Utopii și femei care-și folosesc pumnii

* E necesar să fac o distincție. Dacă scriitorii sunt în totalitate intelectuali - și chiar mai mult decât atât, din moment ce sunt creatori de cultură -, puține personaje se ridică la condiția de proprietari de idei. Am vrut să subliniez tocmai această stare de lucruri într-un articol postat anterior. Ștefan Bănulescu a fost un intelectual de marcă - dar se mai pune această problemă în cazul unui geniu literar? -, însă personajele sale sunt fie rurale, fie locuitori ai unor toposuri imaginare. Și ajungem la marii creatori de utopii, atât de puțini în lume, dar printre care avem și noi reprezentanți marcanți : Ștefan Bănulescu cu Cartea de la Metopolis și Mihail Sadoveanu cu  Creanga de aur, Divanul persian și Ostrovul lupilor. Îi reamintesc pe câțiva dintre cei care au imaginat utopii și distopii : Hesse, Junger, Canetti, Musil, Kafka, rusul Zamiatin, Orwell, Huxley, Burgess, Nabokov, Bradbury, Pierre Boulle, Kurt Vonnegut.
* Intuiție genială a lui Faulkner în Absalom, Absalom! : oameni care sunt plini de evenimentele celorlalți, ca niște saloane pustii  prin care trec cunoscuții. E un mod subtil de a vorbi despre sărăcia spirituală a celor care nu citesc cărți, n-au idei, n-au trăiri, pe scurt, n-au nimic în interiorul lor care să le aparțină și se umplu cu evenimentele mizere din existențele celorlalți, ca niște haznale încăpătoare.
* M-am întrebat deseori de ce noi n-avem mai multe romane cu personaje civilizate și rafinate, dar ne apropiem de cruzimea și de animalitatea estetică a sud-americanilor. Thomas Mann a scris mii de pagini fără personaje negative. În schimb, în Desculț, oamenilor li se pun botnițe  să nu mănânce strugurii boierului. Creațiile semnate de Preda, Rebreanu și D. R. Popescu mișună de ticăloși, specie frecvent întâlnită și în operele marilor citadini : Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu, Constantin Țoiu, Mihail Sebastian, Augustin Buzura. Răspunsul e simplu. Imaginarul fiind lângă noi, nu putem scrie romane cu lorzi și doamne rasate decât rareori, din moment ce în lumea în care trăim sunt, printre multe altele, femei și bărbați care se bat cu pumnii, jucând în piese de teatru comice. Oamenilor simpli, destinul le-a rezervat comicul. La tragic, ei au rareori acces. De aceea scriitorul nostru național nu putea fi decât Caragiale. Oameni ai compromisului, nu l-am putut inventa pe Shakespeare și nici nu avem organ pentru a-l percepe.  Ce personaje să imaginezi, când în jurul tău foiesc cetățeni rătăciți într-o lume amorală? Ce complexitate, ce finețuri? Trăiască triștii comedianți! În altă ordine de idei, cu jale o spun, violența vieții noastre de familie nu se compară cu cea întâlnită la alte popoare. Student fiind, îmi amintesc că am văzut, într-un magazin, o fată suavă și un tânăr frumos cum se uitau la niște produse.
- Fire-ai al dracu' dă bețiv, nu te mai uita la sticle, ca lupu' la oi! am auzit glasul îngerului, zicându-i însoțitorului său.
- Fire-ai a dracu' cu căpățâna ta, mă uitam la conservele alea, nu la sticle! a venit un răspuns șuierat și încărcat de ură.
Un student îmi povestea că a văzut cu ochii lui cum, în plină stradă, o băbuță îi aplica moșului ei croșee repetate, cu care îl trimitea la pământ. Loviturile erau însoțite de ocări groaznice. Bătrânelul se aduna cu greu de pe trotuar și o implora pe consoartă :
- Stai, fă, nu mai da, că ne vede lumea!
- Și ce dacă ne vede? brava pugilista.
Și-l cotonogea înainte, cu sârg.
Scene trase parcă la indigo mi-au fost relatate de un profesor. O femeie își altoia cu nădejde bărbatul în bărbie și-l dobora cu măiestrie, însă tot ea striga :
- Dă ce dai, mă, bețivanule, în mine? Dă ce?
- Păi, eu dau? mormăia de jos capul familiei. Mă bați tu, da banii mei e buni.
Într-o seară un vecin al dascălului s-a întors acasă beat mort. Profesorul a văzut, vrând-nevrând, ce s-a petrecut în continuare. Nevasta l-a întâmpinat pe soț cu înjurături și cu o ploaie de pumni bine țintiți, în față și în stomac. L-a făcut ferfeniță.
A doua zi, amicul meu l-a interpelat pe omul care avea capul umflat, nasul rupt și buzele sparte :
- Vecine, da' te-a bătut nevastă-ta, nu glumă!
- Păi... să știi că am și meritat-o, a chicotit cel snopit în bătaie și și-a continuat, șontâc-șontâc, drumul spre nicăieri.

