Viclenie țărănească și haz intelectual

* Pe aici sunt câțiva țărani cărora le-aș săruta mâna de câte ori îi întâlnesc. Pe urmă sunt și mai mulți care își văd de treaba lor, serioși, gospodari, plini de bună-cuviință. Copiii le moștenesc însușirile, chiar dacă nu se omoară cu învățătura. Cert e că în localitate avem și o pătură foarte subțire de intelectuali, formată din tinerii care n-au ajuns încă la 50 de ani. Ei sunt inteligenți, instruiți, independenți în gândire și rareori sunt atinși de invidie sau de oportunism, boala națională care a facilitat corupția și ne-a falimentat. Mă mândresc cu ei, fiindcă sunt foștii mei elevi și actualii cititori din zonă.
Totuși, viclenia țărănească se manifestă și la oamenii pe care ai impresia că te poți baza. În urmă cu 30 de ani mergeam cu căruța unui tovarăș de atunci, ducând o sobă pe motorină din vechea la actuala locuință. Ca să scurtăm drumul, am trecut albia râului Dâmbovnic și mergeam agale pe un plan, printre locuri cultivate, semănături și plantații. Pălăvrăgeam amândoi în pasul domol al cailor. În dreptul unei parcele acoperite cu un trifoi viguros, țăranul a oprit caii, a scos de sub o pătură o coasă, a tăiat vreo treizeci de metri pătrați de nutreț fraged, l-a strâns repede și l-a ascuns în căruță, împreună cu coasa, sub pătură. Am pornit din nou și ne-am continuat flecăreala. Peste câteva sute de metri ne-am întâlnit cu un alt localnic care se deplasa pe picioarele sale. Era cam de aceeași vârstă cu însoțitorul meu. Acesta a oprit căruța și i-a zis celuilalt pe un ton panicat :
- Bine, că te văzui, X! Că dacă n-aveam norocul să te văz acu', veneam diseară la tine și-ți spuneam!
- Ce să-mi spui, bă? s-a speriat celălalt.
- Trecui prin dreptul trifoiului tău și văzui că-ți cosise unu', nenorocitu' dracu', cam treizeci dă metri pătrați, chiar la capu' tarlalei! Du-te și vezi care e treaba!
- Bă, bine, că-mi spusăși, a răspuns păgubitul alarmat. Îți mulțumesc!
Și a luat-o la fugă spre trifoiștea sa.
* Tenisul pe zgură e unul dintre cele mai chinuitoare sporturi. Trag băieții ca la galere. Într-un joc colectiv, mai respiri, mai fac alții treaba în locul tău sau fac erori care îngroapă toată echipa. Aici toată răspunderea e pe umerii unui singur om. Însă și acest sport a devenit un fel de ping-pong pe un spațiu mai mare. E păcat că frumoasele confruntări între însușirile reale ale jucătorilor a devenit o întrecere între eficiența pilulelor înghițite și între echipamentele foarte performante. Pe vremuri, Stratan îmi mărturisea că a jucat tenis într-un echipament Borg. ”Bătrâne, tenișii ăia te propulsau în orice direcție voiai, nu altceva!”, mi-a zis poetul. În condițiile astea, tenisul de câmp e un sport dependent de forță, spectaculos ca un meci de box și neinteresant pentru mine.  Mă gândesc la vremea lui Rod Laver. Știați că australianul Laver era un model de comportament pentru tenismeni și el i-a învățat pe toți să le permită adversarilor să treacă înaintea lor, la intrare sau la schimbarea terenului și să-i lase pe învinși să de mâna primii cu arbitrii?
*  Pentru a proteja sensibilitatea unor cunoscuți, am omis intenționat, din textul meu pentru Cenaclul de Luni - 40, o întâmplare care îl are protagonist pe un amic, poet foarte cunoscut. Deși nu i-ar leza cu nimic demnitatea, probabil că mi-ar da un semn că e supărat pe mine, scoțându-mă din lista sa de prieteni, de pe Facebook. Și așa s-au supărat unii pe mine, fiindcă am spus, cu infinite precauții, niște adevăruri. ( Fără legătură cu volumul la care mă refer acum, nu-mi explic de ce un cunoscut critic literar m-a șters de pe contul său de Facebook. Am crezut că nu-l interesează ce pun pe wall și am comis și eu o eroare.)
Ne aflam în Sala Grigore Preoteasa, la o ședință a Cenaclului de Luni. Urma să citească X. Se făcuse târziu și se strânseseră doar câțiva amatori de poezie.
- Eu zic să citești poeziile, i-a zis șeful cenaclului poetului programat la lectură. Că se vor strânge și băieții.
X a citit cu răbdare tot teancul de poeme. Între timp, sala s-a umplut și nu se putea discuta, pentru că cei mai mulți nu auziseră versurile. Cum pe atunci nu existau copiatoare ( mașinile de scris erau înregistrate la poliție!), poetul a fost rugat să mai citească o dată. Se presupunea că Manolescu nu va mai veni. Am ascultat a doua oară textele, excelente, de altminteri. Pe când toți se foiau, pregătindu-se să analizeze prestația lui X, și-a făcut apariția și Nicolae Manolescu însoțit, ca de obicei, de o femeie foarte frumoasă. El era stăpânul acolo.
- Te rog eu, l-a implorat Stratan pe X, citește și pentru domnul Manolescu!
X s-a conformat și a citit și pentru domnul Manolescu.
Moderatorul ședințelor a propus apoi să se treacă la discuții. Fiindcă ortacii se cam codeau, Stratan a întrebat :
- Nu  are nimeni curaj? Tu ce zici, Y?
- Eu zic să mai citească X o dată, a răspuns cel interpelat și toată sala a început să râdă.
X a fost elogiat pentru poemele sale, în analizele care au urmat.

