Un profesor de azi

            Am avut cultul prieteniei şi-l recunosc cumva la cei pe care îi întâlnesc. Mai mult, m-am bucurat de compania unor oameni ieşiţi din comun, unii dintre ei fiind indubitabil genii în meseria lor. Trecând prin diferite medii, am rămas surprins de radicalele deosebiri de atitudine pe care le prezentau amicii mei, cunoscuţi în momente diferite ale vieţii şi proveniţi din medii variate. Cu cât mediul este mai coborât din punct de vedere cultural, cu atât îţi găseşti mai puţini tovarăşi de idei, dar mai mulţi de pahar. Mult prea târziu mi-am dat seama că nu oricine poate avea prieteni adevăraţi şi că unei fiinţe omeneşti îi trebuie un anumit nivel de înţelegere a lumii, ca să nu resimtă ca pe o insultă succesele cunoscuţilor săi şi să nu inventarieze toate mizeriile care se spun despre ei, pentru a li le arunca apoi în faţă, la momente bine alese. E obligatoriu să aibă o mentalitate, aş zice, normală, pentru a nu simţi invidie sau nevoia de a fi rău cu semenii săi. Nu foarte mulţi oameni sunt capabili să priceapă că este loc pentru oricine sub soare şi că nu avem nimic de împărţit unii cu alţii, chiar dacă uneori nu ştim ce este respectul sau recunoştinţa, dintr-o lipsă cronică de educaţie. Culmea e că am întâlnit altruism şi toleranţă la cetăţeni care n-au deschis o carte în viaţa lor, dar nu le-am găsit deloc la cei care au citit două-trei volume într-o întreagă existenţă.
 Când îmi voi scrie memoriile, voi dedica un mare capitol relaţiilor mele cu maghiarii, oameni civilzaţi, fideli şi principiali.
            De mai mulţi ani, zeii mi-au făcut o mare favoare, lăsându-mă să mă bucur de prietenia unui om cu adevărat ieşit din comun. El este o legendă vie şi a fost până anul acesta profesor la o şcoală din oraşul V. Ştiu că, din punct de vedere profesional, omul este o somitate, unul dintre cei mai buni specialişti din ţară în domeniul său şi se bucură de aprecierile unanime ale colegilor, elevilor şi părinţilor acestora. Eu aş vrea să scriu însă două cuvinte despre omul care este cel despre care vorbesc. Îl cunoşteam din vedere, de decenii întregi, când era singura rază de lumină pentru dascălii care participau, în fiecare toamnă, la consfătuirile anuale ale belferilor din judeţ. Ţinea, în anii de cruntă ideologizare comunistă, nişte discursuri cu totul atipice, înţesate de idei subversive, de imagini uimitoare şi de o emoţie intelectuală care sfida toate recomandările venite din partea tovarăşilor de la partid. Vorbea măsurat, cu o anumită intonaţie şi totdeauna se făcea, în sală, o linişte desăvârşită. Mulţi ani am mers la întrunirile alea numai pentru a-l asculta pe el. Îl vedeam deseori prin oraşul V.  în timp ce-şi făcea plimbarea zilnică sau se ducea către slujbă. E un bărbat care nu se laudă, nu face caz de competenţa sa, nu-i striveşte pe cei din jur cu evidenta sa superioritate profesională şi umană. Are un comportament de om la locul lui, liniştit, educat, care n-a ridicat vreodată tonul la cineva, n-a jignit ş n-a vorbit pe nimeni de rău. Manierele sale impun un respect sincer din partea celorlalţi, iar prietenul meu se bucură de stima întregii comunităţi, de la primar până la cel mai nou elev al instituţiei în cadrul căreia a predat, mulţi ani, lecţii de neuitat.
               După revoluţie a fost ales de colegi director al şcolii în care lucra, dar lui i-a displăcut noua ipostază şi l-a lăsat pe fostul său şef, un mare mâncător de rahat, să se caţăre din nou în funcţia cu care se identificase. L-am cunoscut când, în cadrul Testării Naţionale,  am fost numit într-o comisie de evaluare. Fratele meu mai mare, căci aşa îmi place să-l numesc, e un miracol de omenie şi pot depune mărturie că este un spirit mult elevat, conştient de înalta sa misiune pe Pământ. De la el aflu, constant, lucruri extraordinar de interesante şi orice întâlnire cu prietenul meu este un prilej de uluitoare revelaţii. Dacă l-ar fi cunoscut, un alt amic, care deţine o funcţie de răspundere, şi-ar fi schimbat părerea îngrozitoare pe care o are despre cadrele didactice : " Învăţătorii şi profesorii sunt, în masă,  conflictuali, invidioşi şi lipsiţi de caracter. Tocmai ei, formatorii de caractere..."
                Deşi trăieşte într-un regim de maximă discreţie, toată lumea ştie că mintea lui e infinit mai preţioasă decât a mai marilor zilei,  luaţi la un loc, iar în vară, când el a ieşit la pensie, camarazii săi a resimţit retragerea sa ca pe o imensă pierdere. Le sugerez mai tinerilor mei colegi din învăţământ, necontaminaţi de vechile năravuri instalate în sistem, să-l cunoască pe prietenul meu. Vor avea aproape de ei un model adevărat, viu, care le-ar putea transmite nişte principii profesionale sănătoase, utile în tot ce au de făcut în cadrul şcolii şi în afara acesteia.

