Un procedeu narativ

         Multă, foarte multă sporovăială este în nuvelele lui Mircea Eliade! Dar cât omenesc, câtă ingenuitate în profilul moral al personajelor! Dialogurile permanente și monologurile nu sunt gratuite, ci  au rolul de a crea o atmosferă de enigmă, de miracol existențial. În ampla culegere întocmită de Eugen Simion -  Mircea Eliade, În curte la Dionis, Editura Cartea Românească, București, 1981 - m-a uimit, chiar de la prima lectură, un procedeu literar utilizat în capitolul Ivan, pag. 363-403 : prelungirea în vis a vieții unui ostaș care își dă sufletul într-un lan de porumb, după ce se împiedicase și se împușcase singur, din greșeală. În visul său, scapă de coșmarul războiului și o revede pe Laura, iubita sa. În realitate, el moare și este îngropat repede, la marginea plantației de porumb. M-am întrebat zeci de ani dacă găselnița narativă îi aparține lui Eliade ori a fost împrumutată de undeva. Aveam să citesc însă povestirea O întâmplare la podul Owl Creek de misteriosul Ambrose Bierce și să găsesc același mod de a rezolva o situație epică. Un sudist, susținător al cauzei sclavagismului, este spânzurat de un pod, de către yankei. Cititorul este iluzionat să creadă că frânghia spânzuratului se rupe, acesta cade în apele râului, se eliberează din legăturile sale, în timp ce nordiștii trag, de pe pod, asupra lui. Ajunge la mal, dușmanii îl bombardează cu tunurile, însă condamnatul reușește să scape. Fuge pe cărări, e însetat, gâtul i se usucă, limba i se umflă și ajunge să creadă că a adormit de epuizare în preajma casei sale. Cu ultimele puteri, bărbatul se ridică, intră în curtea sa, unde îl întâmpină iubitoarea sa soție. În final, în cruda realitate, omul atârnă mort, de podul de la Qwl Creek. Nu s-a întâmplat nimic mai mult.
M-am gândit dacă Eliade s-a inspirat din scriitorul american ori cei doi au avut intuiții asemănătoare. Personal, merg pe a doua variantă. Paginile lui Eliade sunt și mai frumoase, poate fiindcă beneficiază de încă o jumătate de secol de evoluție literară. Evocarea morții ca o trecere peste un fluviu ( rusesc!), pe un pod de lumină, este magnifică.

