamifer care ajunge la un echilibru cu mediul în care trăiește. E un virus care distruge gazda ce îl hrănește. La proporțiile Pământului, atmosfera e cam cât e coaja unui măr în raport cu fructul. Asta spune totul despre fragilitatea vieții de pe planeta noastră..
* Trăim într-o cultură fără memorie. Adică fără identitate. Cu excepția lui Paul Cernat și doctoranzilor serioși, cine mai pomenește azi de Anton Holban, Mihail Sebastian, H. Bonciu, Ion Marin Sadoveanu sau Hasdeu? A, da, unii își amintesc că DRP-ul și Breban încă trăiesc, însă pe primul nu-l ia nimeni în seamă, iar pe al doilea îl socotesc un fel de bătrân senil, deloc respectat. Am recitit mai multe romane scrise înainte de 1989. Printre ele, Moromeții, Groapa, Cronică de familie, Craii de Curtea-Veche. Sunt cărți demne de orice mare literatură a lumii. Să lăsăm orgoliile prostești, care ne omoară deschiderea către literatura adevărată, și să scriem cu seninătate, scoțându-ne din cap ideea că suntem în competiție cu cineva. Sigur, de vină este și sistemul de învățământ actual. Vom ajunge o țară de analfabeți și nu ne vom mai citi nici între noi, ăștia care întristăm paginile cu prostiile noastre. Dacă întrebi o femeie îmbrobodită - dintre cele care se bat cu pumnii! -  cine a fost Rebreanu, ți se răspunde că a fost fie președintele țării, fie vreun pușcăriaș vestit.

Incultura ca virtute sau despre imunitatea conştiinţei

Se spune că oamenii inteligenţi se împart în buni şi răi.
Proştii, la fel.
Logic, cei buni pot fi deştepţi sau proşti.
Răii, aşişderea.
Dar uite că m-am zăpăcit şi nu-i mai diferenţiez pe unii de alţii. Pentru mine prost înseamnă rău, iar inteligent înseamnă bun. Un om cu o gândire de anvergură nu poate fi malefic. Unul talentat, da.
Cu vreo cincisprezece ani în urmă am avut ocazia să stau de vorbă, în tihnă, cu un important om politic de azi. Din curiozitate l-am întrebat două lucruri :
1. Ce crede despre ieşirea PNL-ului din Convenţia Democrată.
2. Ce părere are despre Nicolae Manolescu, preşedintele PAC, privit ca om politic.
Omul aflat în miezul evenimentelor - era membru al Parlamentului, dar încă nu ajunsese ministru - mi-a dat două răspunsuri care m-au lăsat fără grai :
1. "După părerea mea PNL face foarte bine că iese din CD. Are electoratul său şi va avea de câştigat etc."
2. "Domn'e, nu ştiu prea multe despre Manolescu, dar am auzit că ar fi un escroc. "
Dumnezeule, omul ăsta făcuse un liceu şi îl avusese la bibliografie pe marele critic literar, dar nu auzise de el şi colporta nişte mizerii inimaginabile !
Între timp, tovarăşul meu de dialog a ocupat funcţii din ce în ce mai importante - doar preşedinte ţării şi prim-ministru n-a fost -, ridicându-şi averea la miliarde de euro.
Acum văd că vor să-l pună la cultură pe un oarecare Gigel, care n-are nicio treabă cu ideea de cultură. Naivi, jurnaliştii arată că staşnicul membru de partid nu ştie româneşte, ca şi când lui Gigel i-ar păsa de aşa ceva. Aspirantul la fotoliul ministerial nu foloseşte prepoziţia "pe" în faţa pronumelui relativ "care", când acesta are funcţia de complement direct şi stă în cazul acuzativ. Păi, care om politic o foloseşte ?  Niciunul, cu excepţia lui Adrian Păunescu, care a murit şi care era, oricum, altceva decât un simplu politruc. De prepoziţii le arde lor ? Cine este pus ministru sau  ales parlamentar datorită unor merite reale şi personale ? Şi are vreunul idee despre domeniul pe care îl păstoreşte ? Toţi, de la o margine, sunt tabula rasa. Trăiesc într-o ficţiune a nesimţirii şi a incompetenţei, care îi îmbogăţeşte pe ei şi ne nenoroceşte pe noi. Noţiunea de manager, pe care ne-o flutură Gigel pe sub nas, e o gogoaşă. În afară de managementul hârtiilor şi al propriilor buzunare, aleşii nu arată că s-ar pricepe la ceva. E singurul model de succes în România de azi : parazitul cu proptele, gândacul politic, coropişniţa socială.
Am sesizat, de mai mulţi ani, un lucru îngrijorător. Cetăţenii cu vocaţie politică pot fi recunoscuţi după câteva semne ( sunt mai multe, dar pomenesc aici numai două ) :
1. Sunt experţi în a-şi urmări prietenii şi duşmanii, asupra cărora aruncă propriile păcate.
2. N-au conştiinţă - sau au una imună la moralitate - şi din această pricină n-au pic de ruşine. Ei nu sunt niciodată vinovaţi de nimic. Ceilalţi sunt criminalii. Toate potlogăriile lor sunt făcute în numele binelui, iar cetăţenii sunt obligaţi să se supună. Cum îmi spunea cineva : nu e important să fii cult, ci să ştii cum să aduni bani şi să te pricepi la femei. Iată esenţa tuturor filozofiilor. Cred că pălesc de invidie şi cei care spuneau : "Totul este c...t, în afară de p...at." Să te huiduie lumea, să ştii că poporul te consideră un parazit şi un hoţ, iar tu să treci fudul mai departe şi să te consideri om, iată o performanţă greu de atins de o fiinţă omenească. Poate că ar fi cazul să facem toţi la fel şi vom fi, în final, o naţiune de trântori mulţumiţi.
Ăştia uită un lucru esenţial : instituţiile capturate - ca şi banii furaţi - nu sunt ale lor, ci ale noastre.
Ceea ce mă deranjează nu este faptul că politicienii de toate culorile şi de toate orientările se laudă cu lucruri reprobabile, pe care le condamnă la alţii, ci că se supără dacă îţi exprimi un punct de vedere sau le arăţi obrazul. Ţin minte că, în armată, cunoscutul regizor Tompa Gabor, prietenul mei de atunci, l-a surprins pe un camarad care încerca să-i fure ceasul. Ce s-a mai supărat hoţul şi ce tărăboi a făcut ! Dacă nu interveneau alţii terişti, i-ar fi luat gâtul ungurului cu baioneta. Cel care este jefuit are, cu alte cuvinte, obligaţia de a tăcea. Îl prinzi cu mâna în buzunar şi are pretenţia să-l şi lauzi pentru gestul său. Ţi-a îndesat mai bine avutul în pantaloni ! E, asta e prea mult ! Ce va fi fiind în subconştientul acestor tovarăşi  buni de băgat în balamuc? Fielding scria :" Anumiţi oameni ajung fie politicieni, fie puşcăriaşi. " Pentru fericirea tuturor, am vrut să propun desfiinţarea puşcăriilor. Dar parlamentarii mi-au luat-o înainte şi au dat o lege prin care înlătură posibilitatea ca ei să ajungă la închisoare şi prin care sunt condamnaţi, practic, să fure. Emit două feluri de legi : unele pentru ei, altele pentru poporul suveran.
N-am nimic cu Gigel şi nu fac parte din nicio gaşcă. De aceea munca mea nu se reflectă în veniturile pe care le am.
Dar Gigel ce are cu mine?

