Scriitorii români în "Jurnalul" lui Mihail Sebastian ( I )

             Poate că n-ar trebui să mai citim decât jurnale intime şi documente de viaţă nefiltrate prin lentilele convenţiilor literare.  Scrierile de acest fel par a spune adevărul în mai mare măsură decât ficţiunile care apelează la simboluri şi măşti, fără a-l sensibiliza suficient pe cititor. Totuşi.
           În multe privinţe, Mihail Sebastian are o poziţie privilegiată. Trăieşte în centrul lumii literare, îi vede aproape zilnic pe Camil Petrescu, Mircea Eliade, Nae Ionescu şi alte personalităţi culturale de prim-plan. După cum am mai arătat, duce o viaţă mondenă activă, mergând în staţiuni, la munte, la stadion, la concerte, la teatru. Are relaţii în lumea bună, cuvântul său este ascultat şi se bucură de un prestigiu timpuriu. Când debutează Cella Serghi, cartea autoarei poartă o bandă pe care scrie că opera respectivă este recomandată de scriitorii Liviu Rebreanu, Camil Petrescu şi Mihail Sebastian. E puţin lucru ? E drept că soţia lui Rebreanu telefonează indignată editorului că a putut să-l asocieze pe soţul ei cu un evreu. Sebastian îşi propune să-i amintească lui Rebreanu, peste ani, neplăcutul incident. O va face, se gândeşte el, râzând. E un semn că el se află în termeni destul de apropiaţi cu marele romancier. Nu stă rău nici cu aristocraţia vremii sau cu politicienii influenţi.
         S-ar părea că Sebastian se descurcă şi financiar până la începerea războiului. Este într-o permanentă mişcare prin lumea bună a capitalei, iar activităţile sale presupun un venit mai mult decât decent. Tânărul scriitor ajunge să-şi cumpere o garsonieră, pentru a evita neplăcerile statutului de chiriaş. Lucrurile se complică atunci când a doua conflagraţie mondială îşi face auzite primele salve de tun.
         În sfârşit, surprinzătoare este maturitatea cu care tânărul prozator şi dramaturg se orientează în societate, judecă lucrurile, îi evaluează pe confraţi ( mai todeauna de sus ! ) şi ia poziţie în feluritele şi agitatele probleme ale vremii. Taxează dur abaterile ideologice şi morale ale lui Nae Ionescu şi Mircea Eliade, îl priveşte cu condescendenţă pe Camil Petrescu, cu compasiune pe Blecher şi are o atitudine oarecum dispreţuitoare faţă de Cioran şi Eugen Ionescu.  Şi aici găsim, poate, limitele oricărui jurnal : subiectivitatea. În jurnale, aceasta poate fi evidentă, exprimată în cuvinte tari, ori subtilă, cum este cazul lui Sebastian, prin posibila disimulare a unor detalii şi prin relatarea distorsionată a unor scene, sub aparenţele unei relative obiectivităţi. E neverosimil ca  Sebastian să aibă mereu dreptate, să nu greşească, să fie, în orice împrejurare, principial şi ferm. Refuz să cred că Eugen Ionescu este un individ jalnic, care se îmbată în prezenţa lui Sebastian şi plânge ca prostul de mila maică-sii, care este evreică. Să nu uităm că în momentele când se bea el însuşi, autorul îşi consemnează cu fervoare starea, ca pe o ispravă prin care face suportabil un mediu social devenit tot mai ostil. Nici imaginea lui Anton Holban, aplaudând lubric, cu un aspect de copil bătrân, la un concert dat de o adolescentă, nu este agreabilă. Nu-mi place ideea că Emil Cioran este doar o lichea plină de laşitate, un ins cinic şi dornic să-şi pună repede pielea la adăpost. Probabil că în realitate lucrurile sunt mult mai complicate.
        O  nedumerire care mă încearcă este că Sebastian nu renunţă la relaţiile cu scriitorii care au derapaje urâte, de neacceptat : Camil Petrescu, Mircea Eliade, Nae Ionescu. În schimb, când Zaharia Stancu îi întinde o mână, propunându-i un post, reacţia lui Sebastian este de totală respingere. Aşa procedează şi cu alţi confraţi mai puţin importanţi. Să fie valoarea principalul criteriu în selectarea şi păstrarea prietenilor lui Sebastian ?
        Din Jurnal, cei mai şifonaţi ies tocmai cei mai buni prieteni ai lui Mihail Sebastian : Camil, Eliade şi Nae Ionescu.
        Voi discuta portretele celor trei într-o postare viitoare.