Bucuria de a citi

       E un regret permanent că nu am timp suficient pentru a citi. Mi-ar trebui mult spațiu să descriu ce simțeam încă din copilărie când deschideam o carte  și începeam să parcurg, ce zic eu, să sorb rândurile proaspete, necunoscute mie. Asistam la o nouă Geneză, vedeam oameni și fapte născându-se sub ochii mei, într-un iureș al râsului și al mirării, vedeam aievea  ceruri și lumi pline de lumină  : pe scurt , eram/sunt fericit. Probabil că și impulsul de a scrie vine din dorința de a-i face și pe alții, prin lectură, fericiți.
Dar pe cine să bucurăm când se citește din ce în ce mai puțin?
”Mai bine trăiesc eu faptele decât să le citesc descrise de alții”, mi-a spus un eminent licean, fala familiei sale. Cui să-i explici că lectura este cu totul altceva, un alt mod de viață, mai colorat, mai profund, mai interesant și că nu vei putea trăi niciodată, în realitate, ceea ce simți când citești?
Am spus și cu alt prilej că operele citite îmi ofereau topos-uri magice, protectoare. Nu terminam o carte frumoasă până ce nu găseam o alta. Treceam din spațiul ocrotitor al uneia în al celeilalte. Căutam locuri izolate și liniștite pentru a mă dedica fericirii mele : poieni cu flori de lavandă, acoperite cu fluturi, ascunse prin crânguri de salcâmi, tufișurile de sălcii și de răchite de pe malul Jirnovului, cimitirul acoperit cu fragi sălbatici, tufe mari de liliac și flori de crin cu un miros înecăcios, adormitor.
Am citit prima oară Cei trei muschetari simultan cu vărul meu, Badea. Unul rostea cu glas tare textul, iar celălalt îl urmărea cu atenție, cu ochii pe pagină. După o oră, lucrurile se inversau. Citeam până când nu ne mai puteam mișca. Țin minte că am citit în transă cărțile lui Mark Twain, sub un prun bătrân și o făceam de dimineața până seara, fără să mai merg la masă. Aveam zece ani și îmi înțepeneau gâtul și membrele. Deși nu era premiant - sau poate tocmai de aceea : pe atunci erau foarte apreciați elevii care învățau lecțiile pe dinafară ! -, un băiat din clasa noastră citea mai mult decât toți colegii săi la un loc. Se numea Panait Voicu și locuia pe deal ( în Ciurari-Deal). Când terminam orele, plecam împreună spre casă și, până ajungeam la ulița în coastă pe care trebuia să o urce, îmi povestea ce a citit el între timp, iar eu îi sorbeam fiecare cuvânt.
În liceu, foarte mulți colegi purtau cărți în serviete pentru cazurile în care profesorii ar lipsi ori ei, elevii, ar fi dați afară de la ore. Când se întâmpla ca unul să fie alungat din clasă, scotea frumos un roman din ghiozdan și se ducea pe terenul de sport, se întindea pe iarba crescută sălbatic și deschidea volumul. Sigur că logica împuțitei vieți românești e deseori deviantă. Mulți cititori pasionați au ajuns muncitori zilieri, iar cei care nu deschideau nici manualele învârtesc banii cu lopata, iar lumea le spune ”domnul X” sau ”domnul Y”, fără să-i respecte cu adevărat. Incultura le este trădată de modul în care se comportă cu semenii lor : au rămas la stadiul de sălbăticie.
Îmi amintesc de diminețile reci când așteptam în fața librăriilor bucureștene să ”prindem” un exemplar din Falsificatorii de bani de Gide sau din Aspecte ale mitului de Mircea Eliade. Ne întorceam la cămin obosiți și extaziați. Într-o zi, într-un anticariat, am pus ochii, în același timp cu prietenul Marin Neagu, pe un exemplar al Idiotului lui Dostoievski. El a fost mai iute de mână, dar după ce am ajuns la cămin, a scris două rânduri extrem de sugestive pe pagina de titlu a cărții și... mi-a dăruit-o. Păstrez și azi volumul lui Dostoievski și-l tratez ca pe unul dintre cele mai prețioase lucruri pe care le posed. Cu alt prilej apăruse un număr al revistei Secolul XX, cu cele mai importante opere ale filosofului Soren Kierkegaard. Un coleg de facultate a admirat zile în șir exemplarul meu, unic în cămin, lamentându-se cu atâta durere că n-a apucat și el unul, încât i l-am făcut cadou, fără ca eu să-l mai citesc. Știam studenți la matematică, vecini de cameră, care citeau mai mult decât colegii mei, filologi. Iar unii dintre cei mai interesanți și valoroși scriitori sunt de formație ingineri, medici, istorici.
Un prieten bun din copilărie, Nelu Florea, acum primarul localității, era elev la Colegiul Mihai Viteazul, unde avea o bibliotecă bine înzestrată. Îi făceam liste de cărți și îl așteptam în fiecare sâmbătă cu sufletul la gură, să văd ce mi-a adus. Datorită lui Nelu am citit cărțile lui Constantin Noica și Săptămâna nebunilor de Eugen Barbu.
Încăpățânarea unor copii de a nu citi nici măcar o nuvelă ori o piesă de teatru rămân, pentru mine, un mister de nedezlegat. Cum să nu-ți placă să citești, dacă ești o persoană normală? Iar dacă plăcere nu e, nimic nu e. Satisfacția se trezește însă citind. Când copiii nu văd pe cineva din familie frunzărind o carte, n-o vor face nici ei și vor rămâne fundamental săraci, toată viața. Ar putea să-și compenseze handicapul printr-un comportament ireproșabil față de semenii lor. Dar, de obicei, se întâmplă invers. Persoanele inculte devine arogante, necioplite, uneori violente, intolerante, oportuniste, mâncătoare de căcat și caracterizate de o suficiență prostească. Și nu mai e nimic de făcut decât să le ocolești sau să umbli cu pistolul la brâu. Unii se folosesc de acești oameni, stârnindu-le orgoliul subminat de complexe, manipulându-i și întărâtându-i împotriva altora. Spune-i unui semianalfabet că un vecin de scară l-a făcut ”prost” și să vezi atunci comedie! E adevărat că știu aroganți și neciopliți care au citit toate bibliotecile și nu-i întrece nimeni în nesimțire, după cum cunosc țărani bătrâni care n-au atins o carte și se poartă impecabil cu toată lumea. Tot educația/lipsa de educație iese biruitoare. Vreau însă să spun, pentru neiubitorii de cărți, că modelarea sălbaticilor din noi poate căpăta forma autoeducației prin lectură și prin frecventarea altor arte.
De aceea când văd bloggeri pasionați de cărți până la ardere de sine - a se vedea cazul Andreei Toma -, sunt profund emoționat. Sunt, de asemenea, scriitori de mare valoare - de pildă, Dumitru Augustin Doman  și Radu Aldulescu - care urmăresc cu delicii aparițiile editoriale ale confraților lor, dar citesc cu pasiune mistică toate cărțile, capodopere sau opuri de nivel mediu, ce le cad în mână. Ei sunt totuși foarte puțini.
Mai sunt compatrioți care umblă pe Calea Regală.

