L-am văzut, mergând prin zăpadă, pe un bărbat care a atins o vârstă matusalemică, în ciuda torturii conjugale pe care a îndurat-o vreme de şapte decenii. E slăbit şi plin de riduri. Cândva m-a rugat să-i dau şi lui o carte scrisă de mine. Sincer vorbind, mi-a fost ruşine s-o fac. M-am gândit că bătrânul va avea un şoc - cum s-a întâmplat şi cu alţi cunoscuţi care au decis să-şi înceapă cariera de cititori cu câte un op pe coperta căruia e scris numele meu - şi mă va ocoli de câte ori mă va vedea. Bunul-simţ tradiţional, care ne arată că Soarele se învârteşte în jurul Pământului, nu se potriveşte cu ceea ce scriu. Cine îl ştie pe unchiaş spune că este cel mai cinstit om care există pe lume. Într-o primăvară, un subaltern al său mi l-a evocat cu multă duioşie : Este un om care ştie să te respecte, indiferent că eşti pălmaş sau ministru. Din "domnul meu" nu ne scotea pe niciunul dintre subordonaţii săi. Şi noi îl îndrăgeam foarte mult ! V-am zis o întâmplare cu el ? Nu ? Păi, să vă povestesc. Într-o zi s-a văitat la un alt şef, coleg cu el, că nu are bani să-şi cumpere nişte piese ca să-şi repare rabla aia a lui, o Dacie cumpărată la mâna a treia. Auzi dumneata, să n-aibă piese de schimb ! Şi noi tocmai asta fabricam acolo ! Fiecare lucrător de la noi putea deschide câte un magazin acasă ! Cum se face, cum se drege, află şi directorul tărăşenia. M-a chemat imediat la el şi m-a trimis cu un sac de piese noi la domiciliul inginerului. El nu era acasă, am găsit-o pe soţia sa. A vrut să ne plătească marfa, dar am refuzat, că ne halea directorul. A doua zi ne-am pomenit însă cu nebunul că vine la serviciu şi începe să urle că el e om cinstit şi nu pune mâna pe nimic fără să plătească. A făcut un scandal ....ăăăă....cum se zice....monstru. Directorul s-a minunat : " Uite, bă, ce înseamnă un om cinstit !" Şi m-am dus, dom' profesor, şi am luat obiectele înapoi şi am umflat şi biştarii doamnei, ca să-i aducem alte piese, mai bune. Da' nu i-am mai dus nimic..."
P.S. În timp ce unei prospere companii petroliere i se şterge o datorie de 500 de milioane de euro, şoferii înzăpeziţi sunt somaţi să-şi plătescă rovinieta. Ce să mai spui ? Curat guvernare de stânga !
Se afișează postările cu eticheta cinste. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta cinste. Afișați toate postările
luni, 27 ianuarie 2014
joi, 16 ianuarie 2014
Cu uşile închise
Cât timp am fost student şi elev, n-am fost nevoit să dau o cană de apă nimănui. Nu mi s-a sugerat şi nu mi s-a cerut aşa ceva. Lucrurile decurgeau firesc, iar dascălii îşi făceau cu conştiinciozitate datoria. Acum situaţia de atunci îmi pare că ţinea de SF, fiindcă azi un părinte trebuie să ofere câte ceva după fiecare uşă pe care o deschide. Mai mult, ca să rezolve probleme de serviciu, unii duc bani de acasă. Simultan, profitorii sistemului încasează salarii uriaşe şi fură ca-n codru. Eram sărac şi oricum n-aş fi avut cu ce să-mi ispitesc dascălii sau funcţionarii de care depindeam. Spre lauda lor şi cu unele excepţii, mentorii mei apreciau numai munca, talentul şi inteligenţa : statutul social al învăţăcelului nu producea efecte în planul evaluării.
