O femeie şi trei romane. Scrisoare domnului Anton Holban

 Stimate domnule Anton Holban,

Istoria literară v-a rezervat un loc de onoare, pe lista celor mai moderni romancieri români. Eraţi un om instruit, profesor de franceză, specialist în Marcel Proust şi un prozator care se ţinea la curent cu cele mai noi tehnici narative etalate în Occident. Aveaţi o carieră frumoasă în faţă, viitorul vă surâdea şi o cunoscuseţi pe Lydia Manolovici. Era frumoasă şi bogată. În timpul rămas între două reprize de shopping, ea răsfoia o carte sau dormea. Era una dintre acele femei care nu spun nici da, nici nu. Cu alte cuvinte, inaccesibilă pentru timizi, dar o pradă uşoară pentru capsomani. Lydia avea însă o cumplită însuşire : făcea colecţie de bărbaţi, de preferinţă intelectuali, pe care îi plăcea să-i umilească. Experienţa ne învaţă că nu există dragoste la a doua vedere. Este sau nu este. Şi mai trebuie să nu uităm un lucru : dacă i-ai permis unei femei să te folosească drept scuipătoare, ea va face acest lucru toată viaţa. Mă întreb ce simţeaţi când ea se afişa cu bărbaţi chiar pe terasa aflată vizavi de garsoniera în care locuiaţi. O făcea, desigur, intenţionat.

Primul scriitor care a cunoscut-o pe Lydia a fost Octav Şuluţiu. Era sărac şi urât, dar tânăra răsfăţată voia să ştie "cum sărută un scriitor". Şuluţiu era nebun după ea. Scria în jurnal, îi făcea declaraţii înflăcărate. I-a dedicat şi romanul "Ambigen". Pe urmă, Lydia v-a întâlnit pe dumneavoastră şi, pentru Şuluţiu, au început chinurile geloziei. Aţi rupt prietenia, rivalitatea atinsese cote periculoase, dar drama era trăită mai mult de Şuluţiu. Scria continuu despre ceea ce-l frământa, mărturisea că vă detestă, apoi vă găsea scuze şi tot aşa. Niciunul dintre dumneavoastră nu ştia că, în tot acest timp, fermecătoarea evreică se culca fără prea multe mofturi cu Zaharia Stancu, ţăran viguros, distins, şchiop, dar, se pare, foarte viril. Dumneavoastră aţi scris, pentru ea, romanul "Jocurile Daniei", din care aţi publicat fragmente ce au inflamat şi mai tare lucrurile. Aţi pus paie pe foc. De altminteri, suspiciunea şi gelozia sunt stările pe care le evocaţi magistral  şi dumneavoastră. Doi oameni chinuiţi scriu două romane despre o femeie capricioasă. Urâtă afacere ! L-am auzit, cu ani în urmă, pe un celebru critic literar spunând că trebuie să fii tâmpit ca să te sinucizi din cauza unei femei. Uneori cinismul este în floare. În studenţie aveam un amic pe care iubita sa, o serafică studentă la medicină, îl părăsise. Cu toate astea, el se obişnuise să îi ducă dimineaţa la uşă un trandafir şi un rondel scris pe o foaie de pergament. De fiecare dată auzea din interior nişte suspine şi gemete suspecte. După două săptămâni presărate cu trandafiri şi poeme, tânărul meu prieten s-a oprit să asculte cu mai multă atenţie zgomotele care veneau din apartamentul tinerei. Cum încă nu-i înapoiase medicinistei cheia, a descuiat uşa şi a pătruns în dormitor. Bănuia că ea este bolnavă, suferă de dragul lui şi altele de acest fel. Nu vă mai spun însă ce a văzut că făcea ea cu un negru viguros - foarte viril şi ăsta ! - , în patul înconjurat de florile lui şi de foile de pergament acoperite cu versuri. Sentimentele şi arta sa îi slujeau africanului ca afrodisiac ! Ei, bine, Lydia Manolovici a găsit, la rândul său, pe cineva mai cinic decât ea. Zaharia Stancu s-a insinuat în casa prosperei familiii de evrei, a făcut amor pe săturate cu fata, a înregistrat amănunte compromiţătoare, a scris un roman, "Oameni cu joben", - al treilea ! - în care a trecut toate detaliile şi a încercat să-l şantajeze pe tatăl muzei. Cum bătrânul n-a cedat la şantaj, Stancu a publicat romanul ! Lydia a avut, în cele din urmă, ce a meritat. Tatăl său a măritat-o cu un englez bogat, după cum intuiseţi dumneavoastră cu mult înainte. "De ce se supără Şuluţiu, aţi fi spus de faţă cu câţiva prieteni, când este evident că tatăl său nu o va da după niciunul dintre noi, fiindcă suntem amândoi săraci ? "

Şi a venit momentul când aţi murit absurd, la nici 35 de ani, în urma unei operaţii. V-aţi născut în februarie şi aţi pierit în ianuarie. (Profesorul universitar Mihai Zamfir v-a dedicat, de data aceasta dumneavoastră, romanul "Poveste de iarnă" .) Şuluţiu nu a venit la înmormântare, regretându-şi după aceea resentimentul, iar Lydia, aflând tristul eveniment, a râs şi a pus muzică. Poate vă amintiţi că şi Veronica Micle, aflată în compania unor tineri ofiţeri, informată fiind că Eminescu decedase la spitalul de nebuni, a râs în hohote.