Tenisul, o parabolă a vieții

    Englezii de altădată, care au inventat aproape toate sporturile, erau niște nebuni frumoși. Bețivi și geniali, cum a fost și Dylan Thomas, în onoarea căruia laureatul Nobel Bob Dylan și-a luat pseudonimul.  Dar preocupările cu pricina pot fi psihanalizate. Mingi rotunde sau ovale trebuie să fie introduse în cavitățile unor porți, în coșuri sau prin spațiul dintre niște bare înalte. Nu întâmplător Ronaldo își face freza ( ca și cum ar merge la femei! ) înainte de a intra pe teren. Ceva e băgat în altceva. Trasul la țintă, cu arcul sau cu armele moderne, e și mai sugestiv.
Dar ce ne facem cu tenisul, singurul sport care mă mai interesează, dacă exceptez meciurile de fotbal în care joacă Lionel Messi? Vi se pare că există ocupație mai absurdă? Să lovești din răsputeri și cât mai plasat o minge micuță, într-un spațiu bine delimitat e o muncă mai grea decât a vâslașilor de la galere și decât a tăietorilor de lemne de odinioară. Ești robul unor pătrate și al unor dreptunghiuri. Dacă ne uităm însă cu mai multă atenție, vedem că nu câștigă cel mai puternic, nici cel mai talentat. Triumfă cel care își cunoaște limitele și știe să se întindă cât îi este plapuma. Cu alte cuvinte, învingătorul e jucătorul care comite cele mai puține greșeli. Tenisul devine astfel o ilustrare vie a moralei omenești, o parabolă a vieții de zi cu zi. Nu poți fura, nu poți cerși, cum face bravul Cristiano, care se agață de picioarele adversarilor și solicită penalty.  Mingea e în teren sau afară și discuțiile în contradictoriu nu încap. E drept că unii servesc ca fulgerul, arbitrii nu văd mingile, iar câte un jucător ghinionist nu mai are dreptul să ceară reluarea secvenței, ieșind deseori în pierdere. Singurul lucru evident imoral în tenis este forța disproporționată cu care pălesc găliganii micile ghiulele păroase. Echipamentul poartă 90% din vină.
    În fine, am văzut-o pe Dominika Cibulkova pierzând meci după meci, deși era de fiecare dată mai bună decât adversarele ei. M-am mirat de lentoarea loviturilor lui Kerber, care pare îndopată cu Diazepam, de când a devenit numărul 1 mondial. Și a câștigat mereu! Contează și cerebelul. De pildă, jucătoarele cu cele mai mari posibilități, Muguruza și Pliskova, gândesc foarte puțin.
     Îmi dau însă seama că marile performanțe au fost realizate chiar și în acest sport cu ajutorul substanțelor interzise și mi se face lehamite. Borg și McEnroe au recunoscut că s-au dopat cu cocaină. Nadal a fost tot timpul umflat cu felurite stimulente. Parcă și Djokovici ar fi luat ceva ( sau n-a luat nimic și a ajuns la epuizare), încât a ajuns să nu mai aibă practic deloc masă musculară, ca un bolnav de cancer. M-am speriat efectiv când am văzut că sub tricoul făcut praf n-avea decât piele și os. Nici pe sârb nu-l dă mintea afară din casă. Dacă ar fi fost așa, și-ar fi luat un antrenor ca lumea, cum a făcut Murray, băiat modest, însă bine sfătuit. Asul din mâneca scoțianului este legenda cehă Ivan Lendl. Lendl va face din Murray primul jucător al lumii. În rest bate vântul norocului și al întâmplării.

P. S. Mă gândesc să scriu un articol despre Ștefan Agopian și să arăt că armeanul este o variantă a scriitorului perfect. Se va supăra oare pe mine autorul Manualului întâmplărilor?

