Umbra lui Federer la Wimbledon sau despre psihologia învingătorilor

      Federer nu mai este decât umbra jucătorului perfect de odinioară. Reverul lui e slab în fața adversarilor care lovesc cu două mâini. Însă mai poate câștiga datorită serviciului devastator. (Chestia asta a început să mă deranjeze. Nu se numește tenis jocul în care faci cu serviciul mai mult de jumătate din puncte.) Mai e și forța mentală. Adversarii se bat singuri în fața celor obișnuiți să câștige mereu. Nadal juca deseori execrabil și câștiga turneu după turneu.
Sunt sportivi care joacă de foame. Intră în primii o sută.
Sunt alții care se mulțumesc să fie printre primii, dar nu se străduiesc prea mult să devină lideri. Tomas Berdych are toate calitățile să se lupte pentru supremația mondială, dar se oprește regulat în fazele avansate ale turneelor. Nu-mi dau seama ce e în mintea sa. Wawrinka e foarte talentat, dar inconstant.
     În fine, sunt cei care respiră numai victorii. Federer, Djokovic, Nadal se află printre ei. Nadal a fost numai antrenament , Federer a avut mult talent. Dacă și-ar fi luat din tinerețe antrenor, elvețianul ar fi câștigat ușor patruzeci de titluri de Grand Slam. Pe Djokovic l-am socotit risipitor cu darurile sale, fiindcă a avut jocul cel mai complex și putea rescrie istoria tenisului. Îmi pare rău că n-am văzut cum a fost eliminat, anul acesta, de la Wimbledon.
Dincolo de posibilitățile tehnice și fizice, mintea este esențială.
Cum se educă gândirea unui învingător? În sport, în cultură, în învățământ?
La ediția asta merg pe mâna lui Andy Murray.

P.S. Rahat! Țara Galilor și Portugalia sunt două echipe submediocre. Colac peste pupăză, galezii n-au avut portar. Ăla nu ieșea mai mult de o jumătate de metru din poartă. Cum să nu-i dai gol cu capul?Cum au ajuns ăștia în semifinală ține de SF. Mai norocoși și cu freza lui Ronaldo racordată mai bine la textura mingii, lusitanii păleau balonul orbește, la fiecare apropiere de poarta adversă, cum fac adolescenții prin parcuri și cum făceam și noi, pe maidan, în urmă cu n ani. Și le-a ieșit. Treaba e că la o confruntare cinstită cu nemții, n-au nicio șansă. Dar dacă francezii ăia de culoare,simpatici, îi încurcă pe germani cu un meci lung sau cu niște penalty-uri bătute mișelește, pe centru? În definitiv sunt la ei acasă. În cazul ăsta, Ronaldo îi va păcăli în finală și-și va unge cu briantină al patrulea Balon de Aur. Fiindcă Messi e urmărit acum nu numai de fisc, ci și de blestemul... argentinianului care se îneacă la mal. N-are echipă în spate, cum au avut Maradona și Kempes.
Merg pe Germania ( nu credeam s-o fac vreodată!) și i-aș da Balonul de Aur lui Neuer sau lui Bale, fiindcă a făcut enorm, cu o echipă de cartier. Că trofeul ăla n-o fi scris doar pe numele a doi șmecheri, Messi și Ronaldo! Și mai zic un lucru. Un balon luat de Messi a fost primit pe nedrept ( trebuia să-l ia Iniesta), iar două înșfăcate de Ronaldo au fost măsluite în mod foarte clar : o dată voturile pentru Messi au fost deturnate către fantele portughez, din ordinul lui Blatter, iar a doua oară trofeul a  fost meritat de francezul Franck Ribery, care câștigase tot ce se putea câștiga cu Bayern Munchen. Adevărul gol-goluț arată așa : Messi cu patru Baloane ( cinci cu cel suflat de Blatter și dirijat către Ronaldo), iar Ronaldo cu unul. Dar e aici o țesătură de interese mai complicată decât în Cosa Nostra.
Slab Campionat European, foarte slab!
Și deloc spectaculos.