Am trăit într-o lume care avea uşile închise. Ideea de intervenţie părea utopică. Citesc acum amintirile unora care aveau acces la înalţi demnitari şi la membrii Comitetului Central. Am fost primit de X, m-am dus la Z etc. Era o perioadă în care Nicu Ceauşescu mergea în delegaţii prin URSS, însoţit de studenţi sau de tineri care nu aveau proptele de niciun fel. Când m-am ridicat eu, sistemul îşi închisese cercurile de putere. Studioşii din anul lui Muşina au fost ultimii care mai puteau pătrunde în biroul unui secretar UTC. Ion Cristoiu era un corifeu, iar studenţii cu activitate politică, stegari ai visului de aur al omenirii, erau răsplătiţi cu câte cincizeci de sutimi adăugate la media de absolvire. În felul acesta, poziţia lor, la repartiziţie, se ridica peste a tinerilor care munciseră mai mult şi mai bine decât ei. Unul dintre fericiţi este un cunoscut autor de manuale. Când am terminat eu, nici măcar uşa decanului nu mai era deschisă pentru oricine. Jocurile se făceau, ca şi în zilele noastre, în spatele unor uşi blindate. Ca un făcut, nici marii scriitori nu se interesau prea mult de tinerele talente. Alexandru Muşina povestea că a fost apreciat de Ivasiuc la nu ştiu ce întâlnire cu studenţii şi deplângea dispariţia neaşteptată a prozatorului, la cutremurul din 1977. "Dacă ar mai fi trăit Ivasiuc, aş fi ajuns şi eu mare", ofta Sandu, care, după dispariţia Cenaclului de Luni, nu se mai iluziona că va face o carieră literară strălucită. Apoi, când s-au redeschis uşile, pentru mine a fost prea târziu. Aşa mi s-a părut şi am rămas în în carapacea mea cehoviană. Un prieten a fost numit direct secretar de stat la Ministerul Tineretului, în timpul mandatului lui Duvăz. Dar omul a mers cu dezinteresul atât de departe, încât n-a încercat nici să-şi păstreze slujba. Nu mi-a picat niciodată o pleaşcă şi într-un fel mă bucur pentru asta. Sunt convins însă că nici n-aş fi putut profita de o situaţie favorabilă. De fapt, chiar şi înainte fusesem prea timid pentru a iniţia un acţiune susţinută de afirmare. Păstrez şi acum o scrisoare de la Florin Mugur, care îmi propunea, prin 1981, să public un roman la Cartea Românească.
Nu m-am întrebat nicio clipă cum ar fi să am toate uşile deschise înaintea mea şi să-mi rezolv cu uşurinţă problemele. Pus într-o asemenea ipostază, probabil că m-aş simţi vinovat că alţii nu au avea avantajele mele.
Totuşi, vom ajunge să trăim vreodată într-o societate normală, în care uşile să se deschidă şi să se închidă în funcţie de merite şi de munca depusă de fiecare ? Vom apuca o lume în care cinstea şi dreptatea să intre pe poarta din faţă, iar hoţia şi corupţia să nu mai aibă acces în nicio instituţie ?
