Horia Gârbea despre Radu Aldulescu

Diavol călărind lumea

de Horia Gârbea

Recent, mai exact pe 7 noiembrie 2013, s-a decernat Premiul „Augustin Frățilă” pentru cel mai bun roman al anului 2012. Laureatul acestui premiu, probabil cel mai bănos pe care-l poate lua un prozator (10.000 de euro) a fost Radu Aldulescu. Romanul său Cronicile genocidului, apărut la Cartea Românească, fusese nominalizat și pe Premiile Uniunii Scriitorilor, fără noroc, premiul fiind luat de Florina Ilis pentru Viețile paralele.

Dacă am numărat bine, Radu Aldulescu a depășit numărul magic de șapte romane. Cel apărut în 2012 este al optulea. Pentru a scrie romanul anterior, Maria și îngerii, autorul a plecat să se documenteze în Austria și a preluat și transformat într-un roman povestea unei existențe reale, fapt mai rar în proza noastră. Desigur, personajele și situațiile din fiecare carte sunt marcate de gândirea și acțiunea de ficționalizare ale scriitorului. Indiferent că se sprijină tot pe niște întâmplări adevărate, cum autorul a mărturisit, și prin Cronicile genocidului avem în față un roman tipic pentru proza lui Radu Aldulescu.

Versat în realismul crud și mai ales în înfățișarea unor personaje capabile de orice atrocitate, Radu Aldulescu păstrează pe tot parcursul romanelor lui o mare tensiune a acțiunii pe care o conduce excelent izbutind, pe parcurs, și tururi de forță stilistice. Un critic scria că Aldulescu îi amintește cel mai mult de Marin Preda: mână „grea” și stil apăsat. Autorul seamănă personajelor lui: nemulțumit, mizantrop, trecut din greu prin viață. El chiar crede ce scrie: că „Femeia a încălecat pe Dracu și dracul a încălecat lumea”.

Radu Aldulescu nu-și răsfață cititorii. Personajele sunt de regulă de la periferia societății, n-au studiat dansul și manierele elegante, fac dezacorduri și înjură. Din acest punct de vedere ele seamănă mai bine cu ale lui Eugen Barbu din Groapa. Cronicile genocidului, un fel de continuare a romanului mai vechi Îngerul încălecat, aduce în centru același personaj, Robert Diavolul, groparul păcătos, „câine împuțit și înger”. Lumea lui este o „groapă” provincial-pestilențială a tuturor nefericirilor din anii „tranziției” noastre.

Din 56 de romane înscrise în competiția pentru Premiul Augustin Frățilă, au fost selectate de juriul format din trei critici literari doar cinci. Acestea au primit voturile finale din partea a 23 de bloggeri desemnați de organizatori. Ei au consemnat victoria unui romancier „pur” care nu scris nicio carte în alt gen decât cel căruia i s-a devotat.

M-am bucurat pentru autor, ocolit de regulă de premiile literare, a luat Premiul Uniunii Scriitorilor doar pentru debutul din 1993 și pe cel al Academiei pentru Mirii nemuririi. M-am bucurat și pentru faptul că literatura se mai premiază și cu bani într-un moment în care juriile sunt pe cale să acorde niște diplome goale.

Acum, primind și o bursă în Germania, Radu Aldulescu lucrează acolo, cum altfel, la al nouălea roman din seria celor atât de unitare în – totuși – diversitatea lor.

( articol apărut în Q- Magazine )

Radu Aldulescu este cîștigătorul Premiului Literar "Augustin Frățilă"

          Aflu cu mare bucurie că romancierul Radu Aldulescu este câştigătorul Premiului Literar " Augustin Frăţilă", în valoare de 10 000 de euro, pentru romanul Cronicile genocidului, apărut anul trecut, la Cartea Românească. Îl felicit din toată inima pe prietenul meu, urându-i să aibă parte şi de alte succese de acest fel. Uite că a răsărit soarele şi pe strada noastră !
         Două concluzii se desprind din fericitul eveniment :
1. Lucru nemaivăzut în România, valoarea unui scriitor este recunoscută şi pe plan material.
2.  Întâmplarea nu s-ar fi petrecut însă fără implicarea unui sponsor serios- compania Philip Morris Trading - şi fără iniţiativa unor critici literari de prestigiu : Daniel Cristea-Enache, Dan C. Mihăilescu şi Alex Ştefănescu.  Mă întreb ce s-ar întâmpla cu literatura noastră, dacă am avea mai multe instituţii iubitoare de cultură, precum Philip Morris Trading.
Iată ce a declarat cunoscutul autor epic :
"Scriitorul nu este singur. Datorez scrierea acestui roman mai multor oameni, dar în primul rând celei căreia îi este dedicat: Constanţei, acum şi pururea. Ce s-a întâmplat după scriere e o poveste care îmi aparţine în mai mică măsură. În privinţa premiului, pot spune că sunt mai mult decât emoţionat. Sincer, sînt aproape înspăimântat. Aş fi tras nădejde să nu mi se întâmple tocmai mie şi tocmai acum, la o vârstă când deja mă socoteam ferit. Aş vrea să împart acest premiu cu toţi cei nominalizaţi şi cu ceilalţi cincizeci de autori care au avut cutezanţa să se dedice scrierii unui roman. Aş vrea să-l împart, de asemenea, cu toţi cei care aici şi acum scriu şi citesc literatură română. Aşa să vă ajute Dumnezeu!”