Câștigătorul nu este cel mai bun

În competițiile sportive, rareori cel mai bun câștigă marele premiu. Am constatat lucrul ăsta de nenumărate ori. Las la o parte faptul că nu-mi plac întrecerile, fiindcă apare mereu cineva care e învins, umilit, descurajat, subapreciat.
Olanda a fost de mai multe ori cea mai valoroasă echipă de fotbal din lume, dar n-a câștigat Cupa Mondială niciodată.
Ilie Năstase n-a învins la Wimbledon, unde și Metreveli a ridicat trofeul deasupra capului.
La Turneul Campioanelor, cele mai puternice jucătoare erau Garbine Muguruza și Maria Sharapova. Am urmărit-o pe prima și am văzut că a pierdut pasul către finală, într-un mod inexplicabil.
La Londra, Djokovic s-a prezentat lamentabil, însă Nadal - ați văzut cum transpiră până să-și ia pauză de vestiar? - și-a reinventat măciuca miraculoasă, aducătoare de victorii. Sunt curios cine va câștiga finala.
Diseară se joacă El Clasico. Deși sunt fan al Barcelonei, recunosc că Real Madrid e o echipă mai bună, dar mă feresc să dau un pronostic.
De un lucru sunt sigur : dacă va juca tot așa, Simona Halep - pe care o îndrăgesc enorm - nu va ajunge în veci nr. 1 mondial. Și - o spun cu durere, fiindcă pe boxer l-am admirat enorm - nici Bute nu va redeveni campion mondial.
Să dea Dumnezeu să n-am dreptate.

P.S. 1.Voi scrie, cu alt prilej, despre competițiile artistice.
       2. Printr-o coincidență nefericită, în momentul în care postam textul Oamenii unei singure legi, un fost coleg de școală, șofer care respectă toate legile de circulație ( și mult mai abil în a manevra mașina decât am fost eu vreodată!), a avut ghinion și a fost implicat într-un accident. E un lucru care i se poate întâmpla, Doamne ferește, oricui. Precizez că ideile mele sunt cristalizate de multă vreme și se bazează pe experiențele pe care le-am avut pe drumurile din afara localității. Ce am scris acolo n-are legătură nici cu Gratia, nici cu amicii mei.
       3. Prevăd o finală Djokovic-Federer. Elvețianul pare capabil să bată orice adversar.
   

Un geniu și un nesimțit

     Geniul este Eugen Ionescu, care m-a uluit, la recitirea volumului Nu, printr-o inteligență copleșitoare și printr-o rară artă a argumentației. Doamne ferește să-i fi intrat ăstuia în vizor, că te convingea în totalitate că ești un prost! Până la urmă, literatura este inutilă, fiindcă se poate demonstra orice, pornind de la o impresie sau de la un interes precis. Ce păcat că și aici operează jocurile politice : ierarhia literară este tot un fel de putere. Iată ce scrie viitorul inventator al teatrului absurdului :” Orice carte îți place dacă vrei.  Orice carte îți displace dacă vrei. Sunt convins de inutilitatea criticei literare, după cum sunt convins de lipsa de semnificație metafizică a literaturii. ”
Amin. E cazul să mai scriem ceva?
Roger Federer este cel mai mare jucător de tenis care a ținut vreodată o rachetă în mână. Dacă și-ar fi luat antrenor de la începuturile carierei, ar fi avut patruzeci de titlu de Grand Slam.
Novak Djokovic este de departe cel mai bun tenismen al momentului. Dar preparatorul său fizic, un nesimțit, ar trebui să fie împușcat, fiindcă l-a făcut să piardă finala de la Roland Garros, contra lui Nadal și l-a adus în pragul înfrângerii și la Wimbledon.
Aseară, plictisit de meciul Olandei cu Costa Rica, am dat pe TCM și am văzut capodopera lui Stanley Kubrick, Portocala mecanică, splendidă ecranizare a romanului lui Anthony Burgess. Regizor straniu, impresie foarte puternică. E interesantă corelarea decorurilor cu subconștientul dereglatelor personaje.