P.S. 1. Ca să fie clar pentru toată lumea, politicianul cu care am discutat cândva nu este teleormănean.
        2. Nici la vârsta pe care o am nu-mi dau seama dacă un compatriot ajuns într-o funcţie de oarecare însemnătate o ia pe arătură din cauza caracterului său precar ori de vină sunt provocatorii şi turnătorii care roiesc în jurul său. Cu mulţi ani în urmă am văzut oameni deosebiţi a căror vanitate a cedat când lingăii au început să-i slăvească şi să-i îndemne la acţiuni care să le probeze autoritatea şi bărbăţia : " Nu-i mai permite lui X să se considere buricul pământului ! Tu eşti ŞEFUL ! Taie-le macaroana la toţi ! Şi fii mai aspru ! Prea eşti îngăduitor ! Iar ei te mai vorbesc şi de rău." După câteva luni, un lider lipsit de educaţie  începe să se considere urmaşul lui Napoleon Bonaparte, sabotat de neisprăviţii din subordinea sa şi adoptă conduita unui majur aflat la andropauză.
        3. Mare tupeu au ăştia, fraţilor ! Un ins numit Nicolicea ne prosteşte în faţă şi îi face mincinoşi pe toţi cei care arată că parlamentarii şi-au votat superimunitate! Cum nu vii tu,Ţepeş doamne...

Amintiri dintr-o lume cu cărţi ( I )

