Cele mai frumoase rânduri scrise de o mână omenească

”Cum poate el să scrie ceva atât de frumos cu mâna cu care se șterge la cur?” se miră dictatorul Nicanor Alvarado de arta poetică a lui Ruben Dario. Amintesc că Alvarado este personajul princpal din romanul Toamna patriarhului de Gabriel Garcia Marquez.
Există oare cele mai frumoase pagini scrise de o mână omenească? Sigur, dar sunt foarte multe.
Un scriitor de vază era de părere că relatarea momentului în care prințul de Salina moare reprezintă culmea artei narative mondiale.
Când eram tânăr, mi se părea că toate paginile scrise de Marquez erau de o frumusețe fără termen de comparație. După ani și ani, în mintea mea, comorile literare ale columbianului au suferit un sever proces de selecție.
Chiar, care să fie cele mai reușite pagini de proză din literatura pe care o cunosc? ( Nu mă bag la poezie, din motive bine întemeiate.)
Începutul Orbirii lui Canetti.
Debutul  romanului Suflete moarte de Gogol.
Primele pagini din Secretul pădurii bătrâne de Dino Buzzati.
Nenumărate pasaje din Un veac de singurătate, Iosif și frații săi, Nasul, Cum s-a certat Ivan Ivanovici cu Ivan Nikiforovici, Groaznicele și înspăimântătoarele fapte și isprăvi ale preavestitului Pantagruel, rege al Dipsozilor, feciorul marelui uriaș Gargantua, Conjurația imbecililor, La răsărit de Eden, Cartea Milionarului, Craii de Curtea-Veche, Moromeții, Crimă și pedeapsă, Muntele vrăjit, Zgomotul și furia, Procesul, Metamorfoza, Colonia penitenciară, Sub vulcan.
 ” Mulţi ani după aceea, în faţa plutonului de execuţie, colonelul Aureliano Buendia avea să-şi amintească de după-amiaza îndepărtată, când tatăl său l-a dus să facă cunoştinţă cu gheaţa. " ( Un veac de singurătate ) Inconfundabilul stil marquezian!
”Un fel de aureolă luminează mintea omului. I se întâmplă aproape oricui. Poţi câteodată s-o simţi cum creşte sau cum freamătă ca un fitil a cărui flacără se apropie de dinamită. Ai o senzaţie plăcută în stomac, o încântare a nervilor, a braţelor. Pielea gustă aerul şi fiecare inspiraţie e plăcută. Începutul ei e aidoma plăcerii unui căscat larg care te destinde. Creierul se luminează şi toată lumea străluceşte în faţa ochilor. Omul a dus poate o viaţă cenuşie, pe un pământ cu copaci întunecaţi şi sumbri. Poate că evenimentele, chiar şi cele mai importante, s-au scurs palide, anonime. Şi apoi - câteodată, aureola îi sună în urechi un cântec dulce de greier, mirosul pământului îi încântă nările şi lumina ce se strecoară sub un copac îi mângâie ochii. După aceea din om ţâşneşte un torent care nu-l lasă, totuşi, secătuit. Cred că importanţa unui om în lume este dată de calitatea şi numărul aureolelor sale. Este o chestiune cu totul personală, dar ea ne leagă de lume Ea este mama tuturor creaţiilor şi în asta constă deosebirea dintre un om şi toate celelalte vieţuitoare.

[...]Dacă aureola ar fi ucisă, suntem pierduţi." ( La răsărit de Eden)

Cele mai impresionante sunt finalurile. Marii scriitori știu să-și încheie magistral textele : Deșertul tătarilor, Rodul pământului, Relatare despre regele David, Un diamant mare cât Hotelul Ritz, Ghepardul, Groapa, Îngerul a strigat, Prins, Sonată pentru acordeon.
Dacă ar trebui să aleg un singur pasaj, m-aș opri la sfârșitul cărții de căpătâi a lui Bulgakov, Maestrul și Margareta. El este Dumnezeu :
”- El a citit opera maestrului, vorbi Levi Matei, şi te roagă să-l iei tu pe maestru şi să-l răsplăteşti cu odihna. E greu să faci asta, duh al răului ?

- Pentru mine nimic nu-i greu, răspunse Woland, şi tu o ştii prea bine.

După o vreme de tăcere, adăugă :

- Dar de ce nu-l luaţi voi, în lumină ?

- El n-a meritat lumina, ci odihna, rosti, trist, Levi."

Uluitoare idee!  Dumnezeu rămâne indiferent când citește opera Maestrului, iar Diavolul se manifestă, fără succes, ca avocat al scriitorului.

