Scriitorii români în "Jurnalul" lui Mihail Sebastian ( I )

             Poate că n-ar trebui să mai citim decât jurnale intime şi documente de viaţă nefiltrate prin lentilele convenţiilor literare.  Scrierile de acest fel par a spune adevărul în mai mare măsură decât ficţiunile care apelează la simboluri şi măşti, fără a-l sensibiliza suficient pe cititor. Totuşi.
           În multe privinţe, Mihail Sebastian are o poziţie privilegiată. Trăieşte în centrul lumii literare, îi vede aproape zilnic pe Camil Petrescu, Mircea Eliade, Nae Ionescu şi alte personalităţi culturale de prim-plan. După cum am mai arătat, duce o viaţă mondenă activă, mergând în staţiuni, la munte, la stadion, la concerte, la teatru. Are relaţii în lumea bună, cuvântul său este ascultat şi se bucură de un prestigiu timpuriu. Când debutează Cella Serghi, cartea autoarei poartă o bandă pe care scrie că opera respectivă este recomandată de scriitorii Liviu Rebreanu, Camil Petrescu şi Mihail Sebastian. E puţin lucru ? E drept că soţia lui Rebreanu telefonează indignată editorului că a putut să-l asocieze pe soţul ei cu un evreu. Sebastian îşi propune să-i amintească lui Rebreanu, peste ani, neplăcutul incident. O va face, se gândeşte el, râzând. E un semn că el se află în termeni destul de apropiaţi cu marele romancier. Nu stă rău nici cu aristocraţia vremii sau cu politicienii influenţi.
         S-ar părea că Sebastian se descurcă şi financiar până la începerea războiului. Este într-o permanentă mişcare prin lumea bună a capitalei, iar activităţile sale presupun un venit mai mult decât decent. Tânărul scriitor ajunge să-şi cumpere o garsonieră, pentru a evita neplăcerile statutului de chiriaş. Lucrurile se complică atunci când a doua conflagraţie mondială îşi face auzite primele salve de tun.
         În sfârşit, surprinzătoare este maturitatea cu care tânărul prozator şi dramaturg se orientează în societate, judecă lucrurile, îi evaluează pe confraţi ( mai todeauna de sus ! ) şi ia poziţie în feluritele şi agitatele probleme ale vremii. Taxează dur abaterile ideologice şi morale ale lui Nae Ionescu şi Mircea Eliade, îl priveşte cu condescendenţă pe Camil Petrescu, cu compasiune pe Blecher şi are o atitudine oarecum dispreţuitoare faţă de Cioran şi Eugen Ionescu.  Şi aici găsim, poate, limitele oricărui jurnal : subiectivitatea. În jurnale, aceasta poate fi evidentă, exprimată în cuvinte tari, ori subtilă, cum este cazul lui Sebastian, prin posibila disimulare a unor detalii şi prin relatarea distorsionată a unor scene, sub aparenţele unei relative obiectivităţi. E neverosimil ca  Sebastian să aibă mereu dreptate, să nu greşească, să fie, în orice împrejurare, principial şi ferm. Refuz să cred că Eugen Ionescu este un individ jalnic, care se îmbată în prezenţa lui Sebastian şi plânge ca prostul de mila maică-sii, care este evreică. Să nu uităm că în momentele când se bea el însuşi, autorul îşi consemnează cu fervoare starea, ca pe o ispravă prin care face suportabil un mediu social devenit tot mai ostil. Nici imaginea lui Anton Holban, aplaudând lubric, cu un aspect de copil bătrân, la un concert dat de o adolescentă, nu este agreabilă. Nu-mi place ideea că Emil Cioran este doar o lichea plină de laşitate, un ins cinic şi dornic să-şi pună repede pielea la adăpost. Probabil că în realitate lucrurile sunt mult mai complicate.
        O  nedumerire care mă încearcă este că Sebastian nu renunţă la relaţiile cu scriitorii care au derapaje urâte, de neacceptat : Camil Petrescu, Mircea Eliade, Nae Ionescu. În schimb, când Zaharia Stancu îi întinde o mână, propunându-i un post, reacţia lui Sebastian este de totală respingere. Aşa procedează şi cu alţi confraţi mai puţin importanţi. Să fie valoarea principalul criteriu în selectarea şi păstrarea prietenilor lui Sebastian ?
        Din Jurnal, cei mai şifonaţi ies tocmai cei mai buni prieteni ai lui Mihail Sebastian : Camil, Eliade şi Nae Ionescu.
        Voi discuta portretele celor trei într-o postare viitoare.

P:S. Ieri, o scenă într-un magazin bucureştean.
- Ooo, dar la vârsta dumneavoastră mai sunteţi profesor ? se adresează o vânzătoare simpatică şi vioaie unui domn ca la 55 de ani, însoţit de o doamnă ceva mai tânără.
- Mda... Vedeţi dumneavoastră, încă n-am împlinit 90 de ani, precizează bărbatul, tuşind cu viclenie.
- E, da ! Aşa mai merge, se lămureşte fata, bucuroasă.

Iată ce-mi scrie Dan Miron despre jurnale :
"Tocmai am citit pe blogul tău despre Jurnalul lui M. Sebastian. Mi-a placut si astept urmatoarele postari.

