De ce nu sunt de acord cu uciderea animalelor

      La Balc s-au reunit, din nou, bărbaţii cu sânge albastru şi proprietarii unor concerne legendare pentru a împuşca mistreţi şi căprioare. Nu împărtăşesc părerea unui amic care îmi spunea că vânătorile organizate de Ţiriac miros a neam prost şi sunt expresia unei vanităţi urâte. M-a dezamăgit prinţul Sturdza, pentru care am o veche admiraţie. Alteţa Sa a dat de înţeles că omul de afaceri român face un bine naţiunii, fiindcă atrage investitori şi oferă locuri de muncă oamenilor. Nişte muritori de foame aleargă câteva zile pe coclauri, pentru a aduce vânatul la ţeava puştii şi sunt plătiţi cu ziua. Convenabile şi salvatoare locuri de muncă ! Şi  e bună ideea cu investitorii înarmaţi cu puşti. Poate le vin şi alte gânduri. De acum m-am liniştit. Magnaţii Porsche şi Crysler îmi vor găsi şi mie un post pe undeva, unde să fiu recompensat mulţumitor.
      Consider vânătoarea ca fiind un act criminal şi voi explica de ce.
      1. Prima învăţătură a lui Hristos este : "Să nu ucizi !". Dar îndemnul Său este ignorat de o mare parte din lumea creştină. Porunca a şasea, transmisă de Dumnezeu lui Moise, sună la fel : " Să nu ucizi." Tot ce este viu e sacru.
      2. Conform Bibliei, atât oamenii cât şi animalele posedă suflet . Walter-Jorg Langbein, ştiutor de ebraică, aramaică şi elină arată, în Lexiconul erorilor biblice, Ed. Paralela 45, 2005, că Biblia este tradusă uneori greşit - teologia se studiază adesea după traducerile unor traduceri  -, iar implicaţiile acestor inexactităţi sunt tragice. De pildă, creştinii susţin că animalele nu au suflet, eroare demonstrată de savant la pag. 121-124. Învăţatul analizează şi explică etimologia mai multor pasaje, dar dau aici numai un citat din Ecleziastul : "Dreptul se milostiveşte de sufletul animalelor sale." Pentru creştini, ideea e tălmăcită astfel : "Dreptul se milostiveşte de animalele sale." Păi, ultima afirmaţie are vreo legătură cu adevărata învăţătură? Altfel spus, creştinul face un păcat grav când tratează animalele ca şi când acestea ar fi lipsite de suflet.
       3. Animalele posedă inteligenţă şi sunt afectuoase şi fidele. Nu-şi abandonează puii, nu ucid din plăcere şi nu-şi trădează aliaţii.
       4. Divinitatea a revelat iluminaţilor orientali faptul că animalele aparţin naturii, iar aceasta este proprietatea lui Dumnezeu. Să ucizi necuvântătoarele, în condiţiile în care ai hrană şi un venit asigurat, este un păcat greu. Aş adăuga că vietăţile sălbatice trăiesc în frig, fac foamea şi duc o viaţă chinuită. Nimeni nu le poartă de grijă, iar omul - vai, fiinţa superioară, faraonul naturii ! - nu le oferă nimic.
       5. Vânătoarea este expresia celor mai întunecate instincte ale omului, care omoară de dragul de a omorî. Este, fără niciun dubiu, expresia unui derapaj psihic. Devenim astfel inferiori fiinţelor care sunt mai slabe decât noi şi pe care ar trebui să le protejăm. Cine ia viaţa animalelor are un profil psihologic specific şi, când îi vine la îndemână, îşi poate mătrăşi şi semenii.
         Sigur, aş putea să mai scriu mult şi bine aici, fără să-i conving de justeţea punctului meu de vedere pe cei care nu simt cu toată fiinţa lor că e degradant, crud şi absurd să tragi cu puşca într-o făptură vie, care te priveşte cu ochi inteligenţi şi caută înspăimântată să-şi salveze viaţa.
         Celor care înţeleg şi cărora le place totuşi să bubuie cu puşcociul le recomand să meargă în poligoane şi să-şi încerce acolo agerimea ochiului şi siguranţa mâinii. Abia acela este un sport civilizat.