A început şcoala

Toamna nu are numai aroma fructelor coapte, ci şi izul inconfundabil al sălilor de clasă, cu podele proaspăt spălate şi cu bănci lustruite special pentru primirea noilor elevi. Profesorii, mereu alţii, se agită cu hârtiile în mână, părinţii îndreaptă grijulii ţinuta copiilor, cei mai mici par înspăimântaţi de toată tevatura.
Mai sunt elevi care vor să înveţe lucruri noi şi interesante.
Încă există părinţi care se interesează de viitorul celor mici.
Destui profesori par pasionaţi de ceea ce fac.
Autorităţile locale se îngrijesc de întreţinerea în bună condiţie a şcolilor. Dar nu peste tot, după cum ne arată emisiunile de ştiri.
Să ne agăţăm de elementele pe care le-am menţionat mai sus - şi care fac parte dintr-o motivaţie umană profundă - şi să depăşim dificultăţile de moment cu care se confruntă învăţământul românesc, dar care pot deveni veşnice.
Să le oferim tuturor oamenilor în devenire manuale noi, să-i încurajăm pe cei care iubesc cărţile şi să ne ridicăm deasupra intereselor strict personale.
Să dăm credit competenţei şi profesionalismului, ca să nu regretăm, peste decenii, timpul pierdut în jocuri lucrative mărunte.
Să punem şcoala la locul ei în sistemul nostru de valori, ca să avem un viitor.
Pentru toate aspectele menţionate mai sus e nevoie de o finanţare responsabilă, nu de o demolare permanentă, rebotezată reformă.
Până atunci îmi amintesc mereu că o profesoară, care a avut premianţi la Olimpiada de Limba şi Literatura Română, faţa naţională, a fost răsplătită cu...50 de lei.
Iar mulţi discipoli primesc cărţi vechi, rupte, pătate, pline de bacterii şi folosite până acum de şapte generaţii.  Să cred că ei nu vor şti niciodată ce înseamnă mirosul cărţilor noi care, pe vremuri, ne aşteptau rânduite pe bănci, în seturi ispititoare ? Şi cum să înveţi în şcoli care se dărâmă peste tine, deşi firmele de construcţii au încasat zeci de miliarde pentru reabilitarea clădirilor ?
Numai entuziasmul voluntarilor nu este suficient. Şi polonezii au ieşit cu cavaleria înaintea tancurilor germane, dar n-au făcut decât să devină nişte eroi sacrificaţi în numele onoarei.
Şi azi, ca şi altădată, eroismul de dragul eroismului nu ţine nici de cald, nici de foame şi este perdant în economie şi în domeniul cunoaşterii. Ideile în numele cărora se luptă mor odată cu altruiştii, iar paraziţii prosperă.
Până se vor prăbuşi şi ăştia în golul creat de propria bulimie.