William Faulkner şi stilul biblic

        A. B. era unul dintre cei mai buni prieteni pe care i-am avut în liceu. Mama sa naturală murise sau se despărţise de tatăl său, iar acesta din urmă se recăsătorise şi situaţia nu-i venea deloc bine băiatului, care se purta ca un dur.  L-a plesnit scurt peste faţă - el, un puştan pe atunci -, în faţa mea, pe vânzătorul unei librării care ne atrăsese atenţia că stăm prea aproape de cărţi. Librarul se temea că am fi putut fura, fără să ştie că avea de-a face cu nişte adolescenţi cu principii morale ! Că ţinea foarte mult la mine se vedea şi din faptul că eram singurul coleg care scăpase de pumnii lui teribili, deşi lua ca pe un afront înfrângerile drastice pe care i le administram la fotbal de masă. Din prietenie faţă de mine vrusese să se mute în clasa mea, dar, după ce a stat o jumătate de oră, s-a ridicat şi a plecat. Mi-a spus mai târziu că acolo se adunaseră prea multe proate. În clasa aceea erau patru băieţi şi douăzeci şi nouă de fete ! Era un tip fabulos. Mă invita pe la el şi îmi oferea munţi de fripturi şi sticle de coniac de toate felurile şi mărimile. Tatăl său lucrase în străinătate şi avea bani cu nemiluita. Când nu-i plăcea gustul unei băuturi, arunca sticla direct la coşul de gunoi. Chiulea un trimestru întreg la orele de matematică şi învăţa singur toată noaptea de dinaintea tezei. Era singurul din clasa sa care lua zece. O umilea pe profesoara de istorie cu întrebări inspirate de emisiunile transmise de Europa Liberă. ( Ne aflam prin 1972-1976 ). A. B. mi-a spus într-o zi că viaţa unui om nu are niciun rost dacă el nu poate vedea Capela Sixtină pictată de Michelangelo. ( Am folosit acest motiv în Gheţarul. ) În acest scop, A. B. a urmat Institutul de Marină şi a devenit căpitan de vas, colindând mările şi oceanele. În timpul studiilor l-a bătut până la dezmembrare pe un gradat care făcea căprărie cu nişte subordonaţi. Mulţi ani am primit constant ilustrate din toate colţurile lumii. Văzuse şi Capela Sixtină.  La început îmi şi scria. Avea un scris inimitabil, cu litere microscopice, aşa că eram nevoit să-i citesc misivele cu lupa. În sfârşit, decenii întregi n-am mai auzit nimic despre el. Acum câţiva ani l-am recunoscut, la televizor, într-o situaţie stranie.  Fusese găsit prin Timişoara, lovit la cap, lipsit de memorie şi, în consecinţă, de reperele puternicei sale personalităţi. Avea barbişon, nu mai ştia cine este şi, fiindcă vorbea bine engleza, oamenii îl numeau Profesorul. Era o enigmă cum ajunsese de la Constanţa la Timişoara . Tatăl său şi rudele l-au identificat şi s-au dus la el. În ziua următoare a apărut din nou pe micul ecran, la ştiri, uitându-se la propriile fotografii şi exprimându-şi îndoiala că ar fi cine îi spuneau ceilalţi că este : " Seamănă cu mine, dar nu sunt eu. " Trăiesc cu speranţa că-l voi reîntâlni într-o zi, iar el va fi la fel de nărăvaş şi de puternic ca odinioară.
      De ce l-am evocat aici pe A. B. ? Fiindcă era un personaj dostoievskian care îl citea pe Dostoievski. Îmi amintesc zâmbetul său, exprimând o satisfacţie superioară, când îmi explica de ce rusul este scriitorul său preferat. Dostoievski era cel mai mare scriitor şi uite că tocmai ăsta îi plăcea lui ! În ceea ce mă priveşte, îl citeam şi îl admiram fără rezerve pe Faulkner, care apărea la Univers, în colecţia Romanul secolului XX. Zgomotul şi furia, în traducerea lui Mircea Ivănescu, stătea permanent pe masa din cămăruţa mea friguroasă, de licean. Cartea mă uluise de la primele rânduri. Perspectiva handicapatului Benjy, care priveşte printre scândurile unui gard cum alţi copii joacă baseball, era ceva nou şi senzaţional pentru mine. Am citit şi recitit romanul, cu eforturi considerabile, minunându-mă de construcţia epică faulkneriană, care lasă puţin spaţiu personajului aflat în scenă - nu cunoşti contextul care trebuie dedus -, restul fiind ocupat de o umbră mare, în care îşi au locul Dumnezeu şi ceilalţi zei, impulsurile ascunse ale personajelor, evenimente lămuritoare, filiaţii, relaţii, ce să mai vorbim, aproape totul. În termenii lui Auerbach este un stil biblic, opus stilului homeric specific, să zicem, lui Balzac, care etalează şi explică pe îndelete faptele. Primul mod de a scrie implică mister şi ambiguitate,  în al doilea întâmplările se petrec la vedere, cu multe detalii care te împiedică să te rătăceşti.
        Am cumpărat noua ediţie a romanului lui Faulkner, apărută la Polirom, fiindcă cea veche era trasă pe hârtie de ziar, care s-a degradat în timp, făcând textul greu de urmărit. Mărturisesc că o mică problemă mă intrigă. Hemingway este un scriitor bidimensional, iar romanele sale sunt un fel de povestiri extinse, uşor de receptat de numeroşii săi cititori. Nu-mi explic însă popularitatea lui Faulkner, care este de o complexitate dezarmantă. Iar Zgomotul şi furia îmi place cel puţin la fel de mult ca Ulise de Joyce. Şi când te gândeşti că nişte fanţi literari i-au găsit o sumedenie de cusururi încă de la apariţie !