Când aţi trecut la cele veşnice, s-a întâmplat un fapt straniu. În vreme ce dumneavoastră vă dădeaţi sufletul la Bucureşti, bunica dumneavoastră, care îşi aştepta şi ea sfârşitul, la Fălticeni, în Moldova, le-a povestit celor din casă că v-a văzut cum staţi în pragul uşii, ca şi cum aţi fi regretat ceva, şi cum v-aţi îndepărtat cu tristeţe. Şi asta exact în momentul morţii !

A venit, în final, la înmormântare, momentul acela grotesc, burlesc, nici nu ştiu cum să-l calific, când prozatorul H. Bonciu, ţinând să vorbească la ceremonia de adio, şi-a început astfel cuvântarea funebră, cu ochii aţintiţi la sicriu şi spre consternarea tuturor celor prezenţi : "Dragul meu bidon de plastic ! " Cred că a fost prima dată când aţi râs zdravăn, din toată inima. Dar n-aţi făcut-o în lumea noastră trecătoare, cu răsărituri de soare superbe şi femei frumoase şi insensibile.

O femeie şi trei romane. Scrisoare domnului Anton Holban

Stimate domnule Anton Holban,

Istoria literară v-a rezervat un loc de onoare, pe lista celor mai moderni romancieri români. Eraţi un om instruit, profesor de franceză, specialist în Marcel Proust şi un prozator care se ţinea la curent cu cele mai noi tehnici narative etalate în Occident. Aveaţi o carieră frumoasă în faţă, viitorul vă surâdea şi o cunoscuseţi pe Lydia Manolovici. Era frumoasă şi bogată. În timpul rămas între două reprize de shopping, ea răsfoia o carte sau dormea. Era una dintre acele femei care nu spun nici da, nici nu. Cu alte cuvinte, inaccesibilă pentru timizi, dar o pradă uşoară pentru capsomani. Lydia avea însă o cumplită însuşire : făcea colecţie de bărbaţi, de preferinţă intelectuali, pe care îi plăcea să-i umilească. Experienţa ne învaţă că nu există dragoste la a doua vedere. Este sau nu este. Şi mai trebuie să nu uităm un lucru : dacă i-ai permis unei femei să te folosească drept scuipătoare, ea va face acest lucru toată viaţa. Mă întreb ce simţeaţi când ea se afişa cu bărbaţi chiar pe terasa aflată vizavi de garsoniera în care locuiaţi. O făcea, desigur, intenţionat.

Primul scriitor care a cunoscut-o pe Lydia a fost Octav Şuluţiu. Era sărac şi urât, dar tânăra răsfăţată voia să ştie "cum sărută un scriitor". Şuluţiu era nebun după ea. Scria în jurnal, îi făcea declaraţii înflăcărate. I-a dedicat şi romanul "Ambigen". Pe urmă, Lydia v-a întâlnit pe dumneavoastră şi, pentru Şuluţiu, au început chinurile geloziei. Aţi rupt prietenia, rivalitatea atinsese cote periculoase, dar drama era trăită mai mult de Şuluţiu. Scria continuu despre ceea ce-l frământa, mărturisea că vă detestă, apoi vă găsea scuze şi tot aşa. Niciunul dintre dumneavoastră nu ştia că, în tot acest timp, fermecătoarea evreică se culca fără prea multe mofturi cu Zaharia Stancu, ţăran viguros, distins, şchiop, dar, se pare, foarte viril. Dumneavoastră aţi scris, pentru ea, romanul "Jocurile Daniei", din care aţi publicat fragmente ce au inflamat şi mai tare lucrurile. Aţi pus paie pe foc. De altminteri, suspiciunea şi gelozia sunt stările pe care le evocaţi magistral  şi dumneavoastră. Doi oameni chinuiţi scriu două romane despre o femeie capricioasă. Urâtă afacere ! L-am auzit, cu ani în urmă, pe un celebru critic literar spunând că trebuie să fii tâmpit ca să te sinucizi din cauza unei femei. Uneori cinismul este în floare. În studenţie aveam un amic pe care iubita sa, o serafică studentă la medicină, îl părăsise. Cu toate astea, el se obişnuise să îi ducă dimineaţa la uşă un trandafir şi un rondel scris pe o foaie de pergament. De fiecare dată auzea din interior nişte suspine şi gemete suspecte. După două săptămâni presărate cu trandafiri şi poeme, tânărul meu prieten s-a oprit să asculte cu mai multă atenţie zgomotele care veneau din apartamentul tinerei. Cum încă nu-i înapoiase medicinistei cheia, a descuiat uşa şi a pătruns în dormitor. Bănuia că ea este bolnavă, suferă de dragul lui şi altele de acest fel. Nu vă mai spun însă ce a văzut că făcea ea cu un negru viguros - foarte viril şi ăsta ! - , în patul înconjurat de florile lui şi de foile de pergament acoperite cu versuri. Sentimentele şi arta sa îi slujeau africanului ca afrodisiac ! Ei, bine, Lydia Manolovici a găsit, la rândul său, pe cineva mai cinic decât ea. Zaharia Stancu s-a insinuat în casa prosperei familiii de evrei, a făcut amor pe săturate cu fata, a înregistrat amănunte compromiţătoare, a scris un roman, "Oameni cu joben", - al treilea ! - în care a trecut toate detaliile şi a încercat să-l şantajeze pe tatăl muzei. Cum bătrânul n-a cedat la şantaj, Stancu a publicat romanul ! Lydia a avut, în cele din urmă, ce a meritat. Tatăl său a măritat-o cu un englez bogat, după cum intuiseţi dumneavoastră cu mult înainte. "De ce se supără Şuluţiu, aţi fi spus de faţă cu câţiva prieteni, când este evident că tatăl său nu o va da după niciunul dintre noi, fiindcă suntem amândoi săraci ? "