Masacru

     E clar că tenisul nu mai este ce a fost. Vă amintiți de schimburile de mingi, de la Roland Garros, dintre Ivan Lendl și Bjorn Borg? Țineau cam cât un set la Wimbledon. Acum câștigă cine este mai rapid și lovește mingea mai tare și mai plasat. E un fel de ping-pong jucat pe un teren de tenis. Și îmi place cum se desfășoară lucrurile pe iarbă, unde nici pastilele, nici tertipurile de nomad ale lui Nadal nu mai dau rezultate scontate. Spectacolul se desfășoară într-un ritm amețitor, așa încât Serena își pierduse capul cu totul!
    O admir din toată inima pe Simona Halep, dar mi-e teamă  că are niște limite fizice și, din păcate, și tehnice, iar scepticismul lui Țiriac e întrucâtva justificat. Dacă la toate acestea adaugi un prim serviciu inexistent și o sumedenie de erori neforțate, nu poți avea pretenții la un joc decent. Bouchard a fost însă masacrată, în finală, de Kvitova și n-a avut timp să-și dea seama ce se petrece pe teren nici măcar după ce meciul s-a încheiat. Am spus și cu alt prilej că tenisul de azi are ceva din duritatea și fatalismul boxului profesionist. Deseori unul dintre competitori este jucat în picioare și umilit dincolo de granițele suportabilului. Îmi pare rău că Wawrinka a fost eliminat și aștept ca Federer să nu-l încurce pe Djokovic.
      Mi-am schimbat preferințele și la fotbal. De când cu pentalty-ul făcut cadou Braziliei, echipa gazdă a ieșit definitiv din grațiile mele și țin constant cu adversarii săi, așa cum fac, la tenis, cu Nadal și surorile Williams. Neymar e încă fragil, așa cum arăta Maradona la primul său Mondial. Aș fi vrut să câștige Columbia, nu s-a putut, însă rămân cu imaginea lui James Rodriguez, care este marele jucător de mâine. E un tip curat, fotbalistic vorbind, sută la sută, deși a fost sponsorizat, pare-se, de un traficant de droguri. Are tehnică, naturalețe, știință a jocului și o atitudine nepervertită de luptele de pe gazon.