P. S. Nu e obligatoriu să citim poezii sau romane, deși acestea ne îmbogățesc spiritual cel mai mult. Lucrările de psihologie, filosofie, biologie, istorie, fizică, sociologie  etc. sunt la fel de pasionante și de folositoare. O spun tot pentru cei care nu citesc nimic și au impresia că încerc să le bag pe gât un anumit fel de cărți.
 

Scriitorii români în "Jurnalul" lui Mihail Sebastian ( I )

             Poate că n-ar trebui să mai citim decât jurnale intime şi documente de viaţă nefiltrate prin lentilele convenţiilor literare.  Scrierile de acest fel par a spune adevărul în mai mare măsură decât ficţiunile care apelează la simboluri şi măşti, fără a-l sensibiliza suficient pe cititor. Totuşi.
           În multe privinţe, Mihail Sebastian are o poziţie privilegiată. Trăieşte în centrul lumii literare, îi vede aproape zilnic pe Camil Petrescu, Mircea Eliade, Nae Ionescu şi alte personalităţi culturale de prim-plan. După cum am mai arătat, duce o viaţă mondenă activă, mergând în staţiuni, la munte, la stadion, la concerte, la teatru. Are relaţii în lumea bună, cuvântul său este ascultat şi se bucură de un prestigiu timpuriu. Când debutează Cella Serghi, cartea autoarei poartă o bandă pe care scrie că opera respectivă este recomandată de scriitorii Liviu Rebreanu, Camil Petrescu şi Mihail Sebastian. E puţin lucru ? E drept că soţia lui Rebreanu telefonează indignată editorului că a putut să-l asocieze pe soţul ei cu un evreu. Sebastian îşi propune să-i amintească lui Rebreanu, peste ani, neplăcutul incident. O va face, se gândeşte el, râzând. E un semn că el se află în termeni destul de apropiaţi cu marele romancier. Nu stă rău nici cu aristocraţia vremii sau cu politicienii influenţi.
         S-ar părea că Sebastian se descurcă şi financiar până la începerea războiului. Este într-o permanentă mişcare prin lumea bună a capitalei, iar activităţile sale presupun un venit mai mult decât decent. Tânărul scriitor ajunge să-şi cumpere o garsonieră, pentru a evita neplăcerile statutului de chiriaş. Lucrurile se complică atunci când a doua conflagraţie mondială îşi face auzite primele salve de tun.
         În sfârşit, surprinzătoare este maturitatea cu care tânărul prozator şi dramaturg se orientează în societate, judecă lucrurile, îi evaluează pe confraţi ( mai todeauna de sus ! ) şi ia poziţie în feluritele şi agitatele probleme ale vremii. Taxează dur abaterile ideologice şi morale ale lui Nae Ionescu şi Mircea Eliade, îl priveşte cu condescendenţă pe Camil Petrescu, cu compasiune pe Blecher şi are o atitudine oarecum dispreţuitoare faţă de Cioran şi Eugen Ionescu.  Şi aici găsim, poate, limitele oricărui jurnal : subiectivitatea. În jurnale, aceasta poate fi evidentă, exprimată în cuvinte tari, ori subtilă, cum este cazul lui Sebastian, prin posibila disimulare a unor detalii şi prin relatarea distorsionată a unor scene, sub aparenţele unei relative obiectivităţi. E neverosimil ca  Sebastian să aibă mereu dreptate, să nu greşească, să fie, în orice împrejurare, principial şi ferm. Refuz să cred că Eugen Ionescu este un individ jalnic, care se îmbată în prezenţa lui Sebastian şi plânge ca prostul de mila maică-sii, care este evreică. Să nu uităm că în momentele când se bea el însuşi, autorul îşi consemnează cu fervoare starea, ca pe o ispravă prin care face suportabil un mediu social devenit tot mai ostil. Nici imaginea lui Anton Holban, aplaudând lubric, cu un aspect de copil bătrân, la un concert dat de o adolescentă, nu este agreabilă. Nu-mi place ideea că Emil Cioran este doar o lichea plină de laşitate, un ins cinic şi dornic să-şi pună repede pielea la adăpost. Probabil că în realitate lucrurile sunt mult mai complicate.
        O  nedumerire care mă încearcă este că Sebastian nu renunţă la relaţiile cu scriitorii care au derapaje urâte, de neacceptat : Camil Petrescu, Mircea Eliade, Nae Ionescu. În schimb, când Zaharia Stancu îi întinde o mână, propunându-i un post, reacţia lui Sebastian este de totală respingere. Aşa procedează şi cu alţi confraţi mai puţin importanţi. Să fie valoarea principalul criteriu în selectarea şi păstrarea prietenilor lui Sebastian ?
        Din Jurnal, cei mai şifonaţi ies tocmai cei mai buni prieteni ai lui Mihail Sebastian : Camil, Eliade şi Nae Ionescu.
        Voi discuta portretele celor trei într-o postare viitoare.

P:S. Ieri, o scenă într-un magazin bucureştean.
- Ooo, dar la vârsta dumneavoastră mai sunteţi profesor ? se adresează o vânzătoare simpatică şi vioaie unui domn ca la 55 de ani, însoţit de o doamnă ceva mai tânără.
- Mda... Vedeţi dumneavoastră, încă n-am împlinit 90 de ani, precizează bărbatul, tuşind cu viclenie.
- E, da ! Aşa mai merge, se lămureşte fata, bucuroasă.

Iată ce-mi scrie Dan Miron despre jurnale :
"Tocmai am citit pe blogul tău despre Jurnalul lui M. Sebastian. Mi-a placut si astept urmatoarele postari.

Nu citesc jurnale si amintiri (exceptie un volum al lui Jung, Amintiri, vise, reflectii) din principiu, cat despre cele ale scriitorilor ce sa mai vorbim... E o forma de literatura, in care autorul e personajul principal si orice ar face el iese mereu in avantaj. Un soi de autopromovare dubioasa, un raport fictiv, cu datele bine umflate, pe care posteritatea trebuie sa-l inghita pe nemestecate. Nu e nicio aluzie la Cartarescu, nu i-am citit jurnalul, dar am parcurs cu sentimente foarte amestecate fragmentele publicate prin presa si opiniile catorva persoane."