P: S: Pe Eugen Simion l-am auzit vorbind pentru prima dată despre infernul conjugal din opera lui Marin Preda. Mie, sincer vorbind, scenele de isterie din romanele lui Dostoievski, ca și pasajele care îi au centru pe Matilda, Petrică Nicolau și Petrini, din Cel mai iubit dintre pământeni, mi se păreau neverosimile. Trebuie să vezi și să trăiești multe nu numai pentru a putea scrie, ci și pentru a înțelege, în calitate de cititor, anumite adevăruri.

Toate pisicile sunt ale mele sau despre cum se supără oamenii deștepți

*Când merg cu mașina prin trista câmpie Găvanu-Burdea ( până și buruienile cresc într-n stil meschin, sunt mici, chircite) și văd câini și pisici abandonate, mă simt responsabil pentru soarta acestor ființe atât de afectuoase și de fidele, dar tratate cu cruzime de stăpânii lor. Simt că toate sunt ale mele. Când și când îmi dispare câte un motan. Cetățeni care au porumbei, pun capcane și ucid pisicile sau le pun în saci și le aruncă prin orașe. Am tresărit când am văzut pisica salvată de Elena Udrea : semăna până la identificare cu Mitea al meu, dispărut în primăvara trecută. În poarta unei școli dintr-o localitate învecinată, l-am recunoscut pe Ochi-Aurii, un motan negru, cu coada groasă și cu ochii ca aurul goților. Am oprit mașina și l-am chemat. A stat și m-a privit îndelung, dar s-a speriat și a fugit când am vrut să mă apropii de el.
     * Am scris deunăzi despre cărțile blestemate. Am uitat să spun că nu mi-a trecut nicicum prin minte să le dăruiesc prietenilor sau celor care nu mă simpatizează. Un cunoscut filosof și editor, care a cam luat-o razna cu promovarea cărților publicate de el, primise în dar o mai multe sticle de vin, de la șeful unui serviciu de informații. Cum omul e pățit - a fost urmărit de Securitate- , a bănuit că partenerul său de dialog vrea să-l otrăvească. Așa că a luat frumos vinul și l-a dat, spre consum, prietenilor săi. Ăia, fericiți că a dat norocul peste ei, l-au sorbit repede. Filosoful n-a pus pe limbă nicio picătură și a urmărit curios manifestările tovarășilor săi. Aștepta să-i vadă prăbușindu-se și bâțâind din picioare. Cine nu s-ar mândri cu un asemenea prieten?
* De ce le erau grecii superiori romanilor? Fiindcă, spre deosebire de latini, practicau autoironia. Pe românește, romanii știau doar să râdă de alții, însă grecii erau capabili să râdă și de ei înșiși. Nici nu se dădeau în stambă când erau luați peste picior. Atenție, mă refer la eleni, nu la grecii de azi, care, ca și turcii, arabii și africanii, sunt foarte impulsivi și îți sar la gât la cea mai mică înțepătură. I-am cunoscut pe toți, în campusul studențesc Grozăvești.
- Fii atent la cei care se supără ușor, mi-a spus o prietenă, psiholog, pe care am revăzut-o recent. Evită-i cât poți!