Şi a venit momentul când aţi murit absurd, la nici 35 de ani, în urma unei operaţii. V-aţi născut în februarie şi aţi pierit în ianuarie. (Profesorul universitar Mihai Zamfir v-a dedicat, de data aceasta dumneavoastră, romanul "Poveste de iarnă" .) Şuluţiu nu a venit la înmormântare, regretându-şi după aceea resentimentul, iar Lydia, aflând tristul eveniment, a râs şi a pus muzică. Poate vă amintiţi că şi Veronica Micle, aflată în compania unor tineri ofiţeri, informată fiind că Eminescu decedase la spitalul de nebuni, a râs în hohote.

Când aţi trecut la cele veşnice, s-a întâmplat un fapt straniu. În vreme ce dumneavoastră vă dădeaţi sufletul la Bucureşti, bunica dumneavoastră, care îşi aştepta şi ea sfârşitul, la Fălticeni, în Moldova, le-a povestit celor din casă că v-a văzut cum staţi în pragul uşii, ca şi cum aţi fi regretat ceva, şi cum v-aţi îndepărtat cu tristeţe. Şi asta exact în momentul morţii !

A venit, în final, la înmormântare, momentul acela grotesc, burlesc, nici nu ştiu cum să-l calific, când prozatorul H. Bonciu, ţinând să vorbească la ceremonia de adio, şi-a început astfel cuvântarea funebră, cu ochii aţintiţi la sicriu şi spre consternarea tuturor celor prezenţi : "Dragul meu bidon de plastic ! " Cred că a fost prima dată când aţi râs zdravăn, din toată inima. Dar n-aţi făcut-o în lumea noastră trecătoare, cu răsărituri de soare superbe şi femei frumoase şi insensibile.

