Utopii și femei care-și folosesc pumnii

* E necesar să fac o distincție. Dacă scriitorii sunt în totalitate intelectuali - și chiar mai mult decât atât, din moment ce sunt creatori de cultură -, puține personaje se ridică la condiția de proprietari de idei. Am vrut să subliniez tocmai această stare de lucruri într-un articol postat anterior. Ștefan Bănulescu a fost un intelectual de marcă - dar se mai pune această problemă în cazul unui geniu literar? -, însă personajele sale sunt fie rurale, fie locuitori ai unor toposuri imaginare. Și ajungem la marii creatori de utopii, atât de puțini în lume, dar printre care avem și noi reprezentanți marcanți : Ștefan Bănulescu cu Cartea de la Metopolis și Mihail Sadoveanu cu  Creanga de aur, Divanul persian și Ostrovul lupilor. Îi reamintesc pe câțiva dintre cei care au imaginat utopii și distopii : Hesse, Junger, Canetti, Musil, Kafka, rusul Zamiatin, Orwell, Huxley, Burgess, Nabokov, Bradbury, Pierre Boulle, Kurt Vonnegut.
* Intuiție genială a lui Faulkner în Absalom, Absalom! : oameni care sunt plini de evenimentele celorlalți, ca niște saloane pustii  prin care trec cunoscuții. E un mod subtil de a vorbi despre sărăcia spirituală a celor care nu citesc cărți, n-au idei, n-au trăiri, pe scurt, n-au nimic în interiorul lor care să le aparțină și se umplu cu evenimentele mizere din existențele celorlalți, ca niște haznale încăpătoare.
* M-am întrebat deseori de ce noi n-avem mai multe romane cu personaje civilizate și rafinate, dar ne apropiem de cruzimea și de animalitatea estetică a sud-americanilor. Thomas Mann a scris mii de pagini fără personaje negative. În schimb, în Desculț, oamenilor li se pun botnițe  să nu mănânce strugurii boierului. Creațiile semnate de Preda, Rebreanu și D. R. Popescu mișună de ticăloși, specie frecvent întâlnită și în operele marilor citadini : Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu, Constantin Țoiu, Mihail Sebastian, Augustin Buzura. Răspunsul e simplu. Imaginarul fiind lângă noi, nu putem scrie romane cu lorzi și doamne rasate decât rareori, din moment ce în lumea în care trăim sunt, printre multe altele, femei și bărbați care se bat cu pumnii, jucând în piese de teatru comice. Oamenilor simpli, destinul le-a rezervat comicul. La tragic, ei au rareori acces. De aceea scriitorul nostru național nu putea fi decât Caragiale. Oameni ai compromisului, nu l-am putut inventa pe Shakespeare și nici nu avem organ pentru a-l percepe.  Ce personaje să imaginezi, când în jurul tău foiesc cetățeni rătăciți într-o lume amorală? Ce complexitate, ce finețuri? Trăiască triștii comedianți! În altă ordine de idei, cu jale o spun, violența vieții noastre de familie nu se compară cu cea întâlnită la alte popoare. Student fiind, îmi amintesc că am văzut, într-un magazin, o fată suavă și un tânăr frumos cum se uitau la niște produse.
- Fire-ai al dracu' dă bețiv, nu te mai uita la sticle, ca lupu' la oi! am auzit glasul îngerului, zicându-i însoțitorului său.
- Fire-ai a dracu' cu căpățâna ta, mă uitam la conservele alea, nu la sticle! a venit un răspuns șuierat și încărcat de ură.
Un student îmi povestea că a văzut cu ochii lui cum, în plină stradă, o băbuță îi aplica moșului ei croșee repetate, cu care îl trimitea la pământ. Loviturile erau însoțite de ocări groaznice. Bătrânelul se aduna cu greu de pe trotuar și o implora pe consoartă :
- Stai, fă, nu mai da, că ne vede lumea!
- Și ce dacă ne vede? brava pugilista.
Și-l cotonogea înainte, cu sârg.
Scene trase parcă la indigo mi-au fost relatate de un profesor. O femeie își altoia cu nădejde bărbatul în bărbie și-l dobora cu măiestrie, însă tot ea striga :
- Dă ce dai, mă, bețivanule, în mine? Dă ce?
- Păi, eu dau? mormăia de jos capul familiei. Mă bați tu, da banii mei e buni.
Într-o seară un vecin al dascălului s-a întors acasă beat mort. Profesorul a văzut, vrând-nevrând, ce s-a petrecut în continuare. Nevasta l-a întâmpinat pe soț cu înjurături și cu o ploaie de pumni bine țintiți, în față și în stomac. L-a făcut ferfeniță.
A doua zi, amicul meu l-a interpelat pe omul care avea capul umflat, nasul rupt și buzele sparte :
- Vecine, da' te-a bătut nevastă-ta, nu glumă!
- Păi... să știi că am și meritat-o, a chicotit cel snopit în bătaie și și-a continuat, șontâc-șontâc, drumul spre nicăieri.

P: S: Pe Eugen Simion l-am auzit vorbind pentru prima dată despre infernul conjugal din opera lui Marin Preda. Mie, sincer vorbind, scenele de isterie din romanele lui Dostoievski, ca și pasajele care îi au centru pe Matilda, Petrică Nicolau și Petrini, din Cel mai iubit dintre pământeni, mi se păreau neverosimile. Trebuie să vezi și să trăiești multe nu numai pentru a putea scrie, ci și pentru a înțelege, în calitate de cititor, anumite adevăruri.