Bucuria de a citi

       E un regret permanent că nu am timp suficient pentru a citi. Mi-ar trebui mult spațiu să descriu ce simțeam încă din copilărie când deschideam o carte  și începeam să parcurg, ce zic eu, să sorb rândurile proaspete, necunoscute mie. Asistam la o nouă Geneză, vedeam oameni și fapte născându-se sub ochii mei, într-un iureș al râsului și al mirării, vedeam aievea  ceruri și lumi pline de lumină  : pe scurt , eram/sunt fericit. Probabil că și impulsul de a scrie vine din dorința de a-i face și pe alții, prin lectură, fericiți.
Dar pe cine să bucurăm când se citește din ce în ce mai puțin?
”Mai bine trăiesc eu faptele decât să le citesc descrise de alții”, mi-a spus un eminent licean, fala familiei sale. Cui să-i explici că lectura este cu totul altceva, un alt mod de viață, mai colorat, mai profund, mai interesant și că nu vei putea trăi niciodată, în realitate, ceea ce simți când citești?
Am spus și cu alt prilej că operele citite îmi ofereau topos-uri magice, protectoare. Nu terminam o carte frumoasă până ce nu găseam o alta. Treceam din spațiul ocrotitor al uneia în al celeilalte. Căutam locuri izolate și liniștite pentru a mă dedica fericirii mele : poieni cu flori de lavandă, acoperite cu fluturi, ascunse prin crânguri de salcâmi, tufișurile de sălcii și de răchite de pe malul Jirnovului, cimitirul acoperit cu fragi sălbatici, tufe mari de liliac și flori de crin cu un miros înecăcios, adormitor.
Am citit prima oară Cei trei muschetari simultan cu vărul meu, Badea. Unul rostea cu glas tare textul, iar celălalt îl urmărea cu atenție, cu ochii pe pagină. După o oră, lucrurile se inversau. Citeam până când nu ne mai puteam mișca. Țin minte că am citit în transă cărțile lui Mark Twain, sub un prun bătrân și o făceam de dimineața până seara, fără să mai merg la masă. Aveam zece ani și îmi înțepeneau gâtul și membrele. Deși nu era premiant - sau poate tocmai de aceea : pe atunci erau foarte apreciați elevii care învățau lecțiile pe dinafară ! -, un băiat din clasa noastră citea mai mult decât toți colegii săi la un loc. Se numea Panait Voicu și locuia pe deal ( în Ciurari-Deal). Când terminam orele, plecam împreună spre casă și, până ajungeam la ulița în coastă pe care trebuia să o urce, îmi povestea ce a citit el între timp, iar eu îi sorbeam fiecare cuvânt.
În liceu, foarte mulți colegi purtau cărți în serviete pentru cazurile în care profesorii ar lipsi ori ei, elevii, ar fi dați afară de la ore. Când se întâmpla ca unul să fie alungat din clasă, scotea frumos un roman din ghiozdan și se ducea pe terenul de sport, se întindea pe iarba crescută sălbatic și deschidea volumul. Sigur că logica împuțitei vieți românești e deseori deviantă. Mulți cititori pasionați au ajuns muncitori zilieri, iar cei care nu deschideau nici manualele învârtesc banii cu lopata, iar lumea le spune ”domnul X” sau ”domnul Y”, fără să-i respecte cu adevărat. Incultura le este trădată de modul în care se comportă cu semenii lor : au rămas la stadiul de sălbăticie.