Scriitori și intelectuali

Ce înseamnă să fii intelectual?
Dicțonarul răspunde în termeni generali : INTELECTUÁL, -Ă, intelectuali, -e, adj., s. m. și f. 1. Adj. Care aparține intelectului, care se referă la activitatea minții, la intelect. 2. Adj., s. m. și f. (Persoană) care, prin preocupări sau profesie, folosește creator intelectul; persoană a cărei principală sursă de existență o formează munca intelectuală. [Pr.: -tu-al] – Din fr. intellectuel, lat. intellectualis. 3. S. m. șif. Persoană care posedă o pregătire de specialitate temeinică și lucrează în domeniul artei, al științei, tehnicii etc.; persoană care aparține intelectualității. [Pr.: -tu-al] – Din fr. intellectuel, lat. intellectualis. 
O autoare de manuale mi-a definit intelectualul ca pe o persoană care citește constant revistele culturale. Ca să citești publicațiile cu pricina e necesar să înțelegi textele. Dacă le înțelegi, înseamnă că ai și cultură. Aceasta din urmă se lipește de cineva numai dacă respectivul are o educație corespunzătoare. După cum se vede, toate se leagă. Respectul față de valorile intelectuale nu există la cei care n-au citit o carte în viața lor. O mare problemă, mi-a zis cineva, este că printre formatorii de caractere, puțini pot fi numiți intelectuali. ”Un coleg mi-a spus că a văzut, din avion, lacul maghiar...Ballantines, iar altul mi-a comunicat, în urmă cu o lună, că eu scriu poezii și studii critice fiindcă...am vreme de pierdut. Familia sa n-are timp de prostii d-astea, fiindcă se ocupă de o mică fermă de struți. În plus, fratele lui are și el facultate și primește un salariu mai mic decât al meu, ceea ce nu-i corect! Am ajuns, bătrâne, ca niște analfabeți să-mi invidieze o mizerie de salariu!  În treacăt fie spus, domnul cu pricina ți-ar da și în cap dacă superiorii pe linie de partid i-ar cere asta, mai ales dacă i-ai ajutat familia în vreun moment al vieții. ”
De aici până la marii intelectuali din literatura română e cale lungă. Aș defini intelectualul ca pe o persoană înzestrată cu un metabolism cultural. Are capacitatea de a asimila noțiuni și teorii culturale de ultimă oră, dar e capabil să emită el însuși idei, intrând într-un circuit creator. ”Să vezi tu metabolism cultural când ești nevoit să trăiești printre oameni care n-au idee de ce înseamnă o carte! În loc să-și vadă de treaba lor sau să se compare cu indivizi de aceeași condiție, se vor lua de cei mai răsăriți, îi vor considera spini în coaste și îi vor terfeli cu seninătate, pentru a-i putea împacheta într-o cutie de pantofi, după dimensiunile înțelegerii lor. Omul cu carte înghite camioane de înjurături și e provocat să răspundă în același mod. Află că intelectualul dintr-un cătun e ăla împotriva căruia se aliază toți proștii.” ”Păi ce, la oraș, mai există respect pentru intelectuali?” m-am îndoit eu. ”Nu mult, dar există. Acolo sunt și intelectuali mai mulți, dar și cetățenii sunt mai instruiți și nu reacționează din invidie instinctuală”, mi-a replicat el.
   Ajungând la ceea ce ne interesează, precizez că scriitorul-intelectual și personajul-intelectual sunt preocupați de problemele existențiale, sociale, filosofice și morale ale omului dintotdeauna sau ale vremurilor pe care le trăiesc. Fără excepție, criticii literari sunt intelectuali autentici. Evident, personajele lui Camil Petrescu au stofă de gânditori originali. Deseori acestea își afișează ostentativ altitudinea mentală și de aceea piesele de teatru ale scriitorului îmi displac. Mi se par găunoase, artificial-pretențioase. Câțiva prozatori pot fi numiți autori cu teme de natură intelectuală : Camil Petrescu, Anton Holban, Mihail Sebastian, Constantin Țoiu, Augustin Buzura, Nicolae Breban (totuși, personajele imaginate de el sunt semidocți sadea!), Alexandru Ivasiuc. Calitatea narațiunilor, complexitatea personajelor create și problematica modernă în jurul căreia se învârtesc acestea bat către lumea ideilor înalte, în cazul lui Camil, Holban, Sebastian, Buzura. La Constantin Țoiu apare, în plus, rafinamentul stilistic, semn al unei culturi literare temeinic însușite. Pronunțate înclinații reflexive, dar legate de situații concrete, au personajele lui Petru Popescu.
Un caz de bovarism intelectual este cel al lui Marin Preda. Deși sunt, în intenția autorului, intelectuali, Ștefan Paul și Victor Petrini au un comportament natural, nepervertit în sens superior de codul civilizației citadine. Însă naivitatea autentică - primul nu știe că o femeie normală poartă chiloți, iar raționamentele lui Petrini ne fac să ne simțim stingheriți -, copleșitor-omenească, îi face să rămână creații vii, memorabile, ale prozei noastre. Lui Marin Preda nu-i scad defel meritele de scriitor, din pricină că personajele sale sunt departe de statutul de intelectual. Singura problemă este de adecvare a stilului și a ființelor pe hârtie la posibilitățile romancierului.
  După 1990, toți autorii de proză descind din tagma flămândă a intelectualilor. Chiar dacă tema este rurală, scriitura e modernă și complicată, marcă inconfundabilă a celor care ”văd idei”.

