Eternele iubiri

     Am fost și sunt cel mai bogat om din lume. Cine se poate mândri cu prieteni ca aceia pe care i-am avut și îi am eu? Chiar dacă pe unii nu i-am văzut niciodată în carne și oase, ne leagă afinități care există dincolo de timp, dincolo de vârstele noastre. E o imensă pierdere că unii (Florin Pripoae, Nino Stratan ) au părăsit lumea asta, iar Marin Neagu nu mai scrie prietenilor, precum muschetarul Aramis, care se retrăsese într-o mănăstire, pentru post și rugăciune. Recules în sălbăticie viețuiesc și eu, dar dau semne de viață prin miracolul numit internet. Trăiesc într-o lume cu care sunt incompatibil, dar pe care, din motive care nu țin de voința mea, încă n-o pot abandona câțiva ani de acum încolo. O a doua bogăție perenă sunt cărțile mari ale literaturii universale. Nu îmbătrânesc și nu-și pierd frumusețea. Recitesc periodic câteva romane de Faulkner, Sub vulcan, Maestrul și Margareta, cărțile lui Dino Buzzati, Ora de germană de Siegfried Lenz ( mare și nedreptățit scriitor!), Relatare despre regele David, Suflete moarte, Orbirea, Rodul pământului, La răsărit de Eden, Conjurația imbecililor. Prea multele probleme mărunte nu mi-au dat răgaz să-l recitesc, în ultima vreme, pe Thomas Mann. Cu multă amărăciune am constatat că nu mă pot reîntoarce la Gabriel Garcia Marquez. Columbianul s-a bucurat de o glorie incomparabilă. Lua masa și se îmbăta cu președinți de stat, petrecea cu staruri de cinema, era venerat de toată lumea. Mi s-a părut o impietate când, la prima traducere a romanului lui Malcolm Lowry, Florin Mugur a scris că Sub vulcan este superior Veacului de singurătate. Pe atunci, o carte în curs de apariție era anunțată prin fragmente publicate în principalele reviste literare. Și ce publicații erau pe vremea odioasei dictaturi! În Secolul 20 am citit prima parte a operei lui Lowry, ca și nenumărate alte capodopere. Revenind la Marquez, m-am întrebat de ce îmi pare azi fanat, lipsit de interes. Succesul prea mare l-a determinat cumva să facă prea multe concesii cititorilor comozi? Comoditatea scriitorilor și a cititorilor omoară literatura de mare valoare. (Consternat, citeam o așa-zisă recenzie a unui scriitor recent elogiat de mine, în care autorul mărturisea că a citit treizeci de pagini dintr-o carte, doar pentru a vedea dacă protagoniștii ”și-o trag” sau nu. ) Vorba regretatului George Gană, care a condus, la anul meu, un seminar despre literatura postbelică : ” Traiul bun tâmpește.” Am evocat ani în șir, cu prietenul Marin Neagu, această năstrușnică idee a eminentului universitar. Acum mă gândesc că nici sărăcia lucie nu duce la cine știe ce performanțe artistice. Dar eu sunt ( și am comis intenționat un pleonasm, cu subiect simplu și subiect inclus în aceeași propoziție), cum spuneam, un om foarte bogat.

P.S. Dintre sud-americani, Juan Rulfo și Miguel Angel Asturias mă recheamă necontenit în paginile lor. Borges, Sabato și Manuel Scorza sunt printre preferații mei, dar pentru Cortazar îmi trebuie o stare de spirit specială. Aproape că i-am uitat pe Alejo Carpentier, Roa Bastos și Carlos Fuentes. Am comandat din nou cărțile lui Rulfo. Domnul președinte al lui Asturias a rămas la un amic plecat definitiv din țară, iar Oameni de porumb e tipărit pe o hârtie atât de proastă, încât îl descurajează pe cel mai tenace cititor. Trebuie să mă orientez.
Voi reciti și două volume ale kârgâzului Cinghiz Aitmatov, dar după ce voi revedea Sub vulcan. Înainte de toate, o pauză de respirație cu un roman al lui Graham Greene.
În meniul meu rămân permanent cărțile trimise de prieteni.

Știrea zilei, Ioan Gyuri Pascu, Facebook-ul și blogăreala

*Îl admir pe Cristian Tudor Popescu din mai multe motive : expresivitatea sa remarcabilă, ideile care îi roiesc în cap, verticalitatea morală. ( Mă rog, unii prieteni mi-au trimis materiale în care reputatul ziarist nu apare deloc într-o lumină favorabilă.) Nu îl invidiez, Doamne ferește, fiindcă nu cunosc această stare de spirit. Pe urmă știu din experiență că violența în limbaj este tot un simptom al depresiei. Nu am nimic de împărțit cu Domnia Sa. Dimpotrivă.  Și e minor faptul că nu sunt convins că eminentul ziarist și scriitor se pricepe la orice - de la tenis la politică și de la cinematografie la poezie - și are totdeauna dreptate. Dar o divergență de opinii poate fi motiv de supărare? Voiam să spun că, spre deosebire de Cristian Tudor Popescu, apreciez la superlativ inteligența lui Mihai Răzvan Ungureanu. Totuși, pentru mine, știrea zilei nu este demisia ultimului, ci moartea unui mare artist, Ioan Gyuri Pascu. A dispărut cel mai bun, cel mai talentat membru al grupului Divertis. Cum spunea cineva, cei buni pleacă repede.
*Spațiul virtual poate fi obiectul unui studiu sociologic. Constați, fără să vrei, că cititorii de bloguri sunt oameni care au parcurs bibliografii și au opinii bine argumentate. Sunt necunoscuți care comentează ca niște veritabili lideri de opinie. Nu mai vobesc de oamenii de cultură. Ei nu lipsesc nici de pe Facebook, dar acolo sunt grupuri formate în jurul unor centre de interes ușor vizibile : literatură și arte, expunerea publică a unor aspecte familiale, știință și curiozități, medicină naturistă, politică, religie etc. Dacă ai prieteni mulți, printre ei se află cetățeni din toate taberele. Așa se face că neaveniții își bagă bățul prin gardul oricui și se simt datori să-și dea cu părerea, în termeni suburbani, despre lucruri de care n-au habar. E igienic să nu amesteci cele două zone ale Internetului. Dacă o faci, te arzi.
* Neagu Djuvara și Mihai Șora au fost decorați de Klaus Iohannis. Doi domni, chiar dacă n-au putut sta în picioare la cântarea imnului. Cred că Djuvara n-a avut putere să se țină vertical, iar Șora n-a vrut să-l lase în ofsaid. Fair-play-ul acestor aristocrați ai minții mă impresionează. În schimb, imaginea finală a lui Iohannis (un om cât muntele, dar care se mai și ridica pe vârfurile pantofilor, rânjind cu gura până la urechi) m-a amuzat teribil. Bătrânii cărturari păreau niște liliputani mecanici, încadrându-l pe Președinte, care pleznea de sănătate și de satisfacție. Să-i recunoaștem totuși, lui Iohannis, meritul de a promova cumva valorile și de a le recunoaște. Ar fi minunat dacă Excelența Sa ar găsi niște pârghii economice prin care să îmbunătățească situația materială a intelectualilor din România de azi.