Cum se bat femeile

* Cu mulți ani în urmă, când Foreman îl făcuse terci pe Frazier, Fănuș Neagu a scris câteva cuvinte care mi-au rămas în minte : ” Pentru onoarea sportului, boxul ar trebui să fie scos de sub lege.”
Nu numai că nu s-a întâmplat asta, dar au ajuns să se bată și femeile. Dumnezeule, ce spectacol grotesc, uluitor, inadmisibil! Femei mai drăguțe sau mai puțin arătoase - unele, un fel de omoi dintr-o comunitate descoperită tocmai atunci în vreo junglă - își cară pumni, picioare, se păruiesc, se snopesc în bătaie. Se bat pe ring, în cuști, în noroaie, cam pe unde se pot aduna mulțimi de gură-cască, precum la execuțiile din Evul Mediu. Banii vorbesc. Și cei mai mulți sunt scoși din cultivarea violenței extreme, din sex, arme și false medicamente. Adică tot din agresarea nefirească, fizică și spirituală, a milioanelor de amărâți. Sunt exploatate instinctele primare ale omului : bâta, sexul, lăcomia. Când ești într-un conflict cu un individ, îmi spunea cineva, ajungi sigur la tribunal, pentru că ajungi să te bați în public, ca ultimul golan. Aceeași sălbăticie poate fi văzută și pe stadioane. Sutele de mii de suporteri se împart în triburi care s-ar sfâșia între ele.  Instinctele manifestate în turmă aduc gologani, iar aceștia exacerbează pornirile de fiare ale oamenilor.
* Pădurile sunt tăiate în disperare. Toți aleargă ca nebunii după munți de bani și dau semne că nu se vor opri până nu vor distruge totul. Râurile sunt poluate și, nu-mi dau seama de ce, împuținate. Pe albiile pe unde se legănau valuri pline de pești, abia se mai strecoară un firicel de apă, pe care îl poți traversa în papuci. Din copilărie n-am mai auzit cântând prepelițe. Se știe că aceste păsări iernează în nordul Africii. La dus, jumătate din ele se îneacă, obosite de drumul lung, în apele Mediteranei. La întors se întâmplă același lucru. Supraviețuitoarele sunt împușcate de amatorii de plăceri pline de cruzime. Când eram mic, câmpul era plin de iepuri. N-am mai zărit iepure și potârniche de prin 2008. Ciocârlii n-am mai auzit de prin 1990. Și unii vor să dea legi care să le permită să împuște sute de mii de ciocârlii. De unde, fraților, că le-ați omorât pe toate! Ultima mierlă am văzut-o prin 1991, Știu precis, fiindcă aveam încă țiglă pe casă și zburătoarea căuta să-și facă un cuib. Tot pe atunci auzeam, toată noaptea, cum cântă privighetorile prin grădinile oamenilor. A fost apoi o invazie de bufnițe dinspre Ucraina, iar acum milioane de ciori și sute de coțofene au devenit stăpâne peste copaci. Pe câmp văd doar turme de câini hămesiți și sălbăticiți, aruncați noaptea din dube bucureștene. Autorii de legi nu se lasă și vor să dea liber la masacrul urșilor, după ce înscenează atacuri ale animalelor asupra satelor, ba chiar au aruncat un ursuleț în mijlocul unui oraș și l-au executat fără milă. O idee notabilă din Matrix este că omul nu are comportament de mamifer care ajunge la un echilibru cu mediul în care trăiește. E un virus care distruge gazda ce îl hrănește. La proporțiile Pământului, atmosfera e cam cât e coaja unui măr în raport cu fructul. Asta spune totul despre fragilitatea vieții de pe planeta noastră..
* Trăim într-o cultură fără memorie. Adică fără identitate. Cu excepția lui Paul Cernat și doctoranzilor serioși, cine mai pomenește azi de Anton Holban, Mihail Sebastian, H. Bonciu, Ion Marin Sadoveanu sau Hasdeu? A, da, unii își amintesc că DRP-ul și Breban încă trăiesc, însă pe primul nu-l ia nimeni în seamă, iar pe al doilea îl socotesc un fel de bătrân senil, maniac, paranoic, deloc respectat. Am recitit mai multe romane scrise înainte de 1989. Printre ele, Moromeții, Groapa, Cronică de familie, Craii de Curtea-Veche. Sunt cărți demne de orice mare literatură a lumii. Să lăsăm orgoliile prostești, care ne omoară deschiderea către literatura adevărată, și să scriem cu seninătate, scoțându-ne din cap ideea că suntem în competiție cu cineva. Sigur, de vină este și sistemul de învățământ actual. Vom ajunge o țară de analfabeți și nu ne vom mai citi nici între noi, ăștia care întristăm paginile cu prostiile noastre. Dacă întrebi o femeie îmbrobodită - dintre cele care se bat cu pumnii! -  cine a fost Rebreanu, ți se răspunde că a fost fie președintele țării, fie vreun pușcăriaș vestit. Ceea ce, la drept vorbind, e cam același lucru.

Cum se bat femeile

* Cu mulți ani în urmă, când Foreman îl făcuse terci pe Frazier, Fănuș Neagu a scris câteva cuvinte care mi-au rămas în minte : ” Pentru onoarea sportului, boxul ar trebui să fie scos de sub lege.”
Nu numai că nu s-a întâmplat asta, dar au ajuns să se bată și femeile. Dumnezeule, ce spectacol grotesc, uluitor, inadmisibil! Femei mai drăguțe sau mai puțin arătoase - unele, un fel de omoi dintr-o comunitate descoperită tocmai atunci în vreo junglă - își cară pumni, picioare, se păruiesc, se snopesc în bătaie. Se bat pe ring, în cuști, în noroaie, cam pe unde se pot aduna mulțimi de gură-cască, precum la execuțiile din Evul Mediu. Banii vorbesc. Și cei mai mulți sunt scoși din cultivarea violenței extreme, din sex, arme și false medicamente. Adică tot din agresarea nefirească, fizică și spirituală, a milioanelor de amărâți. Sunt exploatate instinctele primare ale omului : bâta, sexul, lăcomia. Când ești într-un conflict cu un individ, îmi spunea cineva, ajungi sigur la tribunal, pentru că ajungi să te bați în public, ca ultimul golan. Aceeași sălbăticie poate fi văzută și pe stadioane. Sutele de mii de suporteri se împart în triburi care s-ar sfâșia între ele.  Instinctele manifestate în turmă aduc gologani, iar aceștia exacerbează pornirile de fiare ale oamenilor.
* Pădurile sunt tăiate în disperare. Toți aleargă ca nebunii după munți de bani și dau semne că nu se vor opri până nu vor distruge totul. Râurile sunt poluate și, nu-mi dau seama de ce, împuținate. Pe albiile pe unde se legănau valuri pline de pești, abia se mai strecoară un firicel de apă, pe care îl poți traversa în papuci. Din copilărie n-am mai auzit cântând prepelițe. Se știe că aceste păsări iernează în nordul Africii. La dus, jumătate din ele se îneacă, obosite de drumul lung, în apele Mediteranei. La întors se întâmplă același lucru. Supraviețuitoarele sunt împușcate de amatorii de plăceri pline de cruzime. Când eram mic, câmpul era plin de iepuri. N-am mai zărit iepure și potârniche de prin 2008. Ciocârlii n-am mai auzit de prin 1990. Și unii vor să dea legi care să le permită să împuște sute de mii de ciocârlii. De unde, fraților, că le-ați omorât pe toate! Ultima mierlă am văzut-o prin 1991, Știu precis, fiindcă aveam încă țiglă pe casă și zburătoarea căuta să-și facă un cuib. Tot pe atunci auzeam, toată noaptea, cum cântă privighetorile prin grădinile oamenilor. A fost apoi o invazie de bufnițe dinspre Ucraina, iar acum milioane de ciori și sute de coțofene au devenit stăpâne peste copaci. Pe câmp văd doar turme de câini hămesiți și sălbăticiți, aruncați noaptea din dube bucureștene. Autorii de legi nu se lasă și vor să dea liber la masacrul urșilor, după ce înscenează atacuri ale animalelor asupra satelor, ba chiar au aruncat un ursuleț în mijlocul unui oraș și l-au executat fără milă. O idee notabilă din Matrix este că omul nu are comportament de mamifer care ajunge la un echilibru cu mediul în care trăiește. E un virus care distruge gazda ce îl hrănește. La proporțiile Pământului, atmosfera e cam cât e coaja unui măr în raport cu fructul. Asta spune totul despre fragilitatea vieții de pe planeta noastră..
* Trăim într-o cultură fără memorie. Adică fără identitate. Cu excepția lui Paul Cernat și doctoranzilor serioși, cine mai pomenește azi de Anton Holban, Mihail Sebastian, H. Bonciu, Ion Marin Sadoveanu sau Hasdeu? A, da, unii își amintesc că DRP-ul și Breban încă trăiesc, însă pe primul nu-l ia nimeni în seamă, iar pe al doilea îl socotesc un fel de bătrân senil, deloc respectat. Am recitit mai multe romane scrise înainte de 1989. Printre ele, Moromeții, Groapa, Cronică de familie, Craii de Curtea-Veche. Sunt cărți demne de orice mare literatură a lumii. Să lăsăm orgoliile prostești, care ne omoară deschiderea către literatura adevărată, și să scriem cu seninătate, scoțându-ne din cap ideea că suntem în competiție cu cineva. Sigur, de vină este și sistemul de învățământ actual. Vom ajunge o țară de analfabeți și nu ne vom mai citi nici între noi, ăștia care întristăm paginile cu prostiile noastre. Dacă întrebi o femeie îmbrobodită - dintre cele care se bat cu pumnii! -  cine a fost Rebreanu, ți se răspunde că a fost fie președintele țării, fie vreun pușcăriaș vestit.

Tablou cu orbi

        Toată lumea cunoaşte un tablou al  lui Bruegel cel Bătrân, cunoscut  sub numele biblic Orbi conduşi de orbi şi având denumirea muzeală Parabola orbilor. Nişte nevăzători se lasă călăuziţi de alţii asemenea lor şi merg de-a valma, către necunoscut, împiedicându-se de toate ostacolele şi căzând prin şanţuri.
Cam asta este România de azi.
Numai că unii dintre orbii aflaţi în frunte se prefac : sunt doar nişte chiori care îşi fac, şireţi, cu ochiul cel sănătos. ( Ei îmi amitesc de orbul lui Elias Canetti, din romanul Orbirea, cel care se uita după femei să vadă dacă noua tăietură a mustăţii sale este apreciată de sexul frumos şi de orbul lui Dem Rădulescu, cinefilul care se uita tot timpul la video.) Falşii handicapaţi nu ştiu unde se duc, ce fac sau dacă vor cădea într-o prăpastie. Dar au un miros special pentru bani, pe care îi adună în munţi mari, inaccesibili. Îşi cumpără insule în mări îndepărtate, castele în Vestul civilizat, ba chiar şi stele de pe cer.
      Când citeam, într-o povestire de Cehov, despre un personaj - variantă a mediocrului - care se credea cineva şi lucra la un proiect despre impozitul pe câini, mă gândeam cât de modern este prozatorul rus şi cât de fin creionează el umbra prostiei. Dar uite că doctorul artist a fost şi profet : nu pentru nemul său, ci pentru al nostru. Guvernul român a vrut iniţial să introducă impozitul pe câini. Apoi a decis să dea o lege prin care să-i oblige pe proprietarii de canine să plătească sterilizarea şi dotarea cu cipuri a animalelor. Şi ce le-ai putea reproşa celor care nu au bani pentru mofturile legiutorului şi îi vor arunca lătrătorii pe străzi ? De ce nu suportă statul cheltuielile respective ?
       Toată lumea a înnebunit din cauza banilor.  Unii, că au prea mulţi. Alţii, că n-au deloc. De aceea vin şi zic : dacă aş putea, aş desfiinţa gologanii. Mai exact, aş folosi, ca elemente de schimb, marile opere literare ale umanităţii. Picturile servesc deja ca echivalenţe ale unor sume imense. Dar imaginile pe pânze sunt unicate, în timp ce cărţile pot fi trase în serii, ca şi bancnotele. Cele mai mari valori le-aş pune în dreptul lui Homer şi Shakespeare.  Vor veni, la rând, Cervantes, Rabelais, Thomas Mann şi poemele lui Edgar Allan Poe. Poate astfel, posesorii de averi se vor mai ciopli şi vom trăi, cu adevărat, într-o lume suportabilă.