- Păi și eu mă supăr, i-am răspuns. Orice om se supără, dacă i se face o nedreptate sau vede  că nu se respectă, în mod repetat, regulile bunei-cuviințe. Atenție, n-am zis nimic despre valoare, pentru că aproape tuturor ne este greu să o recunoaștem la alții. 
- Mda. Să reformulez. Toată lumea se supără, dar e important cum reacționează fiecare la supărare. Una e să fii civilizat în continuare, dar să nu mai te apropii de omul care te-a jignit din nimic și alta e să iei foc ca o precupeață și să-l vorbești de rău, pe toate șanțurile, pe presupusul tău dușman. Ia spune,  obișnuiești să te recunoști în zisele unora și să iei foc?  Vrei ca toată lumea să-ți facă pe plac și lucrurile să iasă numai cum îți convine ție? Ți se pare că unii se referă la tine în anumite împrejurări? Îți ponegrești amicii? Fii atent că paraponul ăsta ascunde un complex urât.  E preferabil să-ți ții gura, fiindcă și un prost îți poate citi caracterul. Îți aduci aminte de textul lui Gogol, Cum s-a certat Ivan Ivanovici cu Ivan Nikiforovici? Trebuie să te examinez serios, să văd dacă nu ești cumva un Ivan Ivanovici! He, he, he, he!”
Atunci mi-am amintit de versurile lui Eminescu, din Scrisoarea III : ”Și deasupra tuturora, oastea să și-o recunoască,/Îți aruncă pocitura bulbucații ochi de broască.” Poetul se referea clar la Ion Ghica și C.A. Rosetti, personalități de care unii junimiști erau foarte apropiați. Dar ei s-au amuzat copios, înțelegând că ficțiunea nu poate fi judecată ca un articol de ziar. Iată ce notează Maiorescu : ”La cetirea acestor din urmă versuri cu aluziile transparente la Ion Ghica și la prezidentul Camerei C.A. Rosetti, Panu întrerupe și strigă cu un fel de aer procurorial: «Nădăjduiesc că poezia aceasta nu se va publica în Convorbiri literare.» Râsul homeric trezit de această cerere l-a făcut pe Panu să părăsească adunarea, și de atunci nici n-a mai asistat la vreo întrunire a «Junimii». Radicalii, când ajung în funcții ale Statului, devin ușor despoți.” Nu cunosc reacția lui Ion Ghica și poate că lui C.A. Rosetti nu i-a picat bine atacul vulgar al lui Eminescu. Dar fiii omului politic - altă generație! -, ei înșiși cu ”ochi de broască” (i-am văzut în fotografii), i-au ridicat lui Eminescu prima statuie.
   În 1933, la apariția Locului unde nu s-a întâmplat nimic de Mihail Sadoveanu, Pompiliu Constantinescu a scris, pe nedrept, că în carte ar fi ”însuşi locul comun al mai tuturor romanelor sociale” sadoveniene”. Considera că textul e o autopastişă, identificând în acesta  „o senzaţională carte de autoimitare”, cu ecouri din Anatole France. Să nu uităm că vorbea despre Sadoveanu, scriitor cu o operă copleșitoare prin vastitate și valoare. Cronica lui Pompiliu Constantinescu a fost considerată, la vremea respectivă, un act de viață literară normală. Dacă a citit cronica, mai mult ca sigur că Sadoveanu n-a fost încântat. Dar e posibil să nici nu-l fi interesat părerea criticilor literari. Cert e că n-a zis nimic.
E lucru mare și educația asta!

