Eternele iubiri

     Am fost și sunt cel mai bogat om din lume. Cine se poate mândri cu prieteni ca aceia pe care i-am avut și îi am eu? Chiar dacă pe unii nu i-am văzut niciodată în carne și oase, ne leagă afinități care există dincolo de timp, dincolo de vârstele noastre. E o imensă pierdere că unii (Florin Pripoae, Nino Stratan ) au părăsit lumea asta, iar Marin Neagu nu mai scrie prietenilor, precum muschetarul Aramis, care se retrăsese într-o mănăstire, pentru post și rugăciune. Recules în sălbăticie viețuiesc și eu, dar dau semne de viață prin miracolul numit internet. Trăiesc într-o lume cu care sunt incompatibil, dar pe care, din motive care nu țin de voința mea, încă n-o pot abandona câțiva ani de acum încolo. O a doua bogăție perenă sunt cărțile mari ale literaturii universale. Nu îmbătrânesc și nu-și pierd frumusețea. Recitesc periodic câteva romane de Faulkner, Sub vulcan, Maestrul și Margareta, cărțile lui Dino Buzzati, Ora de germană de Siegfried Lenz ( mare și nedreptățit scriitor!), Relatare despre regele David, Suflete moarte, Orbirea, Rodul pământului, La răsărit de Eden, Conjurația imbecililor. Prea multele probleme mărunte nu mi-au dat răgaz să-l recitesc, în ultima vreme, pe Thomas Mann. Cu multă amărăciune am constatat că nu mă pot reîntoarce la Gabriel Garcia Marquez. Columbianul s-a bucurat de o glorie incomparabilă. Lua masa și se îmbăta cu președinți de stat, petrecea cu staruri de cinema, era venerat de toată lumea. Mi s-a părut o impietate când, la prima traducere a romanului lui Malcolm Lowry, Florin Mugur a scris că Sub vulcan este superior Veacului de singurătate. Pe atunci, o carte în curs de apariție era anunțată prin fragmente publicate în principalele reviste literare. Și ce publicații erau pe vremea odioasei dictaturi! În Secolul 20 am citit prima parte a operei lui Lowry, ca și nenumărate alte capodopere. Revenind la Marquez, m-am întrebat de ce îmi pare azi fanat, lipsit de interes. Succesul prea mare l-a determinat cumva să facă prea multe concesii cititorilor comozi? Comoditatea scriitorilor și a cititorilor omoară literatura de mare valoare. (Consternat, citeam o așa-zisă recenzie a unui scriitor recent elogiat de mine, în care autorul mărturisea că a citit treizeci de pagini dintr-o carte, doar pentru a vedea dacă protagoniștii ”și-o trag” sau nu. ) Vorba regretatului George Gană, care a condus, la anul meu, un seminar despre literatura postbelică : ” Traiul bun tâmpește.” Am evocat ani în șir, cu prietenul Marin Neagu, această năstrușnică idee a eminentului universitar. Acum mă gândesc că nici sărăcia lucie nu duce la cine știe ce performanțe artistice. Dar eu sunt ( și am comis intenționat un pleonasm, cu subiect simplu și subiect inclus în aceeași propoziție), cum spuneam, un om foarte bogat.

P.S. Dintre sud-americani, Juan Rulfo și Miguel Angel Asturias mă recheamă necontenit în paginile lor. Borges, Sabato și Manuel Scorza sunt printre preferații mei, dar pentru Cortazar îmi trebuie o stare de spirit specială. Aproape că i-am uitat pe Alejo Carpentier, Roa Bastos și Carlos Fuentes. Am comandat din nou cărțile lui Rulfo. Domnul președinte al lui Asturias a rămas la un amic plecat definitiv din țară, iar Oameni de porumb e tipărit pe o hârtie atât de proastă, încât îl descurajează pe cel mai tenace cititor. Trebuie să mă orientez.
Voi reciti și două volume ale kârgâzului Cinghiz Aitmatov, dar după ce voi revedea Sub vulcan. Înainte de toate, o pauză de respirație cu un roman al lui Graham Greene.
În meniul meu rămân permanent cărțile trimise de prieteni.