Nu citesc jurnale si amintiri (exceptie un volum al lui Jung, Amintiri, vise, reflectii) din principiu, cat despre cele ale scriitorilor ce sa mai vorbim... E o forma de literatura, in care autorul e personajul principal si orice ar face el iese mereu in avantaj. Un soi de autopromovare dubioasa, un raport fictiv, cu datele bine umflate, pe care posteritatea trebuie sa-l inghita pe nemestecate. Nu e nicio aluzie la Cartarescu, nu i-am citit jurnalul, dar am parcurs cu sentimente foarte amestecate fragmentele publicate prin presa si opiniile catorva persoane."

Muzici şi scene

Ţin minte cât de încântat am fost când am reuşit să-mi procur, prin anii 90' ai secolului trecut ( când trecu oare atâta amar de vreme ? ), Amantul Colivăresei de Radu Aldulescu. Urmăream cu atenţie planul editorial al Nemirei şi aşa s-a întâmplat să-mi sară în ochi cărţile lui Aldulescu şi John Kennedy Toole. Am mai scris într-o recenzie că autorul Sonatei pentru acordeon a realizat o performanţă literară fără precedent, întorcând romanul românesc, aproape anemiat ca specie, la sursele sale primare de inspiraţie. Citindu-l pe Radu Aldulescu, am avut revelaţia că marea literatură, vie şi plină de forţă, n-a murit.
Şi atunci m-am reapucat de scris, după o pauză de mulţi ani.
Există, printre prozatori, pictori, muzicieni, dramaturgi, arhitecţi şi exploratori de ţinuturi noi, uneori enigmatice.
Radu Petrescu este, fără dubii, un pictor delicat, un desenator.
Marin Preda dramatizează în direcţia comicului.
Mircea Eliade este un explorator fascinant al unor lumi necunoscute, stranii, aflate la limita nebuniei şi a neantului.
Eugen Barbu şi Agopian creează stampe de epocă, lucrate în borangic şi în fir de aur.
Rebreanu este un constructor plin de răbdare.
Paul Georgescu este deopotrivă un pictor utilizând culori tari şi un muzician greu de imitat.
Camil Petrescu, Blecher şi Holban întocmesc nişte dosare de existenţă în care oscilaţiile umanului, cu fluxuri şi refluxuri afective, sunt esenţiale.
Ioan Mihai Cochinescu este muzician. Poate că şi Ovidiu Nimigean, Cimpoeşu sau Dumitru Ungureanu.
Explorator el însuşi al spaţiilor citadine de la periferie, Radu Aldulescu scrie o proză muzicală, cu un timbru propriu. Personajele se mişcă şi dansează în ritmurile unor partituri scrise aievea de un destin care rămâne invizibil. O orchestră al cărei dirijor nu se vede cântă permanent în textele lui Radu Aldulescu. Romanele sale sunt sincretice, ducând stilul indirect liber la o veritabilă desăvârşire.  De aceea am fost fost mirat de fiecare dată când am citit că Aldulescu scrie "bolovănos", după cum se exprima un alt prozator pomenit aici. Dimpotrivă, aş zice, este evident că Radu Aldulescu este un stilist unic în felul său. ( Am mai remarcat asta în cronica pe care am scris-o la Îngerul încălecat.) Iată câteva rânduri chiar de la începutul Cronicilor genocidului, roman excepţional, analizat cum se cuvine de criticii de marcă ai literaturii noastre de azi : "Adidaşii zdrenţuiţi, dezlipiţi, îl îndârjeau să înfrunte frigul şi umezeala cu un soi de jubilaţie masochistă. După vreo jumătate de an de zbucium şi căutări zadarnice, de patru luni îşi rumega neabătut victoria, învârtindu-se pe bucata aia de trotuar ca un animal captiv : o sută douăzeci şi şase de paşi în sus şi tot atâta în jos, un minut şi jumătate şi încă un minut şi jumătate şi încă şi tot aşa, în ţarcul ispăşirii, mărşăluind soldăţeşte. "
Să tot citeşti literatură română !

P.S.Pentru a-i situa corect pe harta mea de cititor, îi voi reciti pe mai mulţi autori pe care îi preţuiesc în mod deosebit şi îi voi citi pe câţiva care mi-au stârnit interesul.

Adela. O iubire fin de siècle

Am recitit cu mare bucurie Adela lui G.Ibrăileanu. Lucrurile esenţiale s-au spus despre acest roman. Nicolae Manolescu i-a consacrat cărţii o analiză excepţională în Arca lui Noe, vol II, Ed Minerva, 1981, pag. 131-160, relevând resorturile subconştiente ale pasivităţii personajului masculin, doctorul Emil Codrescu.
Mă interesează ânsă cum apare erosul în opera lui Ibrăileanu, în comparaţie cu alte opere contemporane cu epoca în care se desfăşoară acţiunea din text sau cu volume apărute aproximativ în aceeaşi perioadă. E semnificativ că, deşi autorul scrie cartea în anii '30 ai secolului trecut, Ibrăileanu datează naraţiunea ca petrecându-se în "189...".
Femeile sunt îmbrăcate, acoperindu-şi pielea în totