Daniel
Cristea-Enache
Să schimbăm un pic literatura
Un volum doldora de fapte, date, nume și nostalgii personal-comunitare este Cenaclul de Luni - 40, alcătuit, la patruzeci de ani de la înființarea cenaclului, de către doi componenți ai lui: Ion Bogdan Lefter și Călin Vlasie. Unele contribuții nu sînt inedite, ceea ce nu le știrbește din valoarea documentară și pur literară (e cazul portretelor de „lunediști” făcute de Mircea Cărtărescu).
Densă și foarte prețioasă este Masa Rotundă publicată în „Contrapunct” în ianuarie 1990 și care deschide acum cartea: ea e mai aplicată și mai „serioasă” decît evocarea ce-i urmează, organizată în noiembrie 2008, la 25 de ani de la interzicerea cenaclului, de Muzeul Literaturii Române. Nota „serioasă” trebuie pusă între ghilimele fiindcă ironia și autoironia, spiritul ludic, umorul verbal, atracția pentru poantă, calambur, farsă îi caracterizează pe mai mulți „lunediști”, ca și pe mentorul lor.
Acesta s-a întîmplat să fie Nicolae Manolescu, printr-un concurs de împrejurări el însuși destul de comic. Doritorii, din partea a două facultăți (Filologie și Filozofie), de un cenaclu care să fie altceva decît cele deja existente (Amfiteatru, Charmides, Junimea) și-au reunit forțele, în anul în care avea să vină Cutremurul, obținînd aprobările forurilor, dar fixîndu-se cu dificultate asupra numelui celui ce urma să-l gireze. Ion Dodu Bălan, Pompiliu Marcea, Eugen Simion căzură la apel, întrucît primii erau asociați cu „neopășunismul”, iar E. Simion a avut neinspirația să refuze invitația. Călin Vlasie își amintește că pentru el, pe atunci, Simion era deja „prea bătrîn”, iar M. Martin „prea tînăr” (!). S-a ajuns astfel la N. Manolescu, deja pățit cu un cenaclu la Politehnică în care avusese de-a face cu o literatură de tot modestă (printre cenacliștii de la Politehnică: Petre Roman), și care era mai degrabă sceptic în privința unei noi aventuri de acest tip. Dar Manolescu a spus da – iar de Cenaclul de Luni se leagă, acum, nume precum Mircea Cărtărescu și Traian T. Coșovei, Ion Stratan și Florin Iaru, Mariana Marin și Magda Cârneci (Magdalena Ghica), Radu Călin Cristea și Ion Bogdan Lefter, Călin Vlasie și Viorel Padina, Alexandru Mușina și Bogdan Ghiu, Matei Vișniec și Romulus Bucur, Doru Mareș și mulți alți scriitori care au intrat în orbita cenaclului, autori din București și din țară, componenți ai promoțiilor „șaptezeciste” și „nouăzeciste”, vizitatori fascinați de textele citite și de discuțiile pe marginea lor (Mihai Șora, Virgil Mazilescu), recitatori viguroși de versuri inepte, masacrate ori elogiate prin consensul farsei de cei prezenți, turnători și cadre de nădejde, un nepot al tovarășei Clătici, protejat de „lunediști”, pentru că de tovarășa Clătici depindea cenaclul lor, o audiență incredibilă pentru scriitorul tînăr de azi (zeci de participanți la o ședință, uneori peste o sută), în fine, atîtea și atîtea titluri de autor ce se cuprind în bibliografii tot mai consistente, din 1977 încoace.
Întîia ședință a viitorului Cenaclu de Luni (titulatura a venit pe parcurs, cînd Manolescu n-a mai putut, din cauza orarului de la facultate, să participe joia, iar cenaclul s-a mutat în prima zi a săptămînii) era să fie și ultima, întrucît fusese programată pentru ziua de 4 martie. Aceasta le-ar fi asigurat cenacliștilor, spune cu cinism intelectual Manolescu, un loc în memoria colectivă încă de pe atunci; însă prima ședință nu s-a ținut, din fericire, în ziua cutremurului, ci pe 3 martie 1977 – și viitorii „lunediști” și „optzeciști” au scăpat. A doua ședință a avut loc după luni bune, date fiind urmările devastatoare ale cutremurului, iar apoi, cu o tonifiantă continuitate, cenaclul a ținut șase ani, săptămînă de săptămînă, pînă la desființarea lui de către foruri. A urmat faza de „apostolat”, cu „lunediști” fideli precum Radu Călin Cristea, băgîndu-le poezia pe gît celor de la Clubul C.F.R., sau Călin Vlasie, participînd la întîlniri în țară sub stindard „optzecist”.
Și pe durata Cenaclului de Luni, și după desființarea lui, a existat o concurență, în rîndul criticii estetice, în capitalizarea simbolică. Așa cum unii dintre „lunediști” au „complotat” să concureze Cenaclul Amfiteatru, girat de Constanța Buzea, cel puțin doi critici, Laurențiu Ulici și Mircea Martin, și-au dorit mult o alternativă la Cenaclul de Luni. Ulici fusese un mare susținător al „șaptezeciștilor”, cum va fi și al „nouăzeciștilor”; iar Martin va veni cu Universitas, al celor din urmă, după desființarea Cenaclului de Luni. La rîndul său, Manolescu va contesta teoria promoțiilor/ generațiilor decenale, el absorbind „șaptezecismul” și „nouăzecismul” în „șaizecism”, respectiv, „optzecism”. Dacă mai multe săbii critice nu încap în aceeași teacă, nici pentru prea multe generații nu e loc în istoria noastră literară.