P.S. Profesorii de istorie pe care îi ştiu sunt foarte competenţi. Profesoara mea din liceu făcea excepţie. Era o Ana Pauker cu aspect de coreeană supraponderală. Avea, în plus, un soi de demenţă care o făcea să-i terorizeze pe elevi. Spre ruşinea mea, îmi băteam joc de orele ei în modul cel mai mârlănesc cu putinţă. Îl pocneam de câteva ori pe colegul de bancă şi el era obligat să-mi răspundă. Aşa că făceam ora harcea-parcea. Încerca să ne dea afară, dar eu nu voiam să ies. Mă alergam cu ea prin clasă. Aveam motive întemeiate, credeam eu, să fac aşa. În fine, doamna cu pricina avea de suferit şi la clasa paralelă, din cauza întrebărilor incomode puse de A. B. De pildă, ea spunea : "Incapabil să înţeleagă situaţia internaţională, regele Mihai a..." Băiat citit, A. B. făcea o socoteală simplă care îi arăta că regele avea câţiva anişori în momentul la care se referea specialista. Ridica mâna, profesoara se oprea şi îi făcea semn să vorbească, iar el întreba cu un glas îngeresc : " Nu vă supăraţi, câţi ani avea regele Mihai când s-au petrecut evenimentele despre care vorbiţi ?" Profesoara înţelegea că spusese o enormitate, se făcea vânătă la faţă, lovea scaunul cu piciorul, dărâmându-l, şi urla : "Ieşi afară, porcule ! Şi îţi pun şi un patru, fiindcă nu eşti atent ! " Alteori, când el întreba ceva, ea îi răspundea tot cu o întrebare : " Unde ai citit tu asta ? " "N-am citit nicăieri, am auzit la Europa liberă !"  "Aoleu  ! Nenorocitule ! Mă bagi în puşcărie ! Ieşi afară imediat ! " Doamna B. ajunsese să poarte tot timpul cu ea Programul Partidului Comunist şi se apăra cu el de orice problemă reacţionar-criminală, aşa cum călugării se apără de diavol cu Biblia : " Nu ştiu ce vrei să spui, eu predau numai după Programul Partidului Comunist Român ! Şi aplic numai politica tovarăşului Nicolae Ceauşescu ! Uite, aici ai toate răspunsurile ! Eu numai de aici răspund ! În rest nu vreau s-aud nimic !" Femeia nu-i suporta pe elevii inteligenţi care mai şi citeau câte ceva. Cine spune că, spre deosebire de acum, pe atunci se făcea carte, nu cunoaşte bine problema. Printre dascăli, idioţii erau într-un echilibru precar cu cărturarii, dar de cele mai multe ori erau majoritari. Aşa se face că A. B. a ajuns să dea teză la istorie - cred că dădeam şase-şapte teze ! - în condiţiile în care la oral avea patru pe linie. S-a aşezat în banca a doua şi, în ciuda subiectului dificil, s-a apucat să scrie, punându-şi la treabă inteligenţa. În faţa lui, în prima bancă se agita un coleg de vreo doi metri înălţime. Băiatul nu ştia nimic şi se tot întorcea la A. B. : " Zi-mi, bă, şi mie, că nu ştiu nimic !" A. B. i-a explicat : "Lasă-mă să scriu, că mă lasă nenorocita asta corigent ! Termin repede lucrarea şi îţi spun şi ţie. " Degeaba. Ignorantul s-a tot întors, de trei, de patru, de zece ori, tulburându-i lui A. B. inspiraţia. A. B. s-a enervat, s-a săltat din bancă şi i-a tras nefericitului un pumn în cap, de i-a vârât nasul în pupitru. Ca un făcut, istorica  a întors capul tocmai atunci şi a văzut cumplitul gest. "Ieşi afară, porcule ! ", a sunat inevitabila sentinţă. A. B. stătea pe o bancă în curte şi se gândea la soarta sa tristă, când uşa de la intrare s-a deschis şi găliganul a ieşit afară, plângând de indignare. Băiatul cu căpăţâna zdrobită căpătase învoire să se spele pe faţă. El jurase în faţa clasei că-l va omorî pe A. B. în bătaie. S-a dus la cişmea şi şi-a aruncat apă pe ochi. A. B. a realizat abia atunci grozăvia gestului său şi a luat o decizie rapidă. "Mă duc să-i cer scuze ! Am făcut-o de oaie. ", s-a gândit el. Rănitul tocmai îşi scutura stropii de pe gene când l-a văzut pe A. B. ridicându-se brusc şi pornind hotărât către el. A rămas două secunde ca paralizat, apoi a luat-o la goană pe după căminul fetelor.

Bucuria de a ţine o carte în mână

Zilele acestea am văzut, pe Facebook, coperta unei cărţi de Nichita Stănescu şi mi-am reamintit bucuria cu care, în copilărie şi în adolescenţă, căutam şi găseam cărţi noi. Am avut aceeaşi senzaţie când am cumpărat, de la un anticariat, Ningea în Bărăgan, debutul lui Fănuş Neagu.
Era fascinaţie pură faţă de magia textului, comparabilă cu emoţia copleşitoare pe care o trăiam când o vedeam venind la liceu pe o colegă de care eram îndrăgostit şi căreia nu am îndrăznit niciodată să-i adresez cuvântul.
În primii ani de şcoală nu ne recomanda nimeni să citim şi alte cărţi în afară de manuale, deşi localitatea avea o bibliotecă de treizeci de mii de volume. Mărturisesc că la început nu-mi plăcea să citesc. Mă plictiseam repede, nu mă interesa ce găseam în opurile care îmi cădeau în mână. Apoi am primit, ca premiu, Aventurile lui Tom Sawyer de Mark Twain. A fost opera care mi-a deschis uşa către lumea literaturii. Răscolitul bibliotecii comunale devenise un obicei şi avea ceva din expediţiile către necunoscut întreprinse de marii exploratori. Luam rafturile la rând, descoperind mereu ţinuturi noi şi uimitoare. Nu terminam niciodată o carte care îmi plăcea şi nu ieşeam din spaţiul ei protector până ce nu găseam alta la fel de încântătoare. Dar am mai evocat, cu alt prilej, lecturile mele din perioada respectivă.
De la o librărie din Bolintin am cumpărat Delirul de Marin Preda. Îmi aduc aminte că ţineam tot timpul pe masă, ca pe nişte talismane, Zgomotul şi furia şi Lumină de august de William Faulkner. ( Am suferit foarte mult când bătrâna mea gazdă, care nu-mi oferea şi hrană, s-a milostivit într-o seară să-mi aducă nişte mâncare. Nu eram acasă, era întuneric, iar femeia s-a împiedicat şi mi-a năclăit autorii preferaţi într-un sos unsuros şi greţos. ) Citeam zilnic din ele, aşa cum gazda mea deschidea Biblia, şi aveam dese discuţii în contradictoriu cu un coleg pasionat de Dostoievski. Se numea Alexandru Borţan, era din Malu-Spart şi mai târziu a ajuns căpitan de navă. El este cel care mi-a spus într-o zi că nu va putea trăi dacă nu va vedea Capela Sixtină. Şi pentru asta s-a făcut ofiţer de marină.
Pe urmă, în facultate, colindatul librăriilor şi anticariatelor era principala noastră activitate zilnică. Eram însoţit mai mereu de un prieten ori doi. Ce fericire era pe noi când ajungeam să ţinem în mână Aspecte ale mitului sau Falsificatorii de bani !  Mângâiam volumele, le adulmecam mirosul de cerneală tipografică şi fugeam la cămin, unde ne puneam pe citit. Într-o după-amiază am zărit într-un anticariat, în aceeaşi fracţiune de secundă cu prietenul Marin Neagu, Idiotul lui Dostoievski. El a fost mai iute de mână şi a înhăţat-o, dar, ajunşi la cămin, mi-a scris două cuvinte pe pagina de titlu şi mi-a făcut romanul cadou.
Cred că un om suferă cea mai mare pierdere atunci când este împiedicat să citească. Cea mai săracă fiinţă umană este cea care nu ştie ce înseamnă lectura şi nu poate preţui bibliotecile. Până şi Miron Costin, în plin Ev Mediu, ştiau că nu este altă şi mai plăcută zăbavă decât cetitul cărţilor.
Am descoperit apoi bucuria de a vedea pe cineva citind. Nino Stratan îi spunea altfel.
- Bătrâne, mi-a zis într-o zi când m-a văzut cu Maestrul şi Margareta în mână, te invidiez cumplit pentru bucuria pe care o trăieşti acum, când citeşti o carte pe care eu am citit-o deja şi mi s-a părut o capodoperă !
Nu i-am spus că şi eu o mai citisem, ca să nu-i stric plăcerea de a mă vedea că fac cunoştinţă cu o creaţie de neuitat.
Literatura este arta care presupune o muncă inefabilă, de imaginaţie şi de cooperare, din partea receptorului.  Supune atenţiei pagini acoperite cu semne pe care cititorul le transformă în lumi pline de viaţă. Prin comparaţie, artele vizuale şi cinematograful, de pildă, îşi protejează admiratorii şi îi scutesc în bună parte de eforturi creatoare.