P. S. S-a constatat că acolo unde este mai multă cultură, corupţia şi dictatura sunt ţinute departe.
Am trăit într-o lume care avea uşile închise. Ideea de intervenţie părea utopică. Citesc acum amintirile unora care aveau acces la înalţi demnitari şi la membrii Comitetului Central. Am fost primit de X, m-am dus la Z etc. Era o perioadă în care Nicu Ceauşescu mergea în delegaţii prin URSS, însoţit de studenţi sau de tineri care nu aveau proptele de niciun fel. Când m-am ridicat eu, sistemul îşi închisese cercurile de putere. Studioşii din anul lui Muşina au fost ultimii care mai puteau pătrunde în biroul unui secretar UTC. Ion Cristoiu era un corifeu, iar studenţii cu activitate politică, stegari ai visului de aur al omenirii, erau răsplătiţi cu câte cincizeci de sutimi adăugate la media de absolvire. În felul acesta, poziţia lor, la repartiziţie, se ridica peste a tinerilor care munciseră mai mult şi mai bine decât ei. Unul dintre fericiţi este un cunoscut autor de manuale. Când am terminat eu, nici măcar uşa decanului nu mai era deschisă pentru oricine. Jocurile se făceau, ca şi în zilele noastre, în spatele unor uşi blindate. Ca un făcut, nici marii scriitori nu se interesau prea mult de tinerele talente. Alexandru Muşina povestea că a fost apreciat de Ivasiuc la nu ştiu ce întâlnire cu studenţii şi deplângea dispariţia neaşteptată a prozatorului, la cutremurul din 1977. "Dacă ar mai fi trăit Ivasiuc, aş fi ajuns şi eu mare", ofta Sandu, care, după dispariţia Cenaclului de Luni, nu se mai iluziona că va face o carieră literară strălucită. Apoi, când s-au redeschis uşile, pentru mine a fost prea târziu. Aşa mi s-a părut şi am rămas în în carapacea mea cehoviană. Un prieten a fost numit direct secretar de stat la Ministerul Tineretului, în timpul mandatului lui Duvăz. Dar omul a mers cu dezinteresul atât de departe, încât n-a încercat nici să-şi păstreze slujba. Nu mi-a picat niciodată o pleaşcă şi într-un fel mă bucur pentru asta. Sunt convins însă că nici n-aş fi putut profita de o situaţie favorabilă. De fapt, chiar şi înainte fusesem prea timid pentru a iniţia un acţiune susţinută de afirmare. Păstrez şi acum o scrisoare de la Florin Mugur, care îmi propunea, prin 1981, să public un roman la Cartea Românească.
Nu m-am întrebat nicio clipă cum ar fi să am toate uşile deschise înaintea mea şi să-mi rezolv cu uşurinţă problemele. Pus într-o asemenea ipostază, probabil că m-aş simţi vinovat că alţii nu au avea avantajele mele.
Totuşi, vom ajunge să trăim vreodată într-o societate normală, în care uşile să se deschidă şi să se închidă în funcţie de merite şi de munca depusă de fiecare ? Vom apuca o lume în care cinstea şi dreptatea să intre pe poarta din faţă, iar hoţia şi corupţia să nu mai aibă acces în nicio instituţie ?
P. S. S-a constatat că acolo unde este mai multă cultură, corupţia şi dictatura sunt ţinute departe.
sâmbătă, 9 martie 2013
Parantezele timpului
În urmă cu mai mulţi ani, când un copil găsea un stilou, venea cu obiectul la cancelarie şi îl preda unui profesor. Acesta făcea investigaţii şi îl găsea pe cel care îşi pierduse condeiul. Acum foarte mulţi îşi pierd rechizitele, chiar dacă uneori nici nu le scot din ghiozdan, dar parcă nimeni nu mai găseşte nimic. S-a ajuns până acolo încât se volatilizează, de sub pupitre, chiar mâncarea elevilor.
Pot depune însă mărturie că încă există şcolari excepţionali, inteligenţi, harnici şi animaţi de o evidentă curiozitate gnoseologică. Dar ei sunt din ce în ce mai puţini.
Gardurile metalice dispar, păsările şi fructele îşi iau zborul în direcţii necunoscute. Am avut recent o conversaţie cu un băiat din clasa a VIII-a, care mi-a spus, printre altele, că se fură pe rupte gunoiul de grajd din grădinile oamenilor.
- Bine, dar ce fac hoţii cu bălegarul ? am întrebat.
- Îl vând şi capătă nişte bani cu care îşi cumpără ţigări şi băutură.
Manglitorii sunt cunoscuţi şi nu sunt de etnie romă.
Cu ceva timp în urmă, dacă întindeai o mână de ajutor unui semen, respectivul îţi era recunoscător şi îşi manifesta respectul faţă de tine de câte ori avea ocazia. Acum bravii cetăţeni ai Republicii au ajuns să se răzbune, cu mare satisfacţie, pe binefăcătorii lor.