P.S. Mircea Sandu şi-a bătut joc de o ţară întreagă atunci când a făcut selecţioner dintr-un barbugiu şi i-a stabilit o clauză de reziliere a contractului fabuloasă, fără să-i fixeze obiective. Te pomeneşti însă că Piţi ne surprinde pe toţi cu o demisie. Dar nu cred. Cartoforii nu ştiu ce este onoarea.

Parfumul florilor de vie

O întreagă literatură se ocupă de parfumuri.
Sunt mii de pagini sunt dedicate miresmelor diferitelor flori. Primăvara sunt celebrate aromele liliacului, salcâmului, teiului, trandafirului şi crinului. Lumea ştie că în mai se trezesc florile. E o Geneză a culorilor şi a miresmelor. E raiul oamenilor cu imaginaţie generoasă.
A înflorit via şi nu-mi amintesc de nimeni care să fi cântat florile lui Bacchus. Ion Pillat ne-a adus, în suflet, prin filtrul unor biblioteci boiereşti, mirosul strugurilor copţi. Dar inflorescenţelor verzi, de mai, ale viţei, prefigurând ciorchinii chihlimbarii ai toamnei, nu le dă nimeni atenţie.  Fiecare dintre ele are un  parfum acrişor, cu nuanţe dulci-amărui, în funcţie de soiul strugurilor pe care planta acum doar îi visează.
Este un iz dens, adormitor, thanatic.
Într-un paradis al nevăzătorilor n-aş uita să pun florile de vie.

P.S. 1. Am înţeles, în sfârşit, cum îl priveşte statul nostru pe cetăţeanul român : ca pe singurul său izvor de venituri. În viziunea apocaliptică a aleşilor, noi suntem nişte făbricuţe de bani. Omul de rând, cu serviciu sau fără, trebuie să plătească impozit pe salariu, pe maşină, pe locuinţă, pe curte, pe grădină, pe pământ. Trebuie să plătească la sănătate, dar şi în cazul unei spitalizări. Acolo nu te bagă nimeni în seamă, dacă nu stai cu mâna în buzunar în faţa tuturor angajaţilor cu care intri în contact. Şoferii plătesc taxe absurde şi amenzi fabuloase. Preoţii de rând au tot felul de popriri, aşa încât când se duc să-şi ia salariul, unii dintre ei mai duc bani de acasă, strânşi pentru zile negre. Şi nu exagerez cu nimic. În farmacii, în alimentare şi în pieţe nu ne dă nimeni o roşie dacă n-avem cinci bani. Părinţii plătesc la greu meditaţiile odraslelor, fiindcă elevii nu vor să mai înveţe decât în condiţii excepţionale : la domiciliul profesorilor, cu explicaţii suplimentare. Sunt şi oameni care le trag clapa dascălilor şi nu le mai dau banii pe care belferii au trudit amarnic, suportând nepăsarea şi lenea de gândire a discipolilor. Cine i-a pus să se facă profesori ? Şi, la o adică, profesorii pot trăi numai cu aerul rarefiat al marilor idei.  Sunt cunoscute cazurile unor înţelepţi care, zeci de ani, n-au mâncat şi n-au băut nimic, vieţuind în vârful unui stâlp, în pustie. În urmă cu câteva zile, un ministru - căruia nu-i dau numele, dar care ziua pune în practică ceea ce visează noaptea, pentru a justifica o oarecare activitate - vrea să legalizeze... fondul clasei. Sigur, nimic nu e obligatoriu, dar uite că s-a găsit modalitatea de a se deschide calea unei incomparabile corupţii în învăţământ. În loc să interzică prin lege mâna întinsă la cerşit în cadrul şcolii, demnitarul o încurajează şi propune o lege în acest sens. Să înţeleg că părinţii care nu vor putea contribui la nenorocitul ăla de fond, nu vor mai avea dreptul să se considere oameni ? Că în curând profesorii vor fi plătiţi chiar din sumele respective, iar acolo unde localnicii sunt prea săraci pentru a dona bani, şcolile vor fi desfiinţate ?
Şcoala era singurul loc din societate unde nu ţi se cerea, de la obraz, bani. Uite că lucrurile s-au îmbunătăţit într-o eră în care nesimţirea şi inconştienţa au atins cote incontrolabile.
       2. Un coleg mi-a mărturisit că i s-a dublat factura la curent electric din cauza...certificatelor verzi. În acest timp haite de câini înfometaţi apar, la foc continuu, din dube cu număr de capitală şi împânzesc străzile şi grădinile. Chiar vom ajunge să fim mâncaţi de câinii care, săracii, n-au nicio vină ?