Bucuria de a ţine o carte în mână

Zilele acestea am văzut, pe Facebook, coperta unei cărţi de Nichita Stănescu şi mi-am reamintit bucuria cu care, în copilărie şi în adolescenţă, căutam şi găseam cărţi noi. Am avut aceeaşi senzaţie când am cumpărat, de la un anticariat, Ningea în Bărăgan, debutul lui Fănuş Neagu.
Era fascinaţie pură faţă de magia textului, comparabilă cu emoţia copleşitoare pe care o trăiam când o vedeam venind la liceu pe o colegă de care eram îndrăgostit şi căreia nu am îndrăznit niciodată să-i adresez cuvântul.
În primii ani de şcoală nu ne recomanda nimeni să citim şi alte cărţi în afară de manuale, deşi localitatea avea o bibliotecă de treizeci de mii de volume. Mărturisesc că la început nu-mi plăcea să citesc. Mă plictiseam repede, nu mă interesa ce găseam în opurile care îmi cădeau în mână. Apoi am primit, ca premiu, Aventurile lui Tom Sawyer de Mark Twain. A fost opera care mi-a deschis uşa către lumea literaturii. Răscolitul bibliotecii comunale devenise un obicei şi avea ceva din expediţiile către necunoscut întreprinse de marii exploratori. Luam rafturile la rând, descoperind mereu ţinuturi noi şi uimitoare. Nu terminam niciodată o carte care îmi plăcea şi nu ieşeam din spaţiul ei protector până ce nu găseam alta la fel de încântătoare. Dar am mai evocat, cu alt prilej, lecturile mele din perioada respectivă.
De la o librărie din Bolintin am cumpărat Delirul de Marin Preda. Îmi aduc aminte că ţineam tot timpul pe masă, ca pe nişte talismane, Zgomotul şi furia şi Lumină de august de William Faulkner. ( Am suferit foarte mult când bătrâna mea gazdă, care nu-mi oferea şi hrană, s-a milostivit într-o seară să-mi aducă nişte mâncare. Nu eram acasă, era întuneric, iar femeia s-a împiedicat şi mi-a năclăit autorii preferaţi într-un sos unsuros şi greţos. ) Citeam zilnic din ele, aşa cum gazda mea deschidea Biblia, şi aveam dese discuţii în contradictoriu cu un coleg pasionat de Dostoievski. Se numea Alexandru Borţan, era din Malu-Spart şi mai târziu a ajuns căpitan de navă. El este cel care mi-a spus într-o zi că nu va putea trăi dacă nu va vedea Capela Sixtină. Şi pentru asta s-a făcut ofiţer de marină.
Pe urmă, în facultate, colindatul librăriilor şi anticariatelor era principala noastră activitate zilnică. Eram însoţit mai mereu de un prieten ori doi. Ce fericire era pe noi când ajungeam să ţinem în mână Aspecte ale mitului sau Falsificatorii de bani !  Mângâiam volumele, le adulmecam mirosul de cerneală tipografică şi fugeam la cămin, unde ne puneam pe citit. Într-o după-amiază am zărit într-un anticariat, în aceeaşi fracţiune de secundă cu prietenul Marin Neagu, Idiotul lui Dostoievski. El a fost mai iute de mână şi a înhăţat-o, dar, ajunşi la cămin, mi-a scris două cuvinte pe pagina de titlu şi mi-a făcut romanul cadou.
Cred că un om suferă cea mai mare pierdere atunci când este împiedicat să citească. Cea mai săracă fiinţă umană este cea care nu ştie ce înseamnă lectura şi nu poate preţui bibliotecile. Până şi Miron Costin, în plin Ev Mediu, ştiau că nu este altă şi mai plăcută zăbavă decât cetitul cărţilor.
Am descoperit apoi bucuria de a vedea pe cineva citind. Nino Stratan îi spunea altfel.
- Bătrâne, mi-a zis într-o zi când m-a văzut cu Maestrul şi Margareta în mână, te invidiez cumplit pentru bucuria pe care o trăieşti acum, când citeşti o carte pe care eu am citit-o deja şi mi s-a părut o capodoperă !
Nu i-am spus că şi eu o mai citisem, ca să nu-i stric plăcerea de a mă vedea că fac cunoştinţă cu o creaţie de neuitat.
Literatura este arta care presupune o muncă inefabilă, de imaginaţie şi de cooperare, din partea receptorului.  Supune atenţiei pagini acoperite cu semne pe care cititorul le transformă în lumi pline de viaţă. Prin comparaţie, artele vizuale şi cinematograful, de pildă, îşi protejează admiratorii şi îi scutesc în bună parte de eforturi creatoare.

P:S. Astăzi este ziua de naştere a lui Ion Stratan. Dacă ar fi trăit, ar fi împlinit 57 de ani. Nu voi înceta niciodată să-i deplâng dispariţia prematură.