P:S. Astăzi este ziua de naştere a lui Ion Stratan. Dacă ar fi trăit, ar fi împlinit 57 de ani. Nu voi înceta niciodată să-i deplâng dispariţia prematură.

Raymond Chandler şi romanul poliţist

Am citit abia acum Fereastra de sus de Raymond Chandler, după ce am căutat opul, fără succes, zeci de ani (Raymond Chandler, Fereastra de sus, Editura Univers, 1983, colecţia Enigma ).
E un roman excelent scris, deşi parcă sub nivelul celor cu care ne-a obişnuit autorul. Elegant, ironic, subtil, de un sentimentalism uşor camuflat, Chandler este un prozator de primă mână. Personajele sunt vii, credibile, acţiunea este relatată alert, iar descrierile sunt deseori făcute cu o mână de maestru. Nu mai vorbesc de portrete, creionate dezinvolt, cumva în descendenţa lui Dickens.
De ce, totuşi, nu este pus în Chandler în rând cu Hemingway, Steinbeck şi ceilalţi ? ( Cu Faulkner ar fi oricum imposibil, fiindcă niciun autor, dacă îi exceptăm pe Joyce, Thomas Mann şi Knut Hamsun, nu are forţa de creaţie a celui care a scris Zgomotul şi furia. ) Fiindcă marii scriitori vizează banalul, cotidianul, normalul. Romanul poliţist se ocupă de accident şi patologic, surprinzând numai o parte din adevărurile fiinţei umane. E evocat omul violent, bolnav psihic, cu înclinaţii criminale. Cehov şi Tolstoi sunt umani, conturând o imagine totală a omului, nouă şi revelatoare. Romanul poliţist umple cu viaţă o schemă prestabilită, atingând manifestări inumane şi cultivând surpriza şi imprevizibilul. Proza obişnuită cultivă regula, cea poliţistă trage către excepţie. Chandler este printre puţinii la care schema este foarte puţin importantă, iar personajele şi stilul reprezintă, ca la orice artist, aproape totul.
Dar ce facem cu Dostoievski ? Şi el exhibă o intrigă poliţistă, fiind atras de accidental şi patologic. Trebuie însă să precizăm că umanul cu bătaie general-valabilă copleşeşte pagina, iar personajele sunt complexe şi răscolitoare. Altă viaţă, altă literatură.
Două probleme mă preocupă.
1. Societatea modernă a trecut, încetul cu încetul, la un comportament deviant, iar anormalitatea se reflectă şi în proză. Cât firesc intră în povestirile şi în Secretul pădurii bătrâne de Dino Buzzati, în Orbirea lui Canetti, în Omul fără însuşiri de Robert Musil sau în întreaga operă a lui Franz Kafka ? Niciun dram. Un mare succes de public au cărţile de tip thriller, în care crima ocupă un loc central. Să fi devenit această specie literară reprezentativă pentru vremurile noastre ?
2. Fereastra de sus este  o carte foarte bine construită. Cele mai multe cărţi străine arată în felul acesta. De ce nu găsim şi în literatura română această frumuseţe, să zicem, arhitectonică ? Mari prozatori români ( Preda, Breban ) scriu neglijent şi construiesc cu stângăcie. Sigur, romanul adevărat nu are nevoie de o caligrafie fără cusur, dar mă încearcă o imperceptibilă mâhnire când deschid volume semnate de Chandler ori Graham Green : rotunde, cu linii ferme, trase impecabil.