Îmi amintesc de diminețile reci când așteptam în fața librăriilor bucureștene să ”prindem” un exemplar din Falsificatorii de bani de Gide sau din Aspecte ale mitului de Mircea Eliade. Ne întorceam la cămin obosiți și extaziați. Într-o zi, într-un anticariat, am pus ochii, în același timp cu prietenul Marin Neagu, pe un exemplar al Idiotului lui Dostoievski. El a fost mai iute de mână, dar după ce am ajuns la cămin, a scris două rânduri extrem de sugestive pe pagina de titlu a cărții și... mi-a dăruit-o. Păstrez și azi volumul lui Dostoievski și-l tratez ca pe unul dintre cele mai prețioase lucruri pe care le posed. Cu alt prilej apăruse un număr al revistei Secolul XX, cu cele mai importante opere ale filosofului Soren Kierkegaard. Un coleg de facultate a admirat zile în șir exemplarul meu, unic în cămin, lamentându-se cu atâta durere că n-a apucat și el unul, încât i l-am făcut cadou, fără ca eu să-l mai citesc. Știam studenți la matematică, vecini de cameră, care citeau mai mult decât colegii mei, filologi. Iar unii dintre cei mai interesanți și valoroși scriitori sunt de formație ingineri, medici, istorici.
Un prieten bun din copilărie, Nelu Florea, acum primarul localității, era elev la Colegiul Mihai Viteazul, unde avea o bibliotecă bine înzestrată. Îi făceam liste de cărți și îl așteptam în fiecare sâmbătă cu sufletul la gură, să văd ce mi-a adus. Datorită lui Nelu am citit cărțile lui Constantin Noica și Săptămâna nebunilor de Eugen Barbu.
Încăpățânarea unor copii de a nu citi nici măcar o nuvelă ori o piesă de teatru rămân, pentru mine, un mister de nedezlegat. Cum să nu-ți placă să citești, dacă ești o persoană normală? Iar dacă plăcere nu e, nimic nu e. Satisfacția se trezește însă citind. Când copiii nu văd pe cineva din familie frunzărind o carte, n-o vor face nici ei și vor rămâne fundamental săraci, toată viața. Ar putea să-și compenseze handicapul printr-un comportament ireproșabil față de semenii lor. Dar, de obicei, se întâmplă invers. Persoanele inculte devine arogante, necioplite, uneori violente, intolerante, oportuniste, mâncătoare de căcat și caracterizate de o suficiență prostească. Și nu mai e nimic de făcut decât să le ocolești sau să umbli cu pistolul la brâu. Unii se folosesc de acești oameni, stârnindu-le orgoliul subminat de complexe, manipulându-i și întărâtându-i împotriva altora. Spune-i unui semianalfabet că un vecin de scară l-a făcut ”prost” și să vezi atunci comedie! E adevărat că știu aroganți și neciopliți care au citit toate bibliotecile și nu-i întrece nimeni în nesimțire, după cum cunosc țărani bătrâni care n-au atins o carte și se poartă impecabil cu toată lumea. Tot educația/lipsa de educație iese biruitoare. Vreau însă să spun, pentru neiubitorii de cărți, că modelarea sălbaticilor din noi poate căpăta forma autoeducației prin lectură și prin frecventarea altor arte.
De aceea când văd bloggeri pasionați de cărți până la ardere de sine - a se vedea cazul Andreei Toma -, sunt profund emoționat. Sunt, de asemenea, scriitori de mare valoare - de pildă, Dumitru Augustin Doman  și Radu Aldulescu - care urmăresc cu delicii aparițiile editoriale ale confraților lor, dar citesc cu pasiune mistică toate cărțile, capodopere sau opuri de nivel mediu, ce le cad în mână. Ei sunt totuși foarte puțini.
Mai sunt compatrioți care umblă pe Calea Regală.