Majoritatea contribuțiilor din carte urmează două axe. Prima este cea a admirației față de mentorul cenaclului, care li se părea „lunediștilor” studenți ori proaspăt absolvenți a avea o autoritate unică în lumea literară românească a deceniilor opt și nouă. Portretele făcute lui Manolescu abundă, în rememorările foștilor tineri, iar cel mai expresiv e al lui Cărtărescu: „Manolescu improviza în tăcerea totală din sălile de cenaclu (unde toți ascultau discursul său final cu o reculegere aproape ritualică) discursuri sclipitoare, elastice și vibrante cu tehnologia puțin mecanică, totuși genială, cu care păianjenul își construiește roata, cu care trasează cercurile și le-ntretaie cu spițele al căror pattern platonic sclipește în aer. Vocea lui subțire și pergamentoasă era chiar substanța acelor mașinării fantomatice, a acelor epure de desen tehnic. Manolescu, atunci, oficia, dar nu cu gravitatea unui sacerdot (orice orgolii sociale și orice morgă erau departe de el; era pe atunci sărac ca degetul, cu totul neinteresat de funcții și onoruri, trăia în case care nu erau ale lui și preda prin cotloane ascunse), ci, cum să spun, ca și cînd, în mod natural, numai el ar fi putut fi acolo și-ar fi putut vorbi în acea clipă. Își umplea forma, pur și simplu. Autoritatea sa, cea mai deplină avută de un om pe care l-am cunoscut vreodată, n-avea nimic de-a face cu duritatea și dogmatismul: era senină și fără urmă de îndoială” (p. 138).
Numitor comun este și recunoașterea nivelului critic înalt din discuțiile, aplicate, de la Cenaclu. Chiar mentorul arată că și-a schimbat concepția despre poezie în urma lecturii acestor foarte tineri, pe atunci, autori, veniți într-o literatură înaltmodernistă, reprezentată en beauté de Nichita Stănescu. „Americanizarea” poeziei va fi una dintre liniile de atac, împotriva lor, din „Săptămîna” și „Luceafărul”, publicații transparent ceaușiste; dar dacă în ce-i privește pe Eugen Barbu, Corneliu Vadim Tudor și alți autori cu greutate partinică ruptura este preponderent ideologică, la poeții din generația ‘60 reculul în fața „optzecismului” e de ordin literar. Și reciproca e valabilă: pentru a-și impune experiența lor poetică, tinerii autori îi contestă, explicit ori implicit, pe exponenții neo-modernismului –, iar Manolescu se „aliază” cu tinerii, punîndu-se „rău” cu colegii de generație. Spiritul critic e atît de pronunțat la Cenaclul de Luni (la antipodul modului în care același Nichita Stănescu elogiază orice veleitar), încît „lunediștii” ajung să se „lichideze” între ei, mai în glumă, mai în serios. Pentru a schimba „un pic” literatura, e nevoie de o schimbare nu numai a felului în care o scriem, ci și a celui în care o comentăm, o evaluăm, o interpretăm. Emoționante sînt, sub acest aspect, cîteva evocări. De frica de a nu fi criticat dur, la o ședință ulterioară a cenaclului, și din ambiția de a smulge elogii severilor colegi de generație, „lunedistul” fuge acasă și se pune pe citit și pe scris, încercînd să dea totul. Adesea, hiperexigentul Manolescu pare mai blajin, prin comparație cu pit-bull-ii de la cenaclul său: el vorbește la final și mai oblojește orgoliile celor sfîrtecați de Coșovei, Stratan și Iaru. Din excelenta contribuție a lui Șerban Tomșa, aflăm cum a fost întîmpinat la Cenaclul de Luni cel ce avea să devină un reprezentant al lui: „Nicicînd cineva nu citise în cenaclu un poem mai puternic, mai valoros literar. Eram fascinat, debusolat. Așteptam ca, la final, lumea să aplaude frenetic. După ce Cărtărescu și-a încheiat numărul, s-a lăsat o tăcere apăsătoare. Reacțiile care au urmat m-au surprins aproape la fel de mult ca și poeziile citite. Au încercat să-l demoleze. Primul, vădit iritat, a vorbit Coșovei. A spus că exista un dobitoc (...) care scria romane în versuri. Acum s-a găsit altul care scrie poeme kilometrice. Florin Iaru și-a construit intervenția pe ideea că poezia lui Cărtărescu nu are nici o logică. Nino Stratan a demonstrat că, dimpotrivă, textul cărtărescian avea prea multă logică. Dintre poeții tineri care au vorbit atunci, Călin Vlasie a fost singurul care l-a lăudat pe Cărtărescu fără rezerve, cu argumente solide. A fost și un gest de fair-play. La sfîrșit, ca de obicei, a luat cuvîntul Nicolae Manolescu, care, contrazicîndu- i pe baronii cenaclului, și-a exprimat opinia că a asistat la lectura unui poet excepțional (...) Peste cîteva luni, lorzii cenaclului se împrieteniseră la cataramă cu Cărtărescu și făceau teoria poemului lung ca imago mundi.” (p. 109).
Cam așa s-a schimbat, măcar un pic, poezia noastră.
P.S. Îi mulțumesc criticului literar Daniel Cristea-Enache pentru aprecierile pe care le face la adresa contribuției mele în cadrul volumului CENACLUL DE LUNI - 40.