Înainte de a muri, ascultaţi-l pe Bach ! "Jurnalul" lui Mihail Sebastian

               Trăiesc o mare sărbătoare, fiindcă am început să recitesc Jurnalul lui Mihail Sebastian ( Humanitas, Bucureşti, , 1996,  text îngrijit de Gabriela Omăt,  prefaţă şi note de Leon Volovici ). Fără îndoială că autorul Oraşului cu salcâmi a fost nu numai un mare scriitor, un intelectual de elită, ci şi o conştiinţă a vremii sale. Notaţiile sunt precise, tăioase, cu acea inteligenţă modelată de cultură pe care numai Sebastian o avea. Observ mai întâi incapacacitatea prozatorului şi dramaturgului de a fi în ton cu lumea în care trăieşte. În timp ce Leni, ultimul său amor, aşteaptă de la el altceva decât "vorbe proaste", vorba lui Eugen Barbu, iar amicii îl îndeamnă la acţiune - "se regulează cu oricine" -, Sebastian îşi face tot felul de scrupule şi amână să ia ceea ce femeia îi oferă din prima clipă : "Voi putea într-o zi s-o primesc într-o garsonieră a mea, s-+o f..., să bem un pahar de vin, să fumăm o ţigare, să punem o placă de patefon şi s-o ascult cu indiferenţă, cel mult amuzat - poveştile ei despre foşti amanţi din trecut ? Dacă da, va fi perfect. E şi asta o formă de fericire şi cu siguranţă aş fi fericit. " Nu are ezitări, nu face compromisuri precum confraţii săi, adevărate monumente de conformism, şi meditează cu amărăciune la condiţia sa : " Încă o dată, prilej să mă gândesc, cu resemnare şi fără necaz, la inaptitudinea mea în ordine practică şi la fericita abilitate a celorlalţi. Nu voi izbuti niciodată să trec dincolo de o mizerie mai mult sau mai puţin suportabilă,, nu voi face niciodată carieră, nu voi avea niciodată bani... Şi, sincer vorbind, foarte sincer, fără niciun motiv de a mă păcăli pe mine însumi, cred că banii îmi şi sunt indiferenţi. Aş cere vieţii doar puţină linişte, o femeie, cărţi şi o casă curată. " Şi în alt loc : "Dar nu există imbecili şi deştepţi, buni şi răi, oneşti şi escroci. Există doar putinţa de a fi tare - nu importă cum, prin bani, prin şantaj, prin importanţă, prin orice. Atunci orice alt criteriu încetează. " S-ar părea că intelectualul român este pândit tot timpul de mizerie : unii o suportă la nivel material, cei mai mulţi o acceptă moral.
Uluitoare sunt visele pe care Sebastian le transcrie şi care conţin, simbolic, dezamăgirile din viaţa de zi cu zi.  Tot timpul e prezent motivul "dorului de a fi fericit". Despre Nae Ionescu scrie : "Este fără îndoială cel mai interesant şi cel mai complex om pe care l-am cunoscut. " Şi asta după ce Nae îi scrisese prefaţa la De două mii de ani ! Nae Ionescu, aşa cum apare în paginile Jurnalului, este o lichea genială, un individ strălucitor ca inteligenţă, un demon doldora de idei, dar urât mirositor la nivelul caracterului. Fabulează, se laudă, comite sofisme, speculează în direcţia care îi convine, e contradictoriu, poate demonstra orice şi sare din mers în barca legionarilor, numai pentru a atrage atenţia asupra personalităţii sale. E histrionic, e un om-spectacol, fără nicio axă morală. Cred că tocmai latura actoricească îl atrage pe Sabastian la Nae : "Mă întorc chiar acum de la Galaţi, unde aseară am vorbit la cercul Libertatea. Cred că nu e niciun fel de cabotinaj, dar îmi face plăcere să pot păstra timp de un ceas contacul cu o întreagă sală de oameni - şi încă vorbindu-le desre lucruri care le sunt străine şi indiferente. m-au amuzat în decursul conferinţei o sumă de lucruri găsite pe loc şi mă lăsam cu plăcere dus de ritmul vorbirii. " Nu întâmplător, cel care a scris aceste rânduri se va afirma ca mare dramaturg. Ca şi Nae Ionescu, are plăcerea conversaţiei şi îşi doreşte să poată reproduce, în Jurnal, o lungă convorbire cu magistrul său.
            Sebastian se miră de o tânără din America de Sud, care are proprietăţi în Germania, Austria şi Africa, aflându-se într-o călătorie continuă : "Ciudaţi oameni. Şi noi care putem vegeta o viaţă întreagă pe Sfinţii apostoli, Popa Tatu sau Radu-Vodă! "Altminteri este un om activ, cu o bogată viaţă mondenă. Nu este tipul lui Sadoveanu, care îşi petrecea timpul în faţa colii de scris ori la vânătoare şi pescuit. Face vizite, merge la concerte, la teatru şi la meciurile de fotbal. Deceniul înregistrat în Jurnal este ultimul şi cel mai dramatic din viaţa lui Sebastian . Autorul este urmărit, din ce în ce mai aproape, de spectrul morţii, iar el simte asta. Este ucis de un camion, în 1945, dar niciodată n-am crezut că a fost doar o întâmplare. Nu-mi dau seama de ce. În orice caz, dacă ar fi supravieţuit, Sebastian ar fi fost arestat de noua putere şi judecat în lotul Pătrăşcanu. Tristă soartă ! Ca un remediu împotriva traumelor pricinuite de societate şi de prieteni, dar şi ca o sfidare a morţii, Sebastian ascultă muzică de cea mai înaltă calitate. Aici, un specialist ar putea întocmi un studiu solid. Scriitorul meloman e interesat de mulţi compozitori de valoare, dar parcă pe niciunul nu-l iubeşte ca pe Bach.
          Din paginile Jurnalului răzbate un strigăt de deznădejde, distorsionat de educaţia şi de cultura impecabilă a autorului, care pare a fi un personaj din romanele lui Anton Holban.