Copilăria lui Cicikov

             Paulo Coelho n-a intuit și situația în care lumea conspiră pentru a te împiedica să faci ceea ce-ți place. Uneori, când îți dorești ceva cu adevărat, tot universul conspiră ca visul tău să devină un coșmar. Rămâi lefter, animăluțele ți se îmbolnăvesc, prietenii sunt departe și ai multe și inutile treburi de făcut.
Și atunci te trezești recitind Suflete moarte de Gogol.
Două lucruri m-au frapat la noua recitire.
Faptul că naratorul ia cuvântul peste capul personajelor dă o turnură postmodernă textului, fiindcă Gogol, spre deosebire de Nicolae Filimon și de Marin Preda, pune multă grație în părerile pe care ni le servește ca paranteze la acțiunea romanului .Spre final însă, naratorul intră parcă în panică și simte nevoia să justifice opțiunea sa pentru un personaj precum Cicikov. Narează, într-un capitol, toată viața personajului. O copilărie tristă, cu detalii înduioșător-sordide - ”Odaie mică, ferestre mici, care nu se deschideau nici iarna, nici vara ; tatăl lui - om bolnav, în redingotă lungă, căptușită cu blană de miel, și încălțat cu târlici de lână de-a dreptul pe piciorul gol, mereu oftând, umblând prin casă și tot scuipând în lădița cu nisip din colțul odăii...” -, motivează elanurile lui Cicikov de a se căpătui. Tatăl său nu-i lasă moștenire decât ”patru flanele atât de ponosite, încât nu mai puteau fi folosite, două redingote vechi, căptușite cu blană de miel, și o mică sumă de bani.” Bătrânul pare însă mare meșter în a da ”povețe de agoniseală” : ”Bagă de seamă, Pavlușka! Cată de învață, nu face prosti și nu trândăvi, dar mai ales cată să fii pe placul învățătorilor și mai-marilor tăi. Dacă ai să le fii pe plac, chiar de n-ai să prea izbutești la învățătură, chiar de nu te-a dăruit Dumnezeu cu har, tot ai să-ți croiești drum și o să ieși înaintea tuturor. Și, vezi, nu te lua după colegi, că nu te învață lucruri bune; dar dacă te iei, ia-te după cei care-s mai bogați, pentru ca, la nevoie, să-ți poată fi de folos. Să nu faci cinste niciunuia, mai bine poartă-te așa fel ca să te cinstească alții pe tine și, mai cu seamă, păstrează banul și pune-l bine; e lucrul cel mai de nădejde din lume. Colegul sau prietenul te trage pe sfoară și, la nenorocire, te lasă cel dintâi; banul nu te lasă niciodată, oricât de mare ți-ar fi nenorocirea. Cu bani faci ce vrei și răzbești orișiunde în lume.” Cicikov este sfătuit să fie lingușitor și strângător, însușiri de căpetenie într-un sistem social rigid, conservator și totalitar, bazat pe autoritate și corupție. De aceea personajul se va adapta perfect în mecanismul birocrației țariste. Nu va cădea decât odată cu înlocuirea șefilor de care depindea. Înainte de a cumpăra ”suflete moarte”, strânge în două rânduri avere și de două ori o pierde. Cicikov face și greșeli - se îmbată, intră în conflict cu complicele său de la vamă, se lasă furat de farmecul fetei guvernatorului etc. - și este, se vede, un om al eșecului. Printre parveniți, Cicikov este un Sisif. Asta-l deosebește de Dinu Păturică al nostru, a cărui ascensiune este continuă, dar care își pierde și libertatea, la sfârșit, odată cu risipirea definitivă a averii dobândite prin înșelătorie. Ca și Păturică, își trădează oamenii de încredere la momentul oportun și nu știe ce este recunoștința. Cicikov este un Dinu Păturică mai colorat, mai nuanțat, mai uman chiar, care apelează la mijloace aproape legale pentru a se chivernisi.
În fine, din precauțiile pe care scriitorul și le ia, făcând multe reverențe celor care-l urmăresc, remarcăm că el se teme că unii cititori s-ar putea recunoaște în paginile sale : ” E primejdios să scornești fie chiar și un nume la întâmplare, căci orice nume ai născoci, se va găsi cu siguranță într-un colțișor al țării noastre - care, Slavă Domnului, este destul de mare - cineva care să-l poarte și care să te dușmănească apoi până la moarte, începând să spună că autorul înadins a venit în taină acolo ca să afle totul : și ce fel de om este, și ce fel de șubă poartă, și la care anume Agrafena Ivanova se duce și cam ce anume îi place să mănânce. Iar de-ar fi să-i numești numai după cinuri, să te ferească Dumnezeu : e și mai primejdios! Acum, toate cinurile și tagmele de la noi sunt atâ de iritate, încât în orice văd ele tipărit într-o carte, li se pare o aluzie personală. Se vede treaba că asta-i o stare de spirit care plutește în aer. E de ajuns să spui că în orașul cutare locuiește un om prost, pentru ca imediat și aceasta să fie socotită o aluzie personală; deodată sare în sus un domn respectabil la înfățișare și strigă : Păi și eu sunt om, vasăzică și eu sunt prost!”
   Ne asemănăm cu rușii de acum aproape două secole nu numai prin personajele pe care le creăm, ci și prin faptul că, în anumite medii, citim romanele ca pe niște ziare. Amestecăm, ca și vecinii noștri, elementele de principiu cu problemele personale. Și când te gândești că Marin Preda a folosit, în opera sa, nume reale, luate din satul său : Tudor Călărașu, Florea Gheorghe etc.