Muzici şi scene

Ţin minte cât de încântat am fost când am reuşit să-mi procur, prin anii 90' ai secolului trecut ( când trecu oare atâta amar de vreme ? ), Amantul Colivăresei de Radu Aldulescu. Urmăream cu atenţie planul editorial al Nemirei şi aşa s-a întâmplat să-mi sară în ochi cărţile lui Aldulescu şi John Kennedy Toole. Am mai scris într-o recenzie că autorul Sonatei pentru acordeon a realizat o performanţă literară fără precedent, întorcând romanul românesc, aproape anemiat ca specie, la sursele sale primare de inspiraţie. Citindu-l pe Radu Aldulescu, am avut revelaţia că marea literatură, vie şi plină de forţă, n-a murit.
Şi atunci m-am reapucat de scris, după o pauză de mulţi ani.
Există, printre prozatori, pictori, muzicieni, dramaturgi, arhitecţi şi exploratori de ţinuturi noi, uneori enigmatice.
Radu Petrescu este, fără dubii, un pictor delicat, un desenator.
Marin Preda dramatizează în direcţia comicului.
Mircea Eliade este un explorator fascinant al unor lumi necunoscute, stranii, aflate la limita nebuniei şi a neantului.
Eugen Barbu şi Agopian creează stampe de epocă, lucrate în borangic şi în fir de aur.
Rebreanu este un constructor plin de răbdare.
Paul Georgescu este deopotrivă un pictor utilizând culori tari şi un muzician greu de imitat.
Camil Petrescu, Blecher şi Holban întocmesc nişte dosare de existenţă în care oscilaţiile umanului, cu fluxuri şi refluxuri afective, sunt esenţiale.
Ioan Mihai Cochinescu este muzician. Poate că şi Ovidiu Nimigean, Cimpoeşu sau Dumitru Ungureanu.
Explorator el însuşi al spaţiilor citadine de la periferie, Radu Aldulescu scrie o proză muzicală, cu un timbru propriu. Personajele se mişcă şi dansează în ritmurile unor partituri scrise aievea de un destin care rămâne invizibil. O orchestră al cărei dirijor nu se vede cântă permanent în textele lui Radu Aldulescu. Romanele sale sunt sincretice, ducând stilul indirect liber la o veritabilă desăvârşire.  De aceea am fost fost mirat de fiecare dată când am citit că Aldulescu scrie "bolovănos", după cum se exprima un alt prozator pomenit aici. Dimpotrivă, aş zice, este evident că Radu Aldulescu este un stilist unic în felul său. ( Am mai remarcat asta în cronica pe care am scris-o la Îngerul încălecat.) Iată câteva rânduri chiar de la începutul Cronicilor genocidului, roman excepţional, analizat cum se cuvine de criticii de marcă ai literaturii noastre de azi : "Adidaşii zdrenţuiţi, dezlipiţi, îl îndârjeau să înfrunte frigul şi umezeala cu un soi de jubilaţie masochistă. După vreo jumătate de an de zbucium şi căutări zadarnice, de patru luni îşi rumega neabătut victoria, învârtindu-se pe bucata aia de trotuar ca un animal captiv : o sută douăzeci şi şase de paşi în sus şi tot atâta în jos, un minut şi jumătate şi încă un minut şi jumătate şi încă şi tot aşa, în ţarcul ispăşirii, mărşăluind soldăţeşte. "
Să tot citeşti literatură română !

P.S.Pentru a-i situa corect pe harta mea de cititor, îi voi reciti pe mai mulţi autori pe care îi preţuiesc în mod deosebit şi îi voi citi pe câţiva care mi-au stârnit interesul.