Muzici şi scene

Ţin minte cât de încântat am fost când am reuşit să-mi procur, prin anii 90' ai secolului trecut ( când trecu oare atâta amar de vreme ? ), Amantul Colivăresei de Radu Aldulescu. Urmăream cu atenţie planul editorial al Nemirei şi aşa s-a întâmplat să-mi sară în ochi cărţile lui Aldulescu şi John Kennedy Toole. Am mai scris într-o recenzie că autorul Sonatei pentru acordeon a realizat o performanţă literară fără precedent, întorcând romanul românesc, aproape anemiat ca specie, la sursele sale primare de inspiraţie. Citindu-l pe Radu Aldulescu, am avut revelaţia că marea literatură, vie şi plină de forţă, n-a murit.
Şi atunci m-am reapucat de scris, după o pauză de mulţi ani.
Există, printre prozatori, pictori, muzicieni, dramaturgi, arhitecţi şi exploratori de ţinuturi noi, uneori enigmatice.
Radu Petrescu este, fără dubii, un pictor delicat, un desenator.
Marin Preda dramatizează în direcţia comicului.
Mircea Eliade este un explorator fascinant al unor lumi necunoscute, stranii, aflate la limita nebuniei şi a neantului.
Eugen Barbu şi Agopian creează stampe de epocă, lucrate în borangic şi în fir de aur.
Rebreanu este un constructor plin de răbdare.
Paul Georgescu este deopotrivă un pictor utilizând culori tari şi un muzician greu de imitat.
Camil Petrescu, Blecher şi Holban întocmesc nişte dosare de existenţă în care oscilaţiile umanului, cu fluxuri şi refluxuri afective, sunt esenţiale.
Ioan Mihai Cochinescu este muzician. Poate că şi Ovidiu Nimigean, Cimpoeşu sau Dumitru Ungureanu.
Explorator el însuşi al spaţiilor citadine de la periferie, Radu Aldulescu scrie o proză muzicală, cu un timbru propriu. Personajele se mişcă şi dansează în ritmurile unor partituri scrise aievea de un destin care rămâne invizibil. O orchestră al cărei dirijor nu se vede cântă permanent în textele lui Radu Aldulescu. Romanele sale sunt sincretice, ducând stilul indirect liber la o veritabilă desăvârşire.  De aceea am fost fost mirat de fiecare dată când am citit că Aldulescu scrie "bolovănos", după cum se exprima un alt prozator pomenit aici. Dimpotrivă, aş zice, este evident că Radu Aldulescu este un stilist unic în felul său. ( Am mai remarcat asta în cronica pe care am scris-o la Îngerul încălecat.) Iată câteva rânduri chiar de la începutul Cronicilor genocidului, roman excepţional, analizat cum se cuvine de criticii de marcă ai literaturii noastre de azi : "Adidaşii zdrenţuiţi, dezlipiţi, îl îndârjeau să înfrunte frigul şi umezeala cu un soi de jubilaţie masochistă. După vreo jumătate de an de zbucium şi căutări zadarnice, de patru luni îşi rumega neabătut victoria, învârtindu-se pe bucata aia de trotuar ca un animal captiv : o sută douăzeci şi şase de paşi în sus şi tot atâta în jos, un minut şi jumătate şi încă un minut şi jumătate şi încă şi tot aşa, în ţarcul ispăşirii, mărşăluind soldăţeşte. "
Să tot citeşti literatură română !

P.S.Pentru a-i situa corect pe harta mea de cititor, îi voi reciti pe mai mulţi autori pe care îi preţuiesc în mod deosebit şi îi voi citi pe câţiva care mi-au stârnit interesul.

Adela. O iubire fin de siècle

Am recitit cu mare bucurie Adela lui G.Ibrăileanu. Lucrurile esenţiale s-au spus despre acest roman. Nicolae Manolescu i-a consacrat cărţii o analiză excepţională în Arca lui Noe, vol II, Ed Minerva, 1981, pag. 131-160, relevând resorturile subconştiente ale pasivităţii personajului masculin, doctorul Emil Codrescu.
Mă interesează ânsă cum apare erosul în opera lui Ibrăileanu, în comparaţie cu alte opere contemporane cu epoca în care se desfăşoară acţiunea din text sau cu volume apărute aproximativ în aceeaşi perioadă. E semnificativ că, deşi autorul scrie cartea în anii '30 ai secolului trecut, Ibrăileanu datează naraţiunea ca petrecându-se în "189...".
Femeile sunt îmbrăcate, acoperindu-şi pielea în totalitate. Adela are o fixaţie în a-şi trage tot timpul fusta până la vârful pantofilor. Reflecţiile personajului-narator sunt de mare rafinament, bazate pe scene de neuitat. În timpul unei plimbări, Emil Codrescu şi Adela stau pe capra trăsurii, alături de vizitiu şi bărbatul resimte ca pe o mare bucurie contopirea umbrei sale cu cea a femeii iubite. Într-o seară, la despărţire, tânăra îi strânge mâna, iar el, pentru a păstra căldura trupului ei, deschide uşa cu...stânga. La un moment dat, într-o excursie, Adela bea apă dintr-un recipient şi îi oferă şi lui Codrescu, după ce varsă puţin lichid. Gestul acesta îl contrariază pe medic care vede aici semnul unei distanţe afective. În sfârşit, la ultima lor întâlnire, Codrescu îi scoate mănuşa unei mâini şi îi sărută degetele şi antebraţul. Acţiunea lui este analizată de comentatori ca o supremă perversiune ! E o luare în posesie aproape simbolică, pentru că Emil Codrescu completează cu sensibilitatea sa puţinele şi firavele îndrăzneli pe care şi le permite.
Ce fac în acest timp femeile din cărţile lui Creangă, pe de o parte, şi Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu, Anton Holban şi Max Blecher, pe de altă parte ? Călugăriţele primului se călăresc berbeceşte, cu călugării, prin tufişurile de la Agapia şi cântă voioase, ei ţinându-le isonul.
În zonă, "toată vara se aude cântând un glas îngeresc:

Ici în vale, la părău,
Mieluşa lui Dumnezeu!

Iar câte-un glas gros răspunde:

Hop şi eu de la Durău,
Berbecu lui Dumnezeu!...

