Cărţile mele sunt vii

În Convorbiri cu Marin Preda, poetul Florin Mugur mărturiseşte că niciodată nu a văzut, în casa marelui prozator, foi scrise, caiete sau cărţi. Mobilă, curăţenie, linişte şi doamna Preda care se uita la televizor.
În contrast cu teleormăneanul, Vasile Voiculescu, scriitorul, sfântul şi doctorul care îi îngrijea pe bolnavii săraci fără să primească onorariu, avea o cameră pline de manuscrise, unde nu lăsa pe nimeni să intre. Se spune că hârtiile erau ţinute în mare dezordine.
Mă mutasem într-o nouă locuinţă, iar cărţile mele lăsau să se vadă că le răsfoiam des. Noii prieteni - aşa credeam pe atunci, că îmi sunt prieteni ! -, neavând ce să spună urât despre mine, mormăiau, la un pahar, că... nu-mi aranjez bine cărţile. Sigur, ale lor erau ordonate pe vecie ! A fi prieten cu cineva înseamnă, pentru unii, a-l mânji constant pe respectivul cu toate mizeriile care îţi vin la îndemână. Am ajuns la concluzia că în anumite medii sociale nu-ţi poţi face prieteni dacă nu dovedeşti abilităţi deosebite în manevrarea noroiului şi în săpăturile subterane.
Făcându-mi ordine în cameră, am încercat să îndepărtez mai multe volume şi le-am scos pe hol, pentru a le pune în biblioteca mai mare, pe caree o am în altă aripă a casei. După două zile le-am adus înapoi. Mi-am dat seama că opurile care mă înconjoară sunt  vii şi nu pot trăi fără ele. N-au astâmpăr şi mă înconjoară, jucăuşe şi afectuoase, ca nişte pisici.
Îl recitesc pe Borges pentru a-mi regla mecanismele minţii.
Pe Cehov când sunt obosit şi descurajat.
Pe Faulkner când încep să scriu o nouă carte.
Pe Hemingway, Caldwell şi Steinbeck în momente de acalmie.
Pe Dostoievski la început de vacanţe.
Pe Canetti când uit să vorbesc.
Pe Thomas Mann când simt că nu voi muri niciodată.
Pe Kafka şi Musil când mă simt invincibil.
Pe Gide când decid că nu voi mai scrie.
Pe Joyce, Gogol şi Lowry când nu-mi mai amintesc cum se caligrafiază cuvintele.
Pe Kennedy Toole când speranţele se încăpăţânează să nu mă părăsească.
Pe Louis-Ferdinand Céline când încerc să-mi revin din depresie.
Pe Dino Buzzati când bănuiesc că fericirea se ascunde în spatele uşii mele.
Când fata mea era mică, îi punea lui Moş Nicolae, pe prag, o prăjitură şi un  un pahar cu Coca-Cola şi mă ruga să mă pun la pândă pentru a-l prinde, în toiul nopţii, pe musafir. Voia să-l cunoască pe sfântul care este atât de bun şi îi iubeşte toţi copiii din lumea asta.
Eu adormeam, cineva mânca prăjitura şi bea Coca-Cola, iar pe Moş Nicolae nu l-am prins niciodată.
Am văzut până acum doar călcâiele unei necunoscute care fuge, probabil, până să deschid uşa.
Sunt condamnat să-l recitesc de-a pururi pe Buzzati.

