Anul
acesta Radu Aldulescu a împlinit o vârstă rotundă. Ultima dată când m-am
referit la el, am spus următoarele :
”Romanul
românesc se anemiase epic, proza părea a-şi fi epuizat resursele.
Apoi, prin anii ’90 mi-a căzut în mână Amantul Colivăresei de Radu Aldulescu.
Am simţit dintr-o dată, ca pe vremea lui Preda, că pagina de carte îmi palpită,
vie, în mână, că personajele se mişcă sub ochii mei, că autorul are talent şi e
un mare scriitor. Radu Aldulescu are meritul incomparabil de a fi reînviat
romanul românesc aproape muribund, de a-i fi infuzat sângele sănătos al unei
realităţi durabile şi, în definitiv, de a fi salvat această specie de la
colaps. Este o performanţă literar-culturală fără precedent, nu îndeajuns de
mult subliniată. Iată, mi-am zis, se poate scrie şi literatură adevărată, nu
conserve puse între coperţi…În ceea ce-l priveşte
pe Radu Aldulescu, pot spune fără ezitare că este unul dintre marii scriitori
români din toate timpurile. Imediat ce i-am deschis prima carte, am
înţeles acest lucru.Eram uimit. Iată cum începe un articol pe care i l-am
dedicat: ”El este prozatorul care îmi
amintește cel mai mult de Marin Preda : aceeași mână "grea",
același stil apăsat, aceeași viziune scenică te întâmpină pe fiecare pagină.” De
la Marin Preda, Eugen Barbu şi Nicolae Breban ne-am obişnuit ca un romancier să
nu înţeleagă decât proza pe care o scrie el, refuzând din start alte formule
artistice. Iată un scriitor proeminent care scrie cu înţelegere şi generozitate
despre confraţii săi. Asta înseamnă şi putere morală : la cât talent, atâta
caracter.”
De ce este el un
prozator atât de important? Fiindcă nu am nuanțat suficient lucrurile, din
articolele mele s-ar putea înțelege că îl socotesc doar un romancier realist. Sigur, și atât ar fi suficient ca Aldulescu să fie acolo unde îi este locul, în proza românească. Adevărul este însă că el înseamnă cu mult mai mult.
Explorator el însuşi al spaţiilor
citadine de la periferie, Radu Aldulescu scrie, în primul rând, o proză muzicală, cu un timbru propriu.
Personajele se mişcă şi dansează în ritmurile unor partituri scrise aievea de
un destin care rămâne invizibil. O orchestră al cărei dirijor nu se vede cântă
permanent în textele lui Radu Aldulescu. Romanele sale sunt sincretice, ducând
stilul indirect liber la o veritabilă desăvârşire. De aceea am fost fost
mirat de fiecare dată când am citit că Aldulescu scrie "bolovănos",
după cum se exprima un alt prozator pomenit aici. Dimpotrivă, aş zice, este
evident că Radu Aldulescu este un stilist unic în felul său. ( Am mai remarcat
asta în cronica pe care am scris-o la Îngerul
încălecat.) Iată câteva rânduri chiar de la începutul Cronicilor genocidului, roman
excepţional, analizat cum se cuvine de criticii de marcă ai literaturii noastre
de azi : "Adidaşii zdrenţuiţi, dezlipiţi, îl îndârjeau să înfrunte
frigul şi umezeala cu un soi de jubilaţie masochistă. După vreo jumătate de an
de zbucium şi căutări zadarnice, de patru luni îşi rumega neabătut victoria, învârtindu-se pe bucata aia de
trotuar ca un animal captiv : o sută douăzeci şi şase de paşi în sus şi tot
atâta în jos, un minut şi jumătate şi încă un minut şi jumătate şi încă şi tot
aşa, în ţarcul ispăşirii, mărşăluind soldăţeşte. "
În al doilea rând,
Aldulescu tinde a-și contura o mitologie proprie, transcendând realismul unor
Preda și Eugen Barbu. Aspectul este vizibil în toate romanele sale, dar mai cu
seamă în Îngerul încălecat și Proorocii Ierusalimului. În Sonată pentru acordeon există o
asiprație către înalt, cu zborul mereu frânt, ca și în Ana Maria și îngerii, iar un demonism profund apare obsesiv în Amantul Colivăresei și în cele două
capodopere menționate înainte. De aici și titlul unei cronici închinate de mine
scriitorului : Poemul epic și demonii
lui Radu Aldulescu. Dar ideea ar merita un studiu special.
4 comentarii:
Dragă Şerban, mă repet şi eu. Cinste ţie că nu eşti vanitos şi-l lauzi pe prietenul nostru Radu Aldulescu. Cu atât mai mult cu cât tu însuţi eşti un romancier de aceeaşi forţă epică, narativă ca şi a lui. Acum doi ani, la Târgul Gaudeamus am vorbit la lansarea romanului Crobnicile genocidului. Eram acolo trei prezentatori şi ne-am trezit dându-ne cu presupusul: Bogdan Alexandru Stănescu găsea că romanul acesta ultim era cel mai bun, Daniel Cristea Enache opina că Amantul Colivăresei, eu ziceam că Îngerul încălecat e cel mai bun roman al romancierului. Dar, eu, care am scris absolut despre toate cele nouă romane ale lui Radu, zic că avem de-a face cu o operă romanescă extraordinară.
Încă o dată, felicitări pentru altruismul tău!
Maestre DAD,
Faptul că Domnia Ta îmi scrii cele de mai sus mă face să cred că nu am trăit degeaba.
În ceea ce privește romanele
prietenului nostru, este foarte interesant ce-mi scrii. Mie mi-au plăcut cel mai mult Îngerul încălecat și Proorocii Ierusalimului. Prin forța cu care își construiește opera, el este un echivalent, în literatura română, al lui Faulkner. În alt stil - chiar faulknerian! - a mai făcut asta, la noi, DRP-ul. Și mai știu că o creație impresionantă ca dimensiuni are Dan Stanca, dar n-am citit mai nimic de acest autor.
Îți mulțumesc încă o dată pentru tot. Este evident că, dintre noi doi, altruistul ești Domnia Ta.
Sănătate și fericire să vă aducă noul an, domnule Șerban Tomșa! Și spor la scris și în toate!
La mulți ani!
Ștefan S.,
Multă sănătate și fericire și dumneavoastră! La mulți ani!
Trimiteți un comentariu