Suporterii, ucigași și martiri

* Un tânăr a fost ucis de un dobitoc, după meciul Steaua-Dinamo. Dinamoviștii încep, încet-încet, să devină martirii fotbalului românesc. De ce? Pentru că au o galerie frumoasă. Pricep de ce se duc milioane de oameni la meciurile de fotbal, făcând să curgă miliarde de euro în buzunarele descurcăreților. Suntem homo ludens, ne place să ne batem cu banane. Marii fotbaliști au ajuns să aibă statutul unor mercenari de lux. N-am înțeles însă decât târziu de ce se bat suporterii între ei. Adunați în cete imense, ei retrăiesc momentele când primii umanoizi au coborât din copaci și își manifestă sălbăticia. Cu cât sunt mai mulți, cu atât se apropie de stadiul primatelor. Dar semnele neomenescului și ale eșecului creștinismului vedem la fiecare pas, în România de azi : în instituții, în trafic, în relațiile dintre cei care trăiesc într-o comunitate restrânsă.
* După meciul Steaua-Dinamo am înțeles câteva lucruri :
1. Andone, e într-adevăr, un antrenor veritabil. Dar cu cine să facă treabă? Cu fotbaliști care n-au forță nici să alerge până la poarta adversă?
2. Reghecampf e un tip ciudat, agresiv, plin de venin, care promovează un stil năpustit, în fotbalul autohton. Meciul cu englezii a fost o ilustrare a ideii mele. Dar nici slujbașul lui Becali nu înțelege de ce se năpustesc elevii săi spre adversari mult mai puternici decât ei. Steliștii par să nu știe că fotbalul se joacă pe goluri.
* Barcelona fără Messi e zero, Ronaldo fără Real e un jucător aproape modest. Dar va lua, din nou, Balonul de Aur, deși în marile finale pe care le-a jucat n-a făcut absolut nimic.
* Voi renunța să-mi mai pierd timpul cu spectacolele fotbalistice televizate. ( S-a văzut clar cum, la o tragere la sorți, lucrurile fuseseră aranjate.) Voi urmări doar meciurile lui Messi și mă voi uita la tenis,  cel mai dificil și mai spectaculos sport, unde totuși forța n-ar trebui să fie decisivă.

P.S. Redescopăr un mare scriitor, tatăl tuturor prozatorilor mahalalei bucureștene : George Mihail Zamfirescu.
   

Destinul e un mare blatist

* Finala Ligii Campionilor a fost o mizerie, cu un gol acordat în mod fraudulos Realului și cu un Ronaldo inexistent, dar căruia i s-a oferit onoarea de a da lovitura de grație unui portar lipsit de creier. Jucătorii lui Real au înțeles că vor transforma toate loviturile de departajare, dacă vor trage în stânga portarului, fiindcă lui Oblak îi intrase în cap că trebuie să se arunce disperat, de fiecare dată, în dreapta. Parcă era înțeles cu adversarii. Așa ceva n-am văzut în viața mea. Factorul decisiv a fost și de data asta galezul Gareth Bale, care a deviat mingea către Ramos și fundașul a strecurat-o în poartă, dintr-o scandaloasă poziție de ofsaid. Bale a executat lovitura de la 11 metri într-un picior, aruncând ușor mingea, cu ultimele puteri, în poarta lăsată goală de Oblak. Destinul e un mare blatist care îi are drept complici pe cei care merg exclusiv pe instinct. Adică pe proști.  Ghiciți însă cine va lua Balonul de Aur? Cel care nu putea face nici măcar o preluare corectă a balonului, folosind piciorul său de bază. Adică alt prost. Sunt convins că George Best se răsucește în mormânt de furie. Nu e de râsu' curcilor că Madridul e capitala mondială a fotbalului, deși acolo activează jucătorii cu cel mai murdar stil de joc?
* Anii '60 au fost nebuni în literatura română : Nichita, Dimov, Alexandru, Sorescu, Păunescu, Cezar Baltag, Ion Gheorghe, Bănulescu, Breban, D. R. Popescu și atâția alții.  Au scris de parcă factorul politic, excesiv de constrângător, i-ar fi stimulat în mod hotărâtor. În zilele noastre, același factor a găsit cea mai bună cenzură : foamea. Ca să-ți permiți să fii nebun, trebuie să ai pe cineva care să-ți poarte de grijă.
* Nu Nadal era marele pericol pentru Djokovic, ci Murray și Wawrinka. Sârbul are mari șanse să câștige turneul, dacă cei doi se vor întâlni în semifinale.
* Niciun cuvânt despre echipa națională de fotbal a României.
* Principiul ”Cei din urmă vor fi cei dintâi” e valabil, probabil, pentru lumea de dincolo. Aici putem spune : ”Cei din urmă nu mai apucă nimic, fiindcă cei dintâi n-au nicio măsură.”