Bucuria de a ţine o carte în mână

Zilele acestea am văzut, pe Facebook, coperta unei cărţi de Nichita Stănescu şi mi-am reamintit bucuria cu care, în copilărie şi în adolescenţă, căutam şi găseam cărţi noi. Am avut aceeaşi senzaţie când am cumpărat, de la un anticariat, Ningea în Bărăgan, debutul lui Fănuş Neagu.
Era fascinaţie pură faţă de magia textului, comparabilă cu emoţia copleşitoare pe care o trăiam când o vedeam venind la liceu pe o colegă de care eram îndrăgostit şi căreia nu am îndrăznit niciodată să-i adresez cuvântul.
În primii ani de şcoală nu ne recomanda nimeni să citim şi alte cărţi în afară de manuale, deşi localitatea avea o bibliotecă de treizeci de mii de volume. Mărturisesc că la început nu-mi plăcea să citesc. Mă plictiseam repede, nu mă interesa ce găseam în opurile care îmi cădeau în mână. Apoi am primit, ca premiu, Aventurile lui Tom Sawyer de Mark Twain. A fost opera care mi-a deschis uşa către lumea literaturii. Răscolitul bibliotecii comunale devenise un obicei şi avea ceva din expediţiile către necunoscut întreprinse de marii exploratori. Luam rafturile la rând, descoperind mereu ţinuturi noi şi uimitoare. Nu terminam niciodată o carte care îmi plăcea şi nu ieşeam din spaţiul ei protector până ce nu găseam alta la fel de încântătoare. Dar am mai evocat, cu alt prilej, lecturile mele din perioada respectivă.
De la o librărie din Bolintin am cumpărat Delirul de Marin Preda. Îmi aduc aminte că ţineam tot timpul pe masă, ca pe nişte talismane, Zgomotul şi furia şi Lumină de august de William Faulkner. ( Am suferit foarte mult când bătrâna mea gazdă, care nu-mi oferea şi hrană, s-a milostivit într-o seară să-mi aducă nişte mâncare. Nu eram acasă, era întuneric, iar femeia s-a împiedicat şi mi-a năclăit autorii preferaţi într-un sos unsuros şi greţos. ) Citeam zilnic din ele, aşa cum gazda mea deschidea Biblia, şi aveam dese discuţii în contradictoriu cu un coleg pasionat de Dostoievski. Se numea Alexandru Borţan, era din Malu-Spart şi mai târziu a ajuns căpitan de navă. El este cel care mi-a spus într-o zi că nu va putea trăi dacă nu va vedea Capela Sixtină. Şi pentru asta s-a făcut ofiţer de marină.
Pe urmă, în facultate, colindatul librăriilor şi anticariatelor era principala noastră activitate zilnică. Eram însoţit mai mereu de un prieten ori doi. Ce fericire era pe noi când ajungeam să ţinem în mână Aspecte ale mitului sau Falsificatorii de bani !  Mângâiam volumele, le adulmecam mirosul de cerneală tipografică şi fugeam la cămin, unde ne puneam pe citit. Într-o după-amiază am zărit într-un anticariat, în aceeaşi fracţiune de secundă cu prietenul Marin Neagu, Idiotul lui Dostoievski. El a fost mai iute de mână şi a înhăţat-o, dar, ajunşi la cămin, mi-a scris două cuvinte pe pagina de titlu şi mi-a făcut romanul cadou.
Cred că un om suferă cea mai mare pierdere atunci când este împiedicat să citească. Cea mai săracă fiinţă umană este cea care nu ştie ce înseamnă lectura şi nu poate preţui bibliotecile. Până şi Miron Costin, în plin Ev Mediu, ştiau că nu este altă şi mai plăcută zăbavă decât cetitul cărţilor.
Am descoperit apoi bucuria de a vedea pe cineva citind. Nino Stratan îi spunea altfel.
- Bătrâne, mi-a zis într-o zi când m-a văzut cu Maestrul şi Margareta în mână, te invidiez cumplit pentru bucuria pe care o trăieşti acum, când citeşti o carte pe care eu am citit-o deja şi mi s-a părut o capodoperă !
Nu i-am spus că şi eu o mai citisem, ca să nu-i stric plăcerea de a mă vedea că fac cunoştinţă cu o creaţie de neuitat.
Literatura este arta care presupune o muncă inefabilă, de imaginaţie şi de cooperare, din partea receptorului.  Supune atenţiei pagini acoperite cu semne pe care cititorul le transformă în lumi pline de viaţă. Prin comparaţie, artele vizuale şi cinematograful, de pildă, îşi protejează admiratorii şi îi scutesc în bună parte de eforturi creatoare.

P:S. Astăzi este ziua de naştere a lui Ion Stratan. Dacă ar fi trăit, ar fi împlinit 57 de ani. Nu voi înceta niciodată să-i deplâng dispariţia prematură.