Căci, fără să vreau, aflasem și eu, păcătosul, câte ceva din tainele călugărești… umblând vara cu băieții după… bureți prin părțile acele, de unde prinsesem și gust de călugărie… Știi, ca omul cuprins de evlavie."
( Las la o parte că şi Adela vede, în camera unui stareţ ,o tânără îmbrăcată sumar, cu părul pus pe moaţe ! ) Limbajul naratorului este aluziv, cu perdeaua numai pe jumătate trasă, ca şi în Moş Nechifor Coţcariul, unde bătrânul harabagiu desfăşoară o strategie impresionantă pentru a petrece noaptea, în pădure, cu tânăra evreică Malca.
Îndrăgostite sau nu, eroinele lui Camil şi ale celorlalţi nu sunt năzuroase şi fac amor prin automobile, în apartamente închiriate sau în propria locuinţă, cu sentimentul că-şi împlinesc sentimentele sau că practică un sport plăcut şi folositor. Doamna T. se culcă, la un moment dat, cu un individ insipid, numai fiindcă îi este milă de el. Emilia Răchitaru, actriţă lipsită de talent şi de inteligemţă, e un fel de damă de companie. La Camil şi H. Bonciu găsim şi timide detalii anatomice. Aş zice că, în cazul interbelicilor, sexualitatea apare ca un factor de normalitate.
Dar în literatura de azi cum stau lucrurile ?
E, aici lucrurile sunt mai complicate şi voi discuta cu alt prilej această temă.