Despre Cristian Tudor Popescu şi gândirea comună

     *  Fraţilor, am trecut pe lângă o catastrofă care ar fi dus la pieirea neamului românesc ! Bandiţii din UE au vrut să ne ia mititeii de la gură ! Auzi tu, ne mint că minunile alea, fragede şi gustoase, nu sunt bune pentru sănătatea noastră.  Păi, feciori de haiduci, nu fac grătarele şi hălcile de carne friptă fala neamului nostru ? Cu ce-am mai trăi noi ? Cu Critica raţiunii pure în braţe, Doamne iartă-mă ? Mai mult ca sigur că invadatorii ăştia, după ce ne-au obligat să închidem fabricile şi să le aruncăm la fier vechi, ne-ar fi interzis şi mieii,  fleicile şi pastrama. Dar uite că nici ai noştri nu s-au lăsat şi au avut grijă de burţile noastre.  Că de, cum am mai fi petrecut noi sărbătorile ? Tradiţia ne împinge de la spate într-o direcţie plăcută şi folositoare mădularelor noastre.
    * Internetul mi-a adus bucurii incomparabile şi m-a ajutat să trec peste cele mai grele momente din viaţa mea . Îi datorez multe acestei reţele magice. Pe această cale, Tudor Cristea mi-a oferit o rubrică în revista sa, cînd eram într-un moment de cumpănă.  Tot aici i-am găsit pe cei mai mulţi prieteni. Cariera mea de scriitor a fost posibilă datorită netului. Nu sunt omul care să fi bătut din uşă în uşă, cu manuscrisele în desagă şi cu căciula în mână. Un prim refuz, pe cale poştală, m-ar fi făcut să renunţ definitiv la scris. Acum pot spune răspicat că n-aş putea trăi fără net. Sigur, în acest cosmos sunt oameni de toată mâna, de la genii şi savanţi, până la ţaţe ridicate de pe şanţ. Unii păcătuiesc prin insistenţa de a-şi da cu părerea despre lucruri care îi depăşesc, adăpostindu-se în spatele unor pseudonime cinice, adesea prosteşti. Pui imaginea lui Cioran pe contul tău şi imediat apare un cetăţean care îl ia, pe necitite, cu pietre pe gânditor. Zici ceva despre Mircea Eliade, sare altcineva care îl înjură. Iar ăştia sunt mulţi şi au mentalitate de turmă. Zilele astea, Cristian Tudor Popescu a lansat, într-un articol, o întrebare tulburătoare, aducând în discuţie ideea că omul ar trebui să fie moral în mod necondiţionat. Să devină, adică, bun şi iertător, fără să i se promită nemurirea. Aş fi completat cu gândul că acelaşi om modern ar trebui să fie responsabil pentru greşelile sale, nu să-şi arunce cu voioşie păcatele în cârca unui nevinovat, care să pătimească pentru ele. Şi discuţia poate fi purtată în aceşti termeni. Cristian Tudor Popescu este un mare ziarist şi un scriitor de marcă. Gândeşte şi se exprimă foarte original, într-un registru inconfundabil. El merită respectul nostru, iar o opinie scăpată din tastatura sa trebuie tratată ca atare. Am distribuit textul dlui Popescu pe pagina mea şi ce credeţi că s-a întâmplat ? Un "prieten" de reţea, care n-a înţeles nimic, a intervenit îndată, întrebând dacă Scânteia şi-a făcut cont pe Facebook. Vexat, i-am explicat omului că a gândi în răspărul opiniei comune n-are nicio legătură cu Scânteia etc. Bărbatul, pe care în mod greşit îl socotisem oarecum citit, mi-a răspuns cu o ironie ieftină şi atunci nu m-am putut abţine şi i-am zis ceva necreştineşte. Mi-a trecut prin cap că tâmpenia gândirii comune este neinteresantă şi neantologabilă, cu toate că prostia, ca fenomen general, atinge uneori culmi măreţe şi dă capodopere comparabile cu cele realizate de marii artişti.

