Se afișează postările cu eticheta Ghepardul. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Ghepardul. Afișați toate postările

duminică, 16 aprilie 2017

Bătrânul și grafomanul

* Alain Delon, unul dintre cei mai frumoși bărbați care au trăit pe această planetă, e bătrân și singur. A vizitat recent, după 54 de ani, palatul în care Visconti a filmat Ghepardul ( cu Burt Lancater, Claudia Cardinale, Alain Delon, Giuliano Gemma) . Un moșneag cu ochii bulbucați și cu obrazul subțiat de trai bun ( ah, pământurile fertile ale Franței!), obosit de viață, obosit de frumusețe, de femei, de bucurii, de bani, de glorie, de tot ce-și poate dori un muritor. Ca artist, bun și norocos să fi fost distribuit în filme de mari regizori. ( Reamintesc că actorii de calibru sunt cei care fac roluri memorabile în teatru. Cinematografia e o treabă mai facilă. În viața unui scriitor, regizorul e criticul literar. Contează enorm dacă intri sau nu într-o construcție de idei.) Privindu-l, ai fi crezut că e un englez puțin mai împlinit și mai deprimat. ( Băuturile saxone sunt mai tari decât cele franțuzești și pun pe fugă depresia. ) Un amic mi-a spus : ”Dacă și ăsta a îmbătrânit, atunci la ce bun e totul?” Firește că la nimic. Dar sunt bărbați și femei care nu îmbătrânesc niciodată. Doar obosesc. Alain Delon e printre ei, puțini la număr. Nu fiindcă a fost chipeș. Se întâmplă ca tipi nu prea arătoși să devină din ce în ce mai frumoși, pe măsură ce îmbătrânesc.
*  Un scriitor mi-a făcut recent o mărturisire. În tinerețe, mi-a zis el, mi-aș fi dat viața să mi se publice o poezie de câteva rânduri. Acum sunt solicitat de diferite reviste să trimit texte. O fac cu plăcere, dar sunt cam neglijent cu scrierile mele. Muncesc pe șapte planuri. Serviciul îmi consumă 95% din energie. Cultiv legume, fac diverse treburi în casă, consumatoare de timp. Repar, sap, dreg și meșteresc. Îmi rămâne puțin timp pentru scris și citit. Mă mir și eu când am scris cărțile care mi-au apărut. Recent am tipărit un nou volum. Mai am câteva scrise și l-am întrebat pe un important autor, prieten apropiat, dacă n-ar fi cazul să mai trântesc pe piață un nou roman, peste trei-patru luni. N-ar fi bine, prietene, mi-a spus maestrul. Ai da impresia că ești grafoman. Tocmai tu, care ești o prezență atât de discretă în spațiul literar! Nu-ți plac ceremoniile și fugi de publicitate precum știi tu cine de tămâie. Lasă cartea să fie citită, să respire, să se impună, eventual. Chiar și un volum pe an e prea mult pentru un scriitor care se respectă.

marți, 9 februarie 2016

Cât de repede se termină talentul

           Alexandru Tocilescu spune într-un interviu :Uite, citeam pe Internet din panseurile lui Johnny Răducanu. Şi el spunea că inspiraţia vine într-un suflet curat şi este ca atunci când Dumnezeu, într-un lan de grâu, aruncă vreo câţiva maci. Mi s-a părut extraordinar. E o chestie care vine şi într-o zi nu mai vine… Mi-e teamă că mi se termină benzina. Şi se poate, crede-mă. Trăiesc cu spaima că fiecare spectacol pe care-l fac va fi primul în care mi s-a terminat şi că n-o să-mi dau seama din timp. Iar dacă nu-ţi dai seama din timp eşti pierdut. Se poate să nu se întâmple. Uite Kurosawa… la el nu s-a terminat niciodată.” Ideea e că vine o zi în care se termină talentul și e grav dacă nu-ți dai seama de asta. Dar nu e o lege imuabilă. Mă voi referi, în cele ce urmează, la scriitori. Pentru Rimbaud și Labiș, starea de grație a venit devreme. La primul s-a stins de timpuriu. Nu știm ce ar fi făcut al doilea dacă ar fi trăit mai mult. La Călinescu, Arghezi și Rebreanu, ”macii„ au înflorit la maturitate. La Rebreanu, ca și la Preda, stelele au pălit încă din timpul vieții. La Arghezi și Călinescu, focul nu s-a stins niciodată. Giuseppe Tomasi di Lampedusa a început să scrie Ghepardul după ce împlinise 57 de ani, dar din cauza ostilității unor scriitori proletari ( Elio Vittorini era printre ei), n-a mai apucat să-și vadă tipărit romanul. Care e misterul? ne întrebăm.
     Talentul se trezește prin lecturi, prin construirea unui fundament cultural. Cărțile sunt izvoarele care hrănesc copacii creației. Primele manifestări creatoare au la baza impulsuri imitative. De aceea cei care se bazează exclusiv pe experiențele de viață ajung repede la fundul sacului. Pasionații de lectură își reînnoiesc perpetuu contractul cu muzele. Firește că nu în toate cazurile. Nenorocirea e că se scrie prea mult și se citește prea puțin. 
    Cărțile au rara însușire de a te curăța de toate păcatele. Îți temperează pornirile împotriva celor care te nemulțumesc și îți aduc ideile acasă. Devii mai bun, mai tolerant, mai puțin guraliv. Cartea poate fi remediul care să ne vindece de toate bolile profesionale și sociale.