Cum a murit Anton Holban

Ştiam că Anton Holban a murit în urma unei operaţii. Ca şi prietenul şi mai târziu adversarul său Octav Şuluţiu, Holban o iubise fără speranţă pe Lydia Manolovici, o frumoasă şi capricioasă evreică, fiica unui industriaş de succes. În 2009 am scris un text pe această temă : O femeie şi trei romane. Scrisoare domnului Anton Holban :
"Stimate domnule Anton Holban,
istoria literară v-a rezervat un loc de onoare, pe lista celor mai moderni romancieri români. Eraţi un om instruit, profesor de franceză, specialist în Marcel Proust şi un prozator care se ţinea la curent cu cele mai noi tehnici narative etalate în Occident. Aveaţi o carieră frumoasă în faţă, viitorul vă surâdea şi o cunoscuseţi pe Lydia Manolovici. Era frumoasă şi bogată. În timpul rămas între două reprize de shopping, ea răsfoia o carte sau dormea. Era una dintre acele femei care nu spun nici da, nici nu. Cu alte cuvinte, inaccesibilă pentru timizi, dar o pradă uşoară pentru capsomani. Lydia avea însă o cumplită însuşire : făcea colecţie de bărbaţi, de preferinţă intelectuali, pe care îi plăcea să-i umilească. Experienţa ne învaţă că nu există dragoste la a doua vedere. Este sau nu este. Şi mai trebuie să nu uităm un lucru : dacă i-ai permis unei femei să te folosească drept scuipătoare, ea va face acest lucru toată viaţa. Mă întreb ce simţeaţi când ea se afişa cu bărbaţi chiar pe terasa aflată vizavi de garsoniera în care locuiaţi. O făcea, desigur, intenţionat.
Primul scriitor care a cunoscut-o pe Lydia a fost Octav Şuluţiu. Era sărac şi urât, dar tânăra răsfăţată voia să ştie "cum sărută un scriitor". Şuluţiu era nebun după ea. Scria în jurnal, îi făcea declaraţii înflăcărate. I-a dedicat şi romanul Ambigen. Pe urmă, Lydia v-a întâlnit pe dumneavoastră şi, pentru Şuluţiu, au început chinurile geloziei. Aţi rupt prietenia, rivalitatea atinsese cote periculoase, dar drama era trăită mai mult de Şuluţiu. Scria continuu despre ceea ce-l frământa, mărturisea că vă detestă, apoi vă găsea scuze şi tot aşa... Niciunul dintre dumneavoastră nu ştia că, în tot acest timp, fermecătoarea evreică se culca fără prea multe mofturi cu Zaharia Stancu, ţăran viguros, distins, şchiop, dar, se pare, foarte viril. Dumneavoastră aţi scris, pentru ea, romanul Jocurile Daniei, din care aţi publicat fragmente ce au inflamat şi mai tare lucrurile. Aţi pus paie pe foc. De altminteri, suspiciunea şi gelozia sunt stările pe care le evocaţi magistral şi dumneavoastră. Doi oameni chinuiţi scriu două romane despre o femeie capricioasă. Urâtă afacere ! L-am auzit, cu ani în urmă, pe un celebru critic literar spunând că trebuie să fii tâmpit ca să te sinucizi din cauza unei femei. Uneori cinismul este în floare. În studenţie aveam un amic pe care iubita sa, o serafică studentă la medicină, îl părăsise. Cu toate astea, el se obişnuise să îi ducă dimineaţa la uşă un trandafir şi un rondel scris pe o foaie de pergament. De fiecare dată auzea din interior nişte suspine şi gemete suspecte. După două săptămâni presărate cu trandafiri şi poeme, tânărul meu prieten s-a oprit să asculte cu mai multă atenţie zgomotele care veneau din apartamentul tinerei. Cum încă nu-i înapoiase medicinistei cheia, a descuiat uşa şi a pătruns în dormitor. Bănuia că ea este bolnavă, suferă de dragul lui şi altele de acest fel. Nu vă mai spun însă ce a văzut că făcea ea cu un negru viguros - foarte viril şi ăsta ! - , în patul înconjurat de florile lui şi de foile de pergament acoperite cu versuri. Sentimentele şi arta sa îi slujeau africanului ca afrodisiac ! Ei, bine, Lydia Manolovici a găsit, la rândul său, pe cineva mai cinic decât ea. Zaharia Stancu s-a insinuat în casa prosperei familiii de evrei, a făcut amor pe săturate cu fata, a înregistrat amănunte compromiţătoare, a scris un roman, Oameni cu joben, - al treilea ! - în care a trecut toate detaliile şi a încercat să-l şantajeze pe tatăl muzei. Cum bătrânul n-a cedat la şantaj, Stancu a publicat romanul ! Lydia a avut, în cele din urmă, ce a meritat ! Tatăl său a măritat-o cu un englez bogat, după cum intuiseţi dumneavoastră cu mult înainte. "De ce se supără Şuluţiu, aţi fi spus de faţă cu câţiva prieteni, când este evident că tatăl său nu o va da după niciunul dintre noi, fiindcă suntem amândoi săraci ? "
Şi a venit momentul când aţi murit absurd, la nici 35 de ani, în urma unei operaţii. V-aţi născut în februarie şi aţi pierit în ianuarie. (Profesorul universitar Mihai Zamfir v-a dedicat, de data aceasta dumneavoastră, romanul Poveste de iarnă .) Şuluţiu nu a venit la înmormântare, regretându-şi după aceea resentimentul, iar Lydia, aflând tristul eveniment, a râs şi a pus muzică... Poate vă amintiţi că şi Veronica Micle, aflată în compania unor tineri ofiţeri, informată fiind că Eminescu decedase la spitalul de nebuni, a râs în hohote...
Când aţi trecut la cele veşnice, s-a întâmplat un fapt straniu. În vreme ce dumneavoastră vă dădeaţi sufletul la Bucureşti, bunica dumneavoastră, care îşi aştepta şi ea sfârşitul, la Fălticeni, în Moldova, le-a povestit celor din casă că v-a văzut cum staţi în pragul uşii, ca şi cum aţi fi regretat ceva, şi cum v-aţi îndepărtat cu tristeţe. Şi asta exact în momentul morţii !
A venit, în final, la înmormântare, momentul acela grotesc, burlesc, nici nu ştiu cum să-l calific, când prozatorul H. Bonciu, ţinând să vorbească la ceremonia de adio, şi-a început astfel cuvântarea funebră, cu ochii aţintiţi la sicriu şi spre consternarea tuturor celor prezenţi : "Dragul meu bidon de plastic ! " Cred că a fost prima dată când aţi râs zdravăn, din toată inima. Dar n-aţi făcut-o în lumea noastră trecătoare, cu răsărituri de soare superbe şi femei frumoase şi insensibile."
 Răspunzând la o anchetă literară, criticul literar Marius Chivu a spus, foarte inspirat, pe aceeaşi temă :
"Aş juca adevăr şi provocare cu frumoasa şi uşuratica Lydia Manolovici de care s-a îndrăgostit Anton Holban şi care l-a inspirat să scrie romanul Jocurile Daniei, unul din favoritele mele. De Lydia Manolovici, fiica unui industriaş bogat din interbelic, era îndrăgostit şi prietenul său, Octav Şuluţiu, care a scris şi el un roman inspirat de ea: Ambigen. Gelosul Şuluţiu a rupt atunci prietenia cu Holban (“Pe Holban îl urăsc, l-aş insulta, l-aş bate, l-aş ucide”, nota el în jurnalul ţinut în anii ‘30) şi a scris la adresa lui un violent pamflet intitulat “Licheaua sentimentală” (Mihail Sebastian i-a bătut atunci obrazul lui Şuluţiu într-o scrisoare de reproş: “Atacul dumitale aşa de străveziu, de indiscret şi de brutal nu se justifică cu nimic…”) Însă, în timp ce Lydia Manolovici avea nesfârşite convorbiri telefonice cu Holban, iar Şuluţiu îi trimitea flori şi scrisori înfocate, Zaharia Stancu era cel care câştiga bătălia amoroasă. Va scrie şi el un roman: Oameni cu joben. Când în 1940 Holban a murit la doar treizeci şi ceva de ani, Şuluţiu şi-a regretat comportamentul şi a scris: “Anton mi-a fost prieten şi i-am fost prieten; de ce l-am lovit?…” Tot atunci, Medy, sora Lydiei, i-a scris lui Şuluţiu: “Lydia când a auzit de nenorocire, a râs, a pus radio, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat”. Aş întreba-o pe Lydia dacă chiar a râs."
Ceea ce am aflat recent este că Holban era bolnav de nervi, cum se spunea pe atunci. Era tot timpul agitat, nu-şi găsea locul şi niciun tratament nu dădea rezultate. Până la urmă, medicii s-au gândit la o soluţie extremă : o operaţie prin care să i se secţioneze prozatorului nervul simpatic. Operaţia a reuşit, pacientul a murit.
Mă încearcă o mare amărăciune la gândul că autorul Ioanei ar fi putut fi salvat, dacă ar fi fost tratat corespunzător şi îmi amintesc de un poem al lui Sorescu, Leac,  pe care îl citeam în adolescenţă, în paginile revistei  Luceafărul :
Când se dă de leacul unei boli
Toţi cei care au pierit de acea boală
Ar trebui să învieze
şi să-şi trăiască în continuare
Restul de zile
Până la îmbolnăvirea de o altă boală
Al cărei leac n-a fost încă descoperit.