P:S. Ieri, o scenă într-un magazin bucureştean.
- Ooo, dar la vârsta dumneavoastră mai sunteţi profesor ? se adresează o vânzătoare simpatică şi vioaie unui domn ca la 55 de ani, însoţit de o doamnă ceva mai tânără.
- Mda... Vedeţi dumneavoastră, încă n-am împlinit 90 de ani, precizează bărbatul, tuşind cu viclenie.
- E, da ! Aşa mai merge, se lămureşte fata, bucuroasă.

Iată ce-mi scrie Dan Miron despre jurnale :
"Tocmai am citit pe blogul tău despre Jurnalul lui M. Sebastian. Mi-a placut si astept urmatoarele postari.

Nu citesc jurnale si amintiri (exceptie un volum al lui Jung, Amintiri, vise, reflectii) din principiu, cat despre cele ale scriitorilor ce sa mai vorbim... E o forma de literatura, in care autorul e personajul principal si orice ar face el iese mereu in avantaj. Un soi de autopromovare dubioasa, un raport fictiv, cu datele bine umflate, pe care posteritatea trebuie sa-l inghita pe nemestecate. Nu e nicio aluzie la Cartarescu, nu i-am citit jurnalul, dar am parcurs cu sentimente foarte amestecate fragmentele publicate prin presa si opiniile catorva persoane."