Statul se comportă ca un lotru la drumul mare - probabil că va pune taxe şi pe ieşitul pe uşă sau pe mersul la umblătoare ! -, iar clasa politică dă, din păcate, un exemplu greţos.
Constat că oamenii simpli - ah, ce cult au avut şi au artiştii faţă de omul simplu ! - nu au încredere în persoanele pregătite temeinic în variate domenii, în specialişti, în şcoală, în cultură, în seriozitate, cinste, fidelitate. Nu dau, adică, nicio ceapă degerată pe valoarea profesională sau pe morală şi fac echipă cu primul escroc care le promite trei ouă, dar care, până la coadă, îi va buzunări bine.
E o modă să-ţi fie jenă să te comporţi moral.
E o ruşine să-ţi fie ruşine de cineva sau de ceva !
Dacă adăugăm masacrarea unor animale nevinovate - se taie câini şi măgari ! - pentru câştiguri băneşti, putem spune că ne-am rătăcit iremediabil pe cărări străine omenescului.
Trăim într-o noapte a minţii, iar istoria va şterge perioada asta din paginile sale, pomenind-o, poate, doar ca pe o vreme ruşinoasă, întunecată, în cronologia existenţei bipezilor.
O abominabilă paranteză a timpului şi a frumuseţii - divine, nu-i aşa ? - din noi.
P.S. Oamenii de bine, după vorba cuiva, au început să şterpelească busturile scriitorilor din Parcul Copou. Uite că autorii de cărţi sunt şi ei buni la ceva.
Pot depune însă mărturie că încă există şcolari excepţionali, inteligenţi, harnici şi animaţi de o evidentă curiozitate gnoseologică. Dar ei sunt din ce în ce mai puţini.
Gardurile metalice dispar, păsările şi fructele îşi iau zborul în direcţii necunoscute. Am avut recent o conversaţie cu un băiat din clasa a VIII-a, care mi-a spus, printre altele, că se fură pe rupte gunoiul de grajd din grădinile oamenilor.
- Bine, dar ce fac hoţii cu bălegarul ? am întrebat.
- Îl vând şi capătă nişte bani cu care îşi cumpără ţigări şi băutură.
Manglitorii sunt cunoscuţi şi nu sunt de etnie romă.
Cu ceva timp în urmă, dacă întindeai o mână de ajutor unui semen, respectivul îţi era recunoscător şi îşi manifesta respectul faţă de tine de câte ori avea ocazia. Acum bravii cetăţeni ai Republicii au ajuns să se răzbune, cu mare satisfacţie, pe binefăcătorii lor.
Statul se comportă ca un lotru la drumul mare - probabil că va pune taxe şi pe ieşitul pe uşă sau pe mersul la umblătoare ! -, iar clasa politică dă, din păcate, un exemplu greţos.
Constat că oamenii simpli - ah, ce cult au avut şi au artiştii faţă de omul simplu ! - nu au încredere în persoanele pregătite temeinic în variate domenii, în specialişti, în şcoală, în cultură, în seriozitate, cinste, fidelitate. Nu dau, adică, nicio ceapă degerată pe valoarea profesională sau pe morală şi fac echipă cu primul escroc care le promite trei ouă, dar care, până la coadă, îi va buzunări bine.
E o modă să-ţi fie jenă să te comporţi moral.
E o ruşine să-ţi fie ruşine de cineva sau de ceva !
Dacă adăugăm masacrarea unor animale nevinovate - se taie câini şi măgari ! - pentru câştiguri băneşti, putem spune că ne-am rătăcit iremediabil pe cărări străine omenescului.
Trăim într-o noapte a minţii, iar istoria va şterge perioada asta din paginile sale, pomenind-o, poate, doar ca pe o vreme ruşinoasă, întunecată, în cronologia existenţei bipezilor.
O abominabilă paranteză a timpului şi a frumuseţii - divine, nu-i aşa ? - din noi.
P.S. Oamenii de bine, după vorba cuiva, au început să şterpelească busturile scriitorilor din Parcul Copou. Uite că autorii de cărţi sunt şi ei buni la ceva.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)