Parantezele timpului

 În urmă cu mai mulţi ani, când un copil găsea un stilou, venea cu obiectul la cancelarie şi îl preda unui profesor. Acesta făcea investigaţii şi îl găsea pe cel care îşi pierduse condeiul. Acum foarte mulţi îşi pierd rechizitele, chiar dacă uneori nici nu le scot din ghiozdan, dar parcă nimeni nu mai găseşte nimic. S-a ajuns până acolo încât se volatilizează, de sub pupitre, chiar mâncarea elevilor.
Pot depune însă mărturie că încă există şcolari excepţionali, inteligenţi, harnici şi animaţi de o evidentă curiozitate gnoseologică. Dar ei sunt din ce în ce mai puţini.
Gardurile metalice dispar, păsările şi fructele îşi iau zborul în direcţii necunoscute. Am avut recent o conversaţie cu un băiat din clasa a VIII-a, care mi-a spus, printre altele, că se fură pe rupte  gunoiul de grajd din grădinile oamenilor.
- Bine, dar ce fac hoţii cu bălegarul ? am întrebat.
- Îl vând şi capătă nişte bani cu care îşi cumpără ţigări şi băutură.
Manglitorii sunt cunoscuţi şi nu sunt de etnie romă.
Cu ceva timp în urmă, dacă întindeai o mână de ajutor unui semen, respectivul îţi era recunoscător şi îşi manifesta respectul faţă de tine de câte ori avea ocazia. Acum bravii cetăţeni ai Republicii au ajuns să se răzbune, cu mare satisfacţie, pe binefăcătorii lor.
Statul se comportă ca un lotru la drumul mare - probabil că va pune taxe şi pe ieşitul pe uşă sau pe mersul la umblătoare ! -, iar clasa politică dă, din păcate, un exemplu greţos.
Constat că oamenii simpli - ah, ce cult au avut şi au artiştii faţă de omul simplu ! - nu au încredere în persoanele pregătite temeinic în variate domenii, în specialişti, în şcoală, în cultură, în seriozitate, cinste, fidelitate. Nu dau, adică, nicio ceapă degerată pe valoarea profesională sau pe morală şi fac echipă cu primul escroc care le promite trei ouă, dar care, până la coadă, îi va buzunări bine.
E o modă să-ţi fie jenă să te comporţi moral.
E o ruşine să-ţi fie ruşine de cineva sau de ceva !
Dacă adăugăm masacrarea unor animale nevinovate - se taie câini şi măgari ! - pentru câştiguri băneşti, putem spune că ne-am rătăcit iremediabil pe cărări străine omenescului.
Trăim într-o noapte a minţii, iar istoria va şterge perioada asta din paginile sale, pomenind-o, poate, doar ca pe o vreme ruşinoasă, întunecată, în cronologia existenţei bipezilor.
O abominabilă paranteză a timpului şi a frumuseţii - divine, nu-i aşa ? - din noi.

P.S. Oamenii de bine, după vorba cuiva, au început să şterpelească busturile scriitorilor din Parcul Copou. Uite că autorii de cărţi sunt şi ei buni la ceva.