Două cuvinte despre Eugen Barbu

     S-ar putea să mă înşel, dar am impresia că intelectualul român suferă de monoteism cultural, un adevărat complex al cifrei 1 :  un singur mare scriitor, un singur mare filosof, un singur mare eseist, etc.  Mentalitatea aceasta atrage după sine cultul personalităţii şi obsesia unanimităţii. Să-i luăm, de pildă, pe Marin Preda şi Eugen Barbu. Ei reprezentau tipul de scriitor-prizonier al propriei modalităţi de a scrie : Preda în mai mare măsură decât Barbu - fin degustător de poezie şi specialist în Mateiu Caragiale. Problema era că fiecare dintre cei doi se considera singurul scriitor cu adevărat important şi avea pretenţia să fie elogiat în cor, de toată lumea, iar când celălalt era lăudat de critici, se făcea negru de supărare şi începea să să arunce cu zoaie în adversarul care îi fura gloria literară. Situaţia cu pricina i-a prilejuit unui critic o obesrvaţie amuzantă : " Scriitorul român vrea să fie singur în literatură. "  Confruntarea cu iz de scandal şi de intoleranţă dintre posesorii a două viziuni artistice total diferite, Preda şi Barbu, era, desigur, dovada lipsei de maturitate a a literaturii noastre. E adevărat că la noi nici nu merge să umblăm cu jumătăţi de măsură. Scriitorul luat în discuţie este făcut geniu sau este desfiinţat. Uneori nici autorii nu suportă comentariile nuanţate : vor să li se ridice osanale în mod necondiţionat.
     Este o imensă eroare / nedreptate că unii critici importanţi îi refuză lui Eugen Barbu statutul de mare scriitor. ( Omul era un maestru în a-şi face duşmani. Şi nu voi uita niciodată atacurile murdare, incredibile, la adresa unor poeţi, prozatori şi critici literari străluciţi ai literaturii române. Mă indispuneau cumplit, îmi provocau un rău fizic. Sunt, într-adevăr, lucruri care nu se fac. ) Am recitit Groapa anul trecut şi sunt convins că este o capodoperă, unul dintre cele trei-patru-cinci cele mai bune romane româneşti din toate timpurile, alături de Cronică de familie, Moromeţii, Craii de Curtea-Veche şi Cartea Milionarului. Expesivitatea lui Barbu este inconfundabilă, mediul zugrăvit te izbeşte prin autenticitate, iar personajele se mişcă aievea, sunt vii, convingătoare. Cu ochiul la pândă şi cu urechea lacomă de dialoguri neconvenţionale, Barbu a dat unul dinte textele de neuitat ale limbii române. Excesele şi imperfecţiunile - taxate fără milă de recenzenţi! - sunt în firea creatorilor înzestraţi cu geniu literar. ( Prozatorula scris şi a rescris mai multe variante ale cărţii. În prealabil copiase, să-şi facă mâna, cele mai reuşite opere ale lui Călinescu. ) Câteva dintre nuvelele lui Barbu pot intra în orice antologie a genului, iar Princepele este o carte de excepţie, uşor încărcată de aluviuni lexicale, cu pasaje parazitare - prefer, la acest capitol, Calpuzanii lui Silviu Angelescu şi După mine, o zi de Ioan Dan Nicolescu -, dar Săptămâna nebunilor m-a încântat de la primele pagini. Bijutier literar şi profesionist al scrisului, Eugen Barbu este un stilist desăvârşit, folosind un limbaj al său, pe jumătate inventat, pe jumătate arhaic-cronicăresc - a şi plagiat din nişte cronici! -, ca o pecete de prinţ plebeu, discreditat.
Dintre volumele importante ale lui Barbu n-am citit Ianus. Îl caut în continuare prin librării şi prin anticariate.

Citindu-l pe Murakami

Cum nimic nu este întâmplător, chiar și lectura unei cărți este plasată într-o rețea de determinări și conjuncturi care o fac imposibilă în alt context. Adică parcurgi o carte exact în momentul potrivit.
Am de mai mulți ani Pădurea norvegiană de Haruki Murakami și încă n-am citit-o, în ciuda recomandărilor stăruitoare făcute de un mare scriitor de a cărui prietenie mă bucur.
Primele pagini mă fac, prin evanescenta, inefabila lor afectivitate, să mă gândesc la Yasunari Kawabata. Pe urmă mi se confirmă ideea că un mare romancier nu trebuie să fie expresiv și încărcat pe fiecare pagină. Craii de Curtea-Veche, de pildă, este un poem epic, o carte magică, dar restrânsă la dimensiuni care fac suportabilă bogata ei frumusețe.
În continuare observ că, în cartea lui Murakami, nu se face caz de oralitate și de dialoguri sclipitoare. Conversațiile sunt mai degrabă banale. Chandler s-ar fi rușinat să semneze unele convorbiri :
„- Sigur nu aveți probleme ?
- Sigur, am răspuns eu. Vă mulțumesc mult. ”
 Murakami este mai degrabă pictor subtil și ne țese sub ochi transparente stampe japoneze : „ Muntele părea de un verde sclipitor pentru că cele câteva zile de ploaie curățaseră praful verii; iarba înaltă se legănă în adierea brizei de octombrie ; o fâșie subțire de nor se lipise parcă de bolta de un albastru rece. Privind fix la cerul înalt, aveam senzația că priveliștea era dureros de frumoasă. O adiere de vânt a străbătut pajiștea și a trecut apoi prin părul ei înainte de a dispărea în pădure. Copacii foșneau și din depărtare s-a auzit un lătrat atât de slab de parcă venea din altă lume. În rest, tăcere deplină. Niciun sunet, nicio ființă în calea noastră. La un moment dat am zărit doar două păsărele roșii, speriate, țâșnind dinspre mijlocul pajiștii spre pădure. În timp ce ne plimbam, Naoko îmi vorbea despre fântâni. ”
Murakami are ochi, dar până acum nu mi-am dat seama dacă are și ureche. E vorba de niște instrumente artistice, firește, căci, altminteri, ochi atenți și urechi fine are și Dan Voiculescu.
Printre cursuri ECDL, inspecții, ore la clasă, tone de hârtii, plus scrierea cărților mele, voi încerca să citesc cât mai repede romanul scriitorului japonez.
Poate că primele impresii sunt înșelătoare.