Faţă de Antichitate, Evul Mediu a însemnat o catastrofă  în ceea ce priveşte cultivarea spiritului. Câte texte şi opere de artă vor fi fost distruse definitiv ? Şi cu ce se compară ravagiile făcute de misionari în culturile nou descoperite ? Niciodată nu vom cunoaşte dimensiunile reale ale dezastrului.
Am avut recent revelaţia că trăim o nouă epocă de ignoranţă, în ciuda evoluţiei extraordinare a vieţii social-economice pe planeta noastră. Brusc, elevii au încetat să mai deschidă şi alte cărţi în afară de manuale şi, începând cu generaţia care abia a trecut de treizeci de ani, lectura nu mai este simţită ca un act necesar, aşa cum era percepută înainte. Idealul omului renascentist, armonios, sănătos fizic şi spiritual, a dispărut din mintea contemporanilor. Politizarea tuturor domeniilor existenţei sociale şi goana după o bucată de pâine elimină automat, din preocupările celor mai mulţi oameni, nevoia de artă şi de instruire personală. Cel puţin aşa se întâmplă în statele cu economia distrusă de strategii aberante. Cetăţenii au devenit nişte rotiţe într-un mecanism absurd, ca în filmul Timpuri noi, cu Chaplin. Ce nimicea religia în urmă cu sute de ani, distrug azi politica şi economia gândită parcă pentru roboţi. S-a întors zeul foamei şi al îmbogăţirii prin înşelăciune. Dar tot ne vine greu să înţelegem că există oameni care nu simt nevoia să citească zilnic şi că ei nu sunt conştienţi de ceea ce pierd.
Ca să fiu corect până la capăt, e mai rău decât în Evul Mediu, fiindcă atunci artiştii şi învăţaţii erau apreciaţi de marii despoţi care îi găzduiau în palatele lor şi îi protejau. Acum, dacă ar putea, politicienii i-ar arde de vii pe cărturari.  Libertate de gândire şi de exprimare există doar pe hârtie, în condiţiile în care creaţia este lipsită de resurse economice. În fostele state socialiste, arta nu mai are nicio şansă. Era postculturală a început !
Nu ne rămâne decât să aşteptăm o  nouă Renaştere. Până atunci, îmi voi face un obicei din a evoca, când şi când, imagini semnificative spiritual din ultima perioadă istorică în care intelectualul şi artistul însemnau ceva.
Voi evoca aici scene cu valoare de simbol pentru ceea ce reprezintă fiinţa umană, în coordonatele ei fundamentale .
1. Don Pedro, împăratul Braziliei, încercând primul aparat telefonic dat în funcţiune, reprezintă uimirea omenească în faţa miracolelor produse  de propria minte.
2. Anita Ekberg intră în Fontana di Trevi, într-un film de Fellini. Ce elogiu mai frumos poate fi adus frumuseţii germinativ-feminine şi magiei pe care trupul uman o emană ?
3. Papa Ioan Paul al II-lea îi acordă iertarea celui care îl împuşcase. Este o emblemă a toleranţei şi a iubirii creştine. Faptul că am fost contemporani cu Ioan Paul al II-lea este unul dintre lucrurile cu care ar trebui să ne mândrim.
4. Ajuns şef al guvernului francez, Charles de Gaulle îl numeşte pe Malraux ministru delegat la Preşedinţia Consiliului, apoi ministru de stat însărcinat cu problemele culturale. Gestul lui Charles de Gaulle arată că susţinerea intelectualilor este importantă într-o lume civilizată. E recunoaşterea unui creator de către un politician. Prin comparaţie, Băsescu l-a numit şi el pe Andrei Pleşu consilier prezidenţial, dar a simţit şi nevoia să-l înjure golăneşte, de mamă. Aşa, ca de la birjar la birjar.
Voi continua cu derularea unor asemenea secvenţe, dar e posibil să evoc, în paralel,  şi imagini ale ruşinii omeneşti.

P.S. Până la urmă se pune întrebarea dacă arta şi ştiinţa pot fi înţelese şi receptate de toată lume ori sunt apanajul unor grupuri restrânse de oameni. Evident că privilegiaţii frumosului şi ai adevărului nu trebuie să fie supuşi înfometării, aşa cum se întâmplă în ţările în care capitalismul este construit de foştii comunişti.

O întrebare

Vreau să aflu părerea prietenilor mei într-o problemă.
Este evident că un prozator nu trebuie să se lege afectiv de modelele reale ale personajelor sale. E ideal să nu le privească nici cu ură, nici cu dragoste.
Dar un poet ?
E obligatoriu ca el să fie îndrăgostit de femeia căreia îi dedică un poem ?
Eu cred că nu. Esteticul nu are treabă cu afectele. Sentimentele rămân apanajul cititorilor şi variază, în calitate şi intensitate, în funcţie de cultura şi de firea fiecăruia dintre ei.
Dar e posibil să mă înşel.

P. S.  Am terminat şi naraţiunea despre Dacia. 
Pentru romanul la care încep acum să lucrez am nevoie de întâmplări adevărate şi de modele pentru personajele mele. De aceea le-aş fi recunoscător prietenilor care mă citesc, dacă mi-ar trimite relatări ale unor momente din viaţa lor ori chiar autobiografii,  pe adresa serban_tomsa@yahoo.com, în condiţiile în care evenimentele relatate se leagă de următoarele teme :
- lumi acunse, misterioase ;
- accidente care au modificat destinul protagoniştilor ;
- scene cu demoni ;
- fapte din existenţa călugărilor ( în orice caz, nu porcării ; vreau ca întâmplările să ilustreze relaţia sfinţiilor lor cu Dumnezeu ) ;
- jocuri periculoase, cu finaluri neaşteptate.
Mulţumesc.