Etalonul Messi

Messi şi Pepe ( jucătorul lui Real Madrid ) sunt două feţe ale fotbalului. Primul e profesionist până-n unghii şi este preocupat exclusiv de joc. Al doilea păcăleşte meseria, cum ar spune Ţiriac. Faultează urât, loveşte mişeleşte şi simulează în mod grotesc. După un contact cu adversarii, se strâmbă, urlă, se victimizează şi se rostogoleşte neputincios pe gazon, de parcă ar fi fost atacat cu sabia. Pepe e simbolul căcăciosului. Din păcate, Real Madrid a avut prea mulţi jucători de felul acesta. Vi-l amintiţi pe mexicanul Hugo Sanchez ? Iar acum Mourinho propune un fotbal bazat pe forţă şi intervenţii de măcelari. Îmi place jocul sclipitor al lui Cristiano Ronaldo  şi sunt încântat de viteza sa, de forţa şuturilor, de floricelele şi bicicletele cu care îi delectează pe spectatori. Deşi nu am înclinaţii homosexuale, îmi place şi cum arată. Dar Ronaldo joacă de multe ori teatru, faultează urât ( o dată sau de două ori, chiar pe Messi ! ), se preface, se milogeşte şi e preocupat mai mult de lucruri paralele cu jocul de fotbal. Nu înţeleg de ce e socotit rivalul lui Messi. Între cei doi mai sunt cel puţin trei jucători : Neymar, Xavi şi Iniesta. Una e să fii talentat, alta înseamnă să ai valoare.
Atitudinea protagonistului este foarte importantă în sport. Nu voi uita o finală la Wimbledon, când Agassi a terminat meciul în lacrimi, iar învinsul său, croatul Goran Ivanisievici, îl susţinea şi îl încuraja ca un prieten bun. Noi lucrăm după modelul surorilor Williams, care îşi îmbrânceau adversarele, la schimbarea terenului, şi căutau cu ochii un retevei pentru a le lovi pe acelea în moalele capului. Facem nu numai un sport de tot râsul, dar introducem articole de regulament care nu respectă Constituţia ţării. Cei care îi înjură pe Mitică Dragomir şi Mircea Sandu sunt alungaţi de pe stadioane. Înţeleg că suporterii violenţi nu au ce să caute în spaţiul public. Dar nu mai avem voie nici să protestăm ?  Suntem în Evul Mediu sau pe vremea lui Ceauşescu ?
În ceea ce-l priveşte, Messi ia totul în serios. Joacă, pur şi simplu, cât poate el de bine. Şi are posibilităţi nelimitate în această direcţie, fiindcă picioarele lui gândesc ! Nu protestează niciodată şi nu l-am văzut faultând. Este, ca şi Federer, etalonul moral al sportivului adevărat. Nu ştiu dacă noi, românii, avem şansa să ne apropiem vreodată de acest nivel. Ne mulţumim cu puţin şi ne plac măscăricii şi spectacolele de bâlci. Dobrin era cel mai talentat jucător pe care l-am văzut vreodată, dar plutea mai tot timpul pe ape de foc, care îi luau picioarele. Privitorii erau însă mulţumiţi cu atât. Într-o zi, i-am văzut antrenându-se simultan, pe Arena Progresul, pe Borg şi pe Năstase, înaintea unui meci de Cupa Davis. Borg venea după o finală epuizantă la Wimbledon, pe care o câştigase, dar se pregătea deja de două ore, pe un teren periferic, când a descins şi Năstase, bine dispus şi pus pe glume. Nasty a făcut câteva jonglerii, s-a frânt de mijloc, apoi şi-a strâns catrafusele şi a dispărut în uralele admiratorilor. Nu cred că a stat mai mult de treizeci de minute. Borg alerga în continuare şi l-am lăsat acolo, lac de transpiraţie, încercând să ajungă la fiecare minge pe care i-o returna partenerul său. A doua zi, suedezul l-a spulberat pe băiatul nostru de aur. Cum zicea Ţiriac ? " Domnul Năstase este cel mai inteligent om pe care l-am cunoscut, fiindcă n-a muncit nici măcar o singură zi, toată viaţa lui ! "
Vorbind despre fotbalişti cu performanţi notabile, pot spune că Lăcătuş nu este, pentru mine, un jucător important, fiindcă a rupt piciorul unui adversar, la centrul terenului, nenorocindu-l pe viaţă. Cornel Dinu, da. Într-un meci cu Steaua, a înscris un gol cu mâna, iar arbitrul, prost plasat, l-a validat. Atunci Dinu s-a dus la omul în negru şi şi-a recunoscut greşeala. Echipa lui nu trebuia să câştige în mod ruşinos ! Profesionişti sunt, de asemenea, Hagi şi Gică Popescu. Mutu, deloc. E un om care ar fi putut lua Balonul de Aur, dar şi-a bătut joc de talentul său. O vreme a renăscut din propria cenuşă, după fiecare ieşire în decor, datorită voinţei cu care este înzestrat. Acum vârsta îşi spune cuvântul şi nu mai poate recupera nimic.
Meleagurile argeşene i-au dat, în istoria fotbalului nostru, pe cei mai talentaţi jucători, dar şi pe cei mai mari rataţi. Acolo se produce o licoare atât de parfumată şi de tare, încât influenţează decisiv destinul unora. Asta e. Suntem nişte oameni uşor de dus în ispită, când e vorba de plăceri, dar greu de adus pe calea unei munci oneste şi perseverente.

P.S. Ar trebui să scriem un studiu de sociologie, Absurdul românesc. În orice localitate veţi merge, dacă veţi căuta să aflaţi numele celor care au omorât oameni cu puşca, pistolul, mitraliera sau sabia, veţi constata nu numai că respectivii n-au păţit mare lucru, dar au şi acum în dotare câte un arsenal din care nu lipsesc armele menţionate mai sus ! Legal, pe baza unor permise de port-armă şi cu patalamale eliberate de instituţii serioase ! Oamenii care n-au ucis măcar câteva pisici n-au acces la asemenea articole ! Aşa se face că un criminal oarecare omoară câini pe stradă când are chef, după ce în urmă cu câţiva ani împuşcase un om neînarmat, care fugea de el !
Lăsând la o parte iresponsabilitatea factorilor de decizie, unii cetăţeni mor şi de proşti, să-mi fie iertată expresia.  Aţi văzut pietoni care pun de un colocviu în mijlocul traficului ? ( Abia după ce am început să conduc, am înţeles ura animalică pe care şoferii o au faţă de paşnicii umblători pe propriile picioare ! ) Iar să fii faţa în faţă cu un bolnav mintal care ţine în mână un pistol încărcat şi să-l ameninţi înseamnă că ţi s-a urât cu viaţa. Înţeleg că aşa au făcut unele dintre femeile aflate în coaforul Perla.