P.S. De dragul ideii, pot spune că omul nu poate, într-adevăr, deveni moral, fără promisiuni ferme. Ce spunea Dostoievski ? "Dacă Dumnezeu nu există, totul este permis. "
        Un incident curios s-a petrecut înainte de Paşte. Începusem să scriu un mesaj către un poet pe care îl admir mult. După ce aşternusem primele cuvinte, a venit cineva şi a trebuit să mă ridic de la calculator. Când am revenit, am constatat cu stupoare că motanul Mitea sărise pe tastatură şi pe maus şi... trimisese începutul de text prietenului meu, fără să ştie, sărmanul, ce necaz mi-a pricinuit. Am mai avut o pisicuţă specializată în ştergerea unor capitole de roman, dar Mitea a întrecut orice aşteptări. Ce va fi crezut autorul cu pricina - o mare valoare şi un caracter nobil - nu-mi pot imagina. Am repetat mesajul, modificându-l puţin, dar marele poet nu mi-a mai răspuns, cum făcea de obicei. Poate că e cazul să revin la stilou şi la scrisorile expediate prin poşta clasică.

Muzici şi scene

Ţin minte cât de încântat am fost când am reuşit să-mi procur, prin anii 90' ai secolului trecut ( când trecu oare atâta amar de vreme ? ), Amantul Colivăresei de Radu Aldulescu. Urmăream cu atenţie planul editorial al Nemirei şi aşa s-a întâmplat să-mi sară în ochi cărţile lui Aldulescu şi John Kennedy Toole. Am mai scris într-o recenzie că autorul Sonatei pentru acordeon a realizat o performanţă literară fără precedent, întorcând romanul românesc, aproape anemiat ca specie, la sursele sale primare de inspiraţie. Citindu-l pe Radu Aldulescu, am avut revelaţia că marea literatură, vie şi plină de forţă, n-a murit.
Şi atunci m-am reapucat de scris, după o pauză de mulţi ani.
Există, printre prozatori, pictori, muzicieni, dramaturgi, arhitecţi şi exploratori de ţinuturi noi, uneori enigmatice.
Radu Petrescu este, fără dubii, un pictor delicat, un desenator.
Marin Preda dramatizează în direcţia comicului.
Mircea Eliade este un explorator fascinant al unor lumi necunoscute, stranii, aflate la limita nebuniei şi a neantului.
Eugen Barbu şi Agopian creează stampe de epocă, lucrate în borangic şi în fir de aur.
Rebreanu este un constructor plin de răbdare.
Paul Georgescu este deopotrivă un pictor utilizând culori tari şi un muzician greu de imitat.
Camil Petrescu, Blecher şi Holban întocmesc nişte dosare de existenţă în care oscilaţiile umanului, cu fluxuri şi refluxuri afective, sunt esenţiale.
Ioan Mihai Cochinescu este muzician. Poate că şi Ovidiu Nimigean, Cimpoeşu sau Dumitru Ungureanu.
Explorator el însuşi al spaţiilor citadine de la periferie, Radu Aldulescu scrie o proză muzicală, cu un timbru propriu. Personajele se mişcă şi dansează în ritmurile unor partituri scrise aievea de un destin care rămâne invizibil. O orchestră al cărei dirijor nu se vede cântă permanent în textele lui Radu Aldulescu. Romanele sale sunt sincretice, ducând stilul indirect liber la o veritabilă desăvârşire.  De aceea am fost fost mirat de fiecare dată când am citit că Aldulescu scrie "bolovănos", după cum se exprima un alt prozator pomenit aici. Dimpotrivă, aş zice, este evident că Radu Aldulescu este un stilist unic în felul său. ( Am mai remarcat asta în cronica pe care am scris-o la Îngerul încălecat.) Iată câteva rânduri chiar de la începutul Cronicilor genocidului, roman excepţional, analizat cum se cuvine de criticii de marcă ai literaturii noastre de azi : "Adidaşii zdrenţuiţi, dezlipiţi, îl îndârjeau să înfrunte frigul şi umezeala cu un soi de jubilaţie masochistă. După vreo jumătate de an de zbucium şi căutări zadarnice, de patru luni îşi rumega neabătut victoria, învârtindu-se pe bucata aia de trotuar ca un animal captiv : o sută douăzeci şi şase de paşi în sus şi tot atâta în jos, un minut şi jumătate şi încă un minut şi jumătate şi încă şi tot aşa, în ţarcul ispăşirii, mărşăluind soldăţeşte. "
Să tot citeşti literatură română !

