Tenisul, o parabolă a vieții

    Englezii de altădată, care au inventat aproape toate sporturile, erau niște nebuni frumoși. Bețivi și geniali, cum a fost și Dylan Thomas, în onoarea căruia laureatul Nobel Bob Dylan și-a luat pseudonimul.  Dar preocupările cu pricina pot fi psihanalizate. Mingi rotunde sau ovale trebuie să fie introduse în cavitățile unor porți, în coșuri sau prin spațiul dintre niște bare înalte. Nu întâmplător Ronaldo își face freza ( ca și cum ar merge la femei! ) înainte de a intra pe teren. Ceva e băgat în altceva. Trasul la țintă, cu arcul sau cu armele moderne, e și mai sugestiv.
Dar ce ne facem cu tenisul, singurul sport care mă mai interesează, dacă exceptez meciurile de fotbal în care joacă Lionel Messi? Vi se pare că există ocupație mai absurdă? Să lovești din răsputeri și cât mai plasat o minge micuță, într-un spațiu bine delimitat e o muncă mai grea decât a vâslașilor de la galere și decât a tăietorilor de lemne de odinioară. Ești robul unor pătrate și al unor dreptunghiuri. Dacă ne uităm însă cu mai multă atenție, vedem că nu câștigă cel mai puternic, nici cel mai talentat. Triumfă cel care își cunoaște limitele și știe să se întindă cât îi este plapuma. Cu alte cuvinte, învingătorul e jucătorul care comite cele mai puține greșeli. Tenisul devine astfel o ilustrare vie a moralei omenești, o parabolă a vieții de zi cu zi. Nu poți fura, nu poți cerși, cum face bravul Cristiano, care se agață de picioarele adversarilor și solicită penalty.  Mingea e în teren sau afară și discuțiile în contradictoriu nu încap. E drept că unii servesc ca fulgerul, arbitrii nu văd mingile, iar câte un jucător ghinionist nu mai are dreptul să ceară reluarea secvenței, ieșind deseori în pierdere. Singurul lucru evident imoral în tenis este forța disproporționată cu care pălesc găliganii micile ghiulele păroase. Echipamentul poartă 90% din vină.
    În fine, am văzut-o pe Dominika Cibulkova pierzând meci după meci, deși era de fiecare dată mai bună decât adversarele ei. M-am mirat de lentoarea loviturilor lui Kerber, care pare îndopată cu Diazepam, de când a devenit numărul 1 mondial. Și a câștigat mereu! Contează și cerebelul. De pildă, jucătoarele cu cele mai mari posibilități, Muguruza și Pliskova, gândesc foarte puțin.
     Îmi dau însă seama că marile performanțe au fost realizate chiar și în acest sport cu ajutorul substanțelor interzise și mi se face lehamite. Borg și McEnroe au recunoscut că s-au dopat cu cocaină. Nadal a fost tot timpul umflat cu felurite stimulente. Parcă și Djokovici ar fi luat ceva ( sau n-a luat nimic și a ajuns la epuizare), încât a ajuns să nu mai aibă practic deloc masă musculară, ca un bolnav de cancer. M-am speriat efectiv când am văzut că sub tricoul făcut praf n-avea decât piele și os. Nici pe sârb nu-l dă mintea afară din casă. Dacă ar fi fost așa, și-ar fi luat un antrenor ca lumea, cum a făcut Murray, băiat modest, însă bine sfătuit. Asul din mâneca scoțianului este legenda cehă Ivan Lendl. Lendl va face din Murray primul jucător al lumii. În rest bate vântul norocului și al întâmplării.

P. S. Mă gândesc să scriu un articol despre Ștefan Agopian și să arăt că armeanul este o variantă a scriitorului perfect. Se va supăra oare pe mine autorul Manualului întâmplărilor?

Masacru

     E clar că tenisul nu mai este ce a fost. Vă amintiți de schimburile de mingi, de la Roland Garros, dintre Ivan Lendl și Bjorn Borg? Țineau cam cât un set la Wimbledon. Acum câștigă cine este mai rapid și lovește mingea mai tare și mai plasat. E un fel de ping-pong jucat pe un teren de tenis. Și îmi place cum se desfășoară lucrurile pe iarbă, unde nici pastilele, nici tertipurile de nomad ale lui Nadal nu mai dau rezultate scontate. Spectacolul se desfășoară într-un ritm amețitor, așa încât Serena își pierduse capul cu totul!
    O admir din toată inima pe Simona Halep, dar mi-e teamă  că are niște limite fizice și, din păcate, și tehnice, iar scepticismul lui Țiriac e întrucâtva justificat. Dacă la toate acestea adaugi un prim serviciu inexistent și o sumedenie de erori neforțate, nu poți avea pretenții la un joc decent. Bouchard a fost însă masacrată, în finală, de Kvitova și n-a avut timp să-și dea seama ce se petrece pe teren nici măcar după ce meciul s-a încheiat. Am spus și cu alt prilej că tenisul de azi are ceva din duritatea și fatalismul boxului profesionist. Deseori unul dintre competitori este jucat în picioare și umilit dincolo de granițele suportabilului. Îmi pare rău că Wawrinka a fost eliminat și aștept ca Federer să nu-l încurce pe Djokovic.
      Mi-am schimbat preferințele și la fotbal. De când cu pentalty-ul făcut cadou Braziliei, echipa gazdă a ieșit definitiv din grațiile mele și țin constant cu adversarii săi, așa cum fac, la tenis, cu Nadal și surorile Williams. Neymar e încă fragil, așa cum arăta Maradona la primul său Mondial. Aș fi vrut să câștige Columbia, nu s-a putut, însă rămân cu imaginea lui James Rodriguez, care este marele jucător de mâine. E un tip curat, fotbalistic vorbind, sută la sută, deși a fost sponsorizat, pare-se, de un traficant de droguri. Are tehnică, naturalețe, știință a jocului și o atitudine nepervertită de luptele de pe gazon.