P.S. Ceea ce are naratorul Sufletelor moarte în plus, în comparație cu echivalentul său din primele romane românești, este simțul umorului. În Ciocoii vechi și noi, comicul îi lipsește nu numai personajului, ci și naratorului. Iar literatura modernă fără comic e ca mâncarea fără sare.

Cărțile perfecte

Să zicem că m-aș fi născut cu peste o sută cincizeci de ani în urmă, iar Dumnezeu mi-ar fi pus în față mai multe capodopere literare, încă nescrise. Să presupunem că în marea Lui iubire față de mine, m-ar fi întrebat :
- Pe care dintre ele ai vrea să le scrii tu?
În mod sigur n-aș fi ales Demonii, Crimă și pedeapsă, Doamna Bovary, Bouvard și Pecuchet, Frații Karamazov, Război și pace, Ana Karenina, Muntele vrăjit, Omul fără însușiri, Procesul, Zgomotul și furia, Lumină de august, Marele Gatsby, Ghepardul, Bătrânul și marea, Un veac de singurătate.
Aș fi zis :
- Doamne, ajută-mă să pot scrie măcar două dintre următoarele volume : Suflete moarte, Deșertul tătarilor, Orbirea, Maestrul și Margareta, Rodul pământului, Sub vulcan, La răsărit de Eden, Conjurația imbecililor, Ora de germană, Relatare despre regele David.
Dar dacă aș fi nevoit să mă izolez în sălbăticie, pe o insulă îndepărtată, m-aș gândi în primul rând la ruși și aș lua cu mine toate povestirile lui Cehov.

P.S. 1. Dacă mă gândesc bine, mi-am dorit să fi putut scrie Ulise. Dar Lolita nu.
        2. Faulkner este considerat de departe cel mai important romancier american, deși cele mai frumoase cărți ale generației sale au fost scrise de John Steinbeck : La răsărit de Eden, Fructele mâniei, Șoareci și oameni. Cum ar veni, valoarea unui scriitor nu este dată de o carte sau alta, ci de o operă privită în ansamblu, din perspectiva evoluției literare.