P. S. Nu e obligatoriu să citim poezii sau romane, deși acestea ne îmbogățesc spiritual cel mai mult. Lucrările de psihologie, filosofie, biologie, istorie, fizică, sociologie  etc. sunt la fel de pasionante și de folositoare. O spun tot pentru cei care nu citesc nimic și au impresia că încerc să le bag pe gât un anumit fel de cărți.
 

Bucuria de a ţine o carte în mână

Zilele acestea am văzut, pe Facebook, coperta unei cărţi de Nichita Stănescu şi mi-am reamintit bucuria cu care, în copilărie şi în adolescenţă, căutam şi găseam cărţi noi. Am avut aceeaşi senzaţie când am cumpărat, de la un anticariat, Ningea în Bărăgan, debutul lui Fănuş Neagu.
Era fascinaţie pură faţă de magia textului, comparabilă cu emoţia copleşitoare pe care o trăiam când o vedeam venind la liceu pe o colegă de care eram îndrăgostit şi căreia nu am îndrăznit niciodată să-i adresez cuvântul.
În primii ani de şcoală nu ne recomanda nimeni să citim şi alte cărţi în afară de manuale, deşi localitatea avea o bibliotecă de treizeci de mii de volume. Mărturisesc că la început nu-mi plăcea să citesc. Mă plictiseam repede, nu mă interesa ce găseam în opurile care îmi cădeau în mână. Apoi am primit, ca premiu, Aventurile lui Tom Sawyer de Mark Twain. A fost opera care mi-a deschis uşa către lumea literaturii. Răscolitul bibliotecii comunale devenise un obicei şi avea ceva din expediţiile către necunoscut întreprinse de marii exploratori. Luam rafturile la rând, descoperind mereu ţinuturi noi şi uimitoare. Nu terminam niciodată o carte care îmi plăcea şi nu ieşeam din spaţiul ei protector până ce nu găseam alta la fel de încântătoare. Dar am mai evocat, cu alt prilej, lecturile mele din perioada respectivă.
De la o librărie din Bolintin am cumpărat Delirul de Marin Preda. Îmi aduc aminte că ţineam tot timpul pe masă, ca pe nişte talismane, Zgomotul şi furia şi Lumină de august de William Faulkner. ( Am suferit foarte mult când bătrâna mea gazdă, care nu-mi oferea şi hrană, s-a milostivit într-o seară să-mi aducă nişte mâncare. Nu eram acasă, era întuneric, iar femeia s-a împiedicat şi mi-a năclăit autorii preferaţi într-un sos unsuros şi greţos. ) Citeam zilnic din ele, aşa cum gazda mea deschidea Biblia, şi aveam dese discuţii în contradictoriu cu un coleg pasionat de Dostoievski. Se numea Alexandru Borţan, era din Malu-Spart şi mai târziu a ajuns căpitan de navă. El este cel care mi-a spus într-o zi că nu va putea trăi dacă nu va vedea Capela Sixtină. Şi pentru asta s-a făcut ofiţer de marină.
Pe urmă, în facultate, colindatul librăriilor şi anticariatelor era principala noastră activitate zilnică. Eram însoţit mai mereu de un prieten ori doi. Ce fericire era pe noi când ajungeam să ţinem în mână Aspecte ale mitului sau Falsificatorii de bani !  Mângâiam volumele, le adulmecam mirosul de cerneală tipografică şi fugeam la cămin, unde ne puneam pe citit. Într-o după-amiază am zărit într-un anticariat, în aceeaşi fracţiune de secundă cu prietenul Marin Neagu, Idiotul lui Dostoievski. El a fost mai iute de mână şi a înhăţat-o, dar, ajunşi la cămin, mi-a scris două cuvinte pe pagina de titlu şi mi-a făcut romanul cadou.
Cred că un om suferă cea mai mare pierdere atunci când este împiedicat să citească. Cea mai săracă fiinţă umană este cea care nu ştie ce înseamnă lectura şi nu poate preţui bibliotecile. Până şi Miron Costin, în plin Ev Mediu, ştiau că nu este altă şi mai plăcută zăbavă decât cetitul cărţilor.
Am descoperit apoi bucuria de a vedea pe cineva citind. Nino Stratan îi spunea altfel.
- Bătrâne, mi-a zis într-o zi când m-a văzut cu Maestrul şi Margareta în mână, te invidiez cumplit pentru bucuria pe care o trăieşti acum, când citeşti o carte pe care eu am citit-o deja şi mi s-a părut o capodoperă !
Nu i-am spus că şi eu o mai citisem, ca să nu-i stric plăcerea de a mă vedea că fac cunoştinţă cu o creaţie de neuitat.
Literatura este arta care presupune o muncă inefabilă, de imaginaţie şi de cooperare, din partea receptorului.  Supune atenţiei pagini acoperite cu semne pe care cititorul le transformă în lumi pline de viaţă. Prin comparaţie, artele vizuale şi cinematograful, de pildă, îşi protejează admiratorii şi îi scutesc în bună parte de eforturi creatoare.

P:S. Astăzi este ziua de naştere a lui Ion Stratan. Dacă ar fi trăit, ar fi împlinit 57 de ani. Nu voi înceta niciodată să-i deplâng dispariţia prematură.