Contabilitate sau despre cum își irosește viața un om

Aproape 35 de ani am fost la slujbă. Când nu am predat, am făcut planuri de lecții, materiale, documente, mii și mii de hârtii inutile.
5-6 ani am stat și am cuvântat prin ședințe.
Destui ani am tot reconstruit o casă.
Multă vreme am muncit în grădină, am cultivat legume și am sădit pomi.
Am dormit puțin.
E timp mult, pierdut iremediabil.
Dar am, în bilanțul meu, și o vreme fericită.
Anii - mulți! - în care am citit.
Perioada petrecută cu fiica mea, când era mică și ne jucam împreună, făceam oameni de zăpadă și, mai târziu, când scriam sau discutam despre literatură.
Ani în care am îngrijit pisici și câini.
Doi ani în care mi-am scris romanele și am făcut sport.
Puțin, foarte puțin.
De aceea sunt convins că un scriitor sau un artist trebuie să aibă suficiente mijloace materiale pentru a nu se duce zilnic la serviciu și a nu-și consuma zadarnic sănătatea și timpul dăruite de Dumnezeu.
Cum suntem un neam de excepție, la noi numai Sadoveanu a trăit din veniturile realizate prin arta sa. Ar fi putut și Rebreanu, dar el se încărca serios cu corvezi aducătoare de bani.
Caragiale - ah, cât de român era Nenea Iancu, deși avea sânge de albanez grecizat! - găsise formula fericită a sinecurii. Avea servicii unde se prezenta doar pentru a-și ridica salariul!

P.S. Un scriitor important mi-a mărturisit recent că a cerut o sinecură altui important scriitor care e înfipt bine într-un ”post însemnat”, în ciuda vârstei sale venerabile. Deși făcuse anterior promisiuni luminoase, al doilea autor l-a refuzat pe primul. Trăiască solidaritatea de breaslă!

Fără talent, nimic nu e. Jurnalul unui medic de țară

  Sunt tot mai intrigat de comportamentul celor cu care mă intersectez zilnic, mi-a spus prietenul meu, medicul de familie. Citeam undeva despre oportunismul lui Sadoveanu, care a ajuns să trimită la moarte, prin semnătura sa, oameni nevinovați. Pentru o pâine mai albă, scriitorul a trecut de la un partid la altul, a ocupat funcții de o importanță copleșitoare, s-a cățărat până în vârful unor loji masonice, a devenit carlist și, în final, după alungarea regelui, s-a pus în fruntea puterii populare. Privilegiile de care s-a bucurat sunt incredibile. Totuși, cei mai mulți confrați ai săi au preferat să îndure sărăcia sau temnița, în numele unor principii. Scriitorul fost un caracter de rahat. Mai multă onoare au avut oamenii simpli, datorită educației primite în familie.  Acum s-a dus și aia. Pacienții pe care-i consult ar fi în stare, într-o majoritate covârșitoare,  să mă ucidă pentru trei ouă. Sunt răi, invidioși, plini de resentimente, nu știu ce înseamnă rușinea și respectul pentru valori ori pentru oamenii mai în vârstă. S-a stricat lumea, neică, tineretul e într-o groapă fără niciun orizont. Sărăcia să fie de vină? Parcă n-aș crede.
   În timp ce Simona Halep nu-și schimbă deloc stilul de joc - fără finețuri, fără serviciu, fără multe altele -, dar își înlocuiește antrenorul, Alin Oprea încearcă să ne convingă, cu vocea lui frumoasă, că Talisman împlinește 18 ani. Pot spune doar atât : numai cu ambiție nu poți face mare lucru, iar fără Tavi Colen, Talisman nu mai e. Sau e doar pe jumătate.

P.S. Nu există teste care să depisteze talentul. Acesta există sau nu, prezența ori absența sa ținând de domeniul unei evidențe inefabile.