Înainte de a muri, ascultaţi-l pe Bach ! "Jurnalul" lui Mihail Sebastian

               Trăiesc o mare sărbătoare, fiindcă am început să recitesc Jurnalul lui Mihail Sebastian ( Humanitas, Bucureşti, , 1996,  text îngrijit de Gabriela Omăt,  prefaţă şi note de Leon Volovici ). Fără îndoială că autorul Oraşului cu salcâmi a fost nu numai un mare scriitor, un intelectual de elită, ci şi o conştiinţă a vremii sale. Notaţiile sunt precise, tăioase, cu acea inteligenţă modelată de cultură pe care numai Sebastian o avea. Observ mai întâi incapacacitatea prozatorului şi dramaturgului de a fi în ton cu lumea în care trăieşte. În timp ce Leni, ultimul său amor, aşteaptă de la el altceva decât "vorbe proaste", vorba lui Eugen Barbu, iar amicii îl îndeamnă la acţiune - "se regulează cu oricine" -, Sebastian îşi face tot felul de scrupule şi amână să ia ceea ce femeia îi oferă din prima clipă : "Voi putea într-o zi s-o primesc într-o garsonieră a mea, s-+o f..., să bem un pahar de vin, să fumăm o ţigare, să punem o placă de patefon şi s-o ascult cu indiferenţă, cel mult amuzat - poveştile ei despre foşti amanţi din trecut ? Dacă da, va fi perfect. E şi asta o formă de fericire şi cu siguranţă aş fi fericit. " Nu are ezitări, nu face compromisuri precum confraţii săi, adevărate monumente de conformism, şi meditează cu amărăciune la condiţia sa : " Încă o dată, prilej să mă gândesc, cu resemnare şi fără necaz, la inaptitudinea mea în ordine practică şi la fericita abilitate a celorlalţi. Nu voi izbuti niciodată să trec dincolo de o mizerie mai mult sau mai puţin suportabilă,, nu voi face niciodată carieră, nu voi avea niciodată bani... Şi, sincer vorbind, foarte sincer, fără niciun motiv de a mă păcăli pe mine însumi, cred că banii îmi şi sunt indiferenţi. Aş cere vieţii doar puţină linişte, o femeie, cărţi şi o casă curată. " Şi în alt loc : "Dar nu există imbecili şi deştepţi, buni şi răi, oneşti şi escroci. Există doar putinţa de a fi tare - nu importă cum, prin bani, prin şantaj, prin importanţă, prin orice. Atunci orice alt criteriu încetează. " S-ar părea că intelectualul român este pândit tot timpul de mizerie : unii o suportă la nivel material, cei mai mulţi o acceptă moral.
Uluitoare sunt visele pe care Sebastian le transcrie şi care conţin, simbolic, dezamăgirile din viaţa de zi cu zi.  Tot timpul e prezent motivul "dorului de a fi fericit". Despre Nae Ionescu scrie : "Este fără îndoială cel mai interesant şi cel mai complex om pe care l-am cunoscut. " Şi asta după ce Nae îi scrisese prefaţa la De două mii de ani ! Nae Ionescu, aşa cum apare în paginile Jurnalului, este o lichea genială, un individ strălucitor ca inteligenţă, un demon doldora de idei, dar urât mirositor la nivelul caracterului. Fabulează, se laudă, comite sofisme, speculează în direcţia care îi convine, e contradictoriu, poate demonstra orice şi sare din mers în barca legionarilor, numai pentru a atrage atenţia asupra personalităţii sale. E histrionic, e un om-spectacol, fără nicio axă morală. Cred că tocmai latura actoricească îl atrage pe Sabastian la Nae : "Mă întorc chiar acum de la Galaţi, unde aseară am vorbit la cercul Libertatea. Cred că nu e niciun fel de cabotinaj, dar îmi face plăcere să pot păstra timp de un ceas contacul cu o întreagă sală de oameni - şi încă vorbindu-le desre lucruri care le sunt străine şi indiferente. m-au amuzat în decursul conferinţei o sumă de lucruri găsite pe loc şi mă lăsam cu plăcere dus de ritmul vorbirii. " Nu întâmplător, cel care a scris aceste rânduri se va afirma ca mare dramaturg. Ca şi Nae Ionescu, are plăcerea conversaţiei şi îşi doreşte să poată reproduce, în Jurnal, o lungă convorbire cu magistrul său.
            Sebastian se miră de o tânără din America de Sud, care are proprietăţi în Germania, Austria şi Africa, aflându-se într-o călătorie continuă : "Ciudaţi oameni. Şi noi care putem vegeta o viaţă întreagă pe Sfinţii apostoli, Popa Tatu sau Radu-Vodă! "Altminteri este un om activ, cu o bogată viaţă mondenă. Nu este tipul lui Sadoveanu, care îşi petrecea timpul în faţa colii de scris ori la vânătoare şi pescuit. Face vizite, merge la concerte, la teatru şi la meciurile de fotbal. Deceniul înregistrat în Jurnal este ultimul şi cel mai dramatic din viaţa lui Sebastian . Autorul este urmărit, din ce în ce mai aproape, de spectrul morţii, iar el simte asta. Este ucis de un camion, în 1945, dar niciodată n-am crezut că a fost doar o întâmplare. Nu-mi dau seama de ce. În orice caz, dacă ar fi supravieţuit, Sebastian ar fi fost arestat de noua putere şi judecat în lotul Pătrăşcanu. Tristă soartă ! Ca un remediu împotriva traumelor pricinuite de societate şi de prieteni, dar şi ca o sfidare a morţii, Sebastian ascultă muzică de cea mai înaltă calitate. Aici, un specialist ar putea întocmi un studiu solid. Scriitorul meloman e interesat de mulţi compozitori de valoare, dar parcă pe niciunul nu-l iubeşte ca pe Bach.
          Din paginile Jurnalului răzbate un strigăt de deznădejde, distorsionat de educaţia şi de cultura impecabilă a autorului, care pare a fi un personaj din romanele lui Anton Holban.