P.S.Pentru a-i situa corect pe harta mea de cititor, îi voi reciti pe mai mulţi autori pe care îi preţuiesc în mod deosebit şi îi voi citi pe câţiva care mi-au stârnit interesul.

Bucuria de a ţine o carte în mână

Zilele acestea am văzut, pe Facebook, coperta unei cărţi de Nichita Stănescu şi mi-am reamintit bucuria cu care, în copilărie şi în adolescenţă, căutam şi găseam cărţi noi. Am avut aceeaşi senzaţie când am cumpărat, de la un anticariat, Ningea în Bărăgan, debutul lui Fănuş Neagu.
Era fascinaţie pură faţă de magia textului, comparabilă cu emoţia copleşitoare pe care o trăiam când o vedeam venind la liceu pe o colegă de care eram îndrăgostit şi căreia nu am îndrăznit niciodată să-i adresez cuvântul.
În primii ani de şcoală nu ne recomanda nimeni să citim şi alte cărţi în afară de manuale, deşi localitatea avea o bibliotecă de treizeci de mii de volume. Mărturisesc că la început nu-mi plăcea să citesc. Mă plictiseam repede, nu mă interesa ce găseam în opurile care îmi cădeau în mână. Apoi am primit, ca premiu, Aventurile lui Tom Sawyer de Mark Twain. A fost opera care mi-a deschis uşa către lumea literaturii. Răscolitul bibliotecii comunale devenise un obicei şi avea ceva din expediţiile către necunoscut întreprinse de marii exploratori. Luam rafturile la rând, descoperind mereu ţinuturi noi şi uimitoare. Nu terminam niciodată o carte care îmi plăcea şi nu ieşeam din spaţiul ei protector până ce nu găseam alta la fel de încântătoare. Dar am mai evocat, cu alt prilej, lecturile mele din perioada respectivă.
De la o librărie din Bolintin am cumpărat Delirul de Marin Preda. Îmi aduc aminte că ţineam tot timpul pe masă, ca pe nişte talismane, Zgomotul şi furia şi Lumină de august de William Faulkner. ( Am suferit foarte mult când bătrâna mea gazdă, care nu-mi oferea şi hrană, s-a milostivit într-o seară să-mi aducă nişte mâncare. Nu eram acasă, era întuneric, iar femeia s-a împiedicat şi mi-a năclăit autorii preferaţi într-un sos unsuros şi greţos. ) Citeam zilnic din ele, aşa cum gazda mea deschidea Biblia, şi aveam dese discuţii în contradictoriu cu un coleg pasionat de Dostoievski. Se numea Alexandru Borţan, era din Malu-Spart şi mai târziu a ajuns căpitan de navă. El este cel care mi-a spus într-o zi că nu va putea trăi dacă nu va vedea Capela Sixtină. Şi pentru asta s-a făcut ofiţer de marină.
Pe urmă, în facultate, colindatul librăriilor şi anticariatelor era principala noastră activitate zilnică. Eram însoţit mai mereu de un prieten ori doi. Ce fericire era pe noi când ajungeam să ţinem în mână Aspecte ale mitului sau Falsificatorii de bani !  Mângâiam volumele, le adulmecam mirosul de cerneală tipografică şi fugeam la cămin, unde ne puneam pe citit. Într-o după-amiază am zărit într-un anticariat, în aceeaşi fracţiune de secundă cu prietenul Marin Neagu, Idiotul lui Dostoievski. El a fost mai iute de mână şi a înhăţat-o, dar, ajunşi la cămin, mi-a scris două cuvinte pe pagina de titlu şi mi-a făcut romanul cadou.
Cred că un om suferă cea mai mare pierdere atunci când este împiedicat să citească. Cea mai săracă fiinţă umană este cea care nu ştie ce înseamnă lectura şi nu poate preţui bibliotecile. Până şi Miron Costin, în plin Ev Mediu, ştiau că nu este altă şi mai plăcută zăbavă decât cetitul cărţilor.
Am descoperit apoi bucuria de a vedea pe cineva citind. Nino Stratan îi spunea altfel.
- Bătrâne, mi-a zis într-o zi când m-a văzut cu Maestrul şi Margareta în mână, te invidiez cumplit pentru bucuria pe care o trăieşti acum, când citeşti o carte pe care eu am citit-o deja şi mi s-a părut o capodoperă !
Nu i-am spus că şi eu o mai citisem, ca să nu-i stric plăcerea de a mă vedea că fac cunoştinţă cu o creaţie de neuitat.
Literatura este arta care presupune o muncă inefabilă, de imaginaţie şi de cooperare, din partea receptorului.  Supune atenţiei pagini acoperite cu semne pe care cititorul le transformă în lumi pline de viaţă. Prin comparaţie, artele vizuale şi cinematograful, de pildă, îşi protejează admiratorii şi îi scutesc în bună parte de eforturi creatoare.