P.S. Un caz interesant este al lui Elias Canetti. Și-a scris capodopera, Orbirea, la treizeci de ani și a fost recompensat cu Premiul Nobel, pentru aceeași operă, patruzeci și șase de ani mai târziu.

joi, 5 martie 2015

Cele mai frumoase rânduri scrise de o mână omenească

Cum poate el să scrie ceva atât de frumos cu mâna cu care se șterge la cur?” se miră dictatorul Nicanor Alvarado de arta poetică a lui Ruben Dario. Amintesc că Alvarado este personajul princpal din romanul Toamna patriarhului de Gabriel Garcia Marquez.
Există oare cele mai frumoase pagini scrise de o mână omenească? Sigur, dar sunt foarte multe.
Un scriitor de vază era de părere că relatarea momentului în care prințul de Salina moare reprezintă culmea artei narative mondiale.
Când eram tânăr, mi se părea că toate paginile scrise de Marquez erau de o frumusețe fără termen de comparație. După ani și ani, în mintea mea, comorile literare ale columbianului au suferit un sever proces de selecție.
Chiar, care să fie cele mai reușite pagini de proză din literatura pe care o cunosc? ( Nu mă bag la poezie, din motive bine întemeiate.)
Începutul Orbirii lui Canetti.
Debutul  romanului Suflete moarte de Gogol.
Primele pagini din Secretul pădurii bătrâne de Dino Buzzati.
Nenumărate pasaje din Un veac de singurătate, Iosif și frații săi, Nasul, Cum s-a certat Ivan Ivanovici cu Ivan Nikiforovici, Groaznicele și înspăimântătoarele fapte și isprăvi ale preavestitului Pantagruel, rege al Dipsozilor, feciorul marelui uriaș GargantuaConjurația imbecililor, La răsărit de Eden, Cartea Milionarului, Craii de Curtea-Veche, Moromeții, Crimă și pedeapsă, Muntele vrăjit, Zgomotul și furia, Procesul, Metamorfoza, Colonia penitenciară, Sub vulcan.
 ” Mulţi ani după aceea, în faţa plutonului de execuţie, colonelul Aureliano Buendia avea să-şi amintească de după-amiaza îndepărtată, când tatăl său l-a dus să facă cunoştinţă cu gheaţa. " ( Un veac de singurătate ) Inconfundabilul stil marquezian!
Un fel de aureolă luminează mintea omului. I se întâmplă aproape oricui. Poţi câteodată s-o simţi cum creşte sau cum freamătă ca un fitil a cărui flacără se apropie de dinamită. Ai o senzaţie plăcută în stomac, o încântare a nervilor, a braţelor. Pielea gustă aerul şi fiecare inspiraţie e plăcută. Începutul ei e aidoma plăcerii unui căscat larg care te destinde. Creierul se luminează şi toată lumea străluceşte în faţa ochilor. Omul a dus poate o viaţă cenuşie, pe un pământ cu copaci întunecaţi şi sumbri. Poate că evenimentele, chiar şi cele mai importante, s-au scurs palide, anonime. Şi apoi - câteodată, aureola îi sună în urechi un cântec dulce de greier, mirosul pământului îi încântă nările şi lumina ce se strecoară sub un copac îi mângâie ochii. După aceea din om ţâşneşte un torent care nu-l lasă, totuşi, secătuit. Cred că importanţa unui om în lume este dată de calitatea şi numărul aureolelor sale. Este o chestiune cu totul personală, dar ea ne leagă de lume Ea este mama tuturor creaţiilor şi în asta constă deosebirea dintre un om şi toate celelalte vieţuitoare.
[...]Dacă aureola ar fi ucisă, suntem pierduţi." ( La răsărit de Eden)
Cele mai impresionante sunt finalurile. Marii scriitori știu să-și încheie magistral textele : Deșertul tătarilor, Rodul pământului, Relatare despre regele David, Un diamant mare cât Hotelul Ritz, Ghepardul, Groapa, Îngerul a strigat, Prins, Sonată pentru acordeon.
Dacă ar trebui să aleg un singur pasaj, m-aș opri la sfârșitul cărții de căpătâi a lui Bulgakov, Maestrul și Margareta. El este Dumnezeu :
”- El a citit opera maestrului, vorbi Levi Matei, şi te roagă să-l iei tu pe maestru şi să-l răsplăteşti cu odihna. E greu să faci asta, duh al răului ?
- Pentru mine nimic nu-i greu, răspunse Woland, şi tu o ştii prea bine.
După o vreme de tăcere, adăugă :
- Dar de ce nu-l luaţi voi, în lumină ?
- El n-a meritat lumina, ci odihna, rosti, trist, Levi."
Uluitoare idee!  Dumnezeu rămâne indiferent când citește opera Maestrului, iar Diavolul se manifestă, fără succes, ca avocat al scriitorului.