P:S. Astăzi este ziua de naştere a lui Ion Stratan. Dacă ar fi trăit, ar fi împlinit 57 de ani. Nu voi înceta niciodată să-i deplâng dispariţia prematură.

Lupul de stepă

Am recitit romanul Lupul de stepă de Hermann Hesse. E impresionant, ca toate cărţile acestui auster şi elevat prozator. Imaginaţie, construcţie, luciditate, profunzime. Personajele sale sunt idei care trăiesc aievea, iar senzaţia de artificial este destul de puternică. Din ce a scris Hesse, nu-mi ascund preferinţele pentru Narcis şi Gură-de-Aur.
Mă gândesc ce figură ar fi făcut Hesse în peisajul literar românesc. Probabil că ar fi fost un marginal, ca şi Kafka, Buzzati, Canetti şi toţi autorii de utopii umaniste ori de distopii, din literatura europeană. Între mimesis şi phantasia, am preferat totdeauna prima categorie estetică. Verosimilul, conformitatea cu o realitate palpabilă şi fundalul social au fost, conştient sau nu, criterii de valorizare permanente în literatura română. Ion şi Moromeţii sunt romane recunoscute de publicul larg. În schimb, lui Bănulescu i se reproşa că are, în Cartea Milionarului, prea multe pagini descărnate ( Mihai Ungheanu, în Luceafărul ).  Sigur că una e cititorul obişnuit, alta e criticul literar, deschis către toate formulele artistice. Dar primul selectează numai anumite titluri pe care i le furnizează al doilea. Dintre cărţile lui Sadoveanu, Baltagul s-a bucurat de mai mare succes în rândul cititorilor decât Creanga de aur, iar Max Blecher şi Mircea Eliade stau în umbra marilor scriitori realişti români. Nu întâmplător un geniu indiscutabil, receptiv la nou,  precum G. Călinescu, era un partizan convins al balzacianismului. Popor inteligent şi cu mare putere de adaptare, noi am ales umorul şi echilibrul burghez, ocolind, în termenii lui Hesse, deopotrivă sfinţenia şi desfrâul, tragicul şi mântuirea. Încercăm să atingem un echilibru liniştitor şi împingem spre periferie ceea ce iese din acest cadru cartezian. Caragiale, stenic şi plin de haz, este scriitorul veşnic reprezentativ pentru noi.
Să nu se înţeleagă că dezavuez aceste ierarhii : e orizontul autohton de percepţie artistică. Căutările noastre trebuie să se îndrepte însă către găsirea unei soluţii pentru a depăşi bariele limbii române, în ideea unei recunoaşteri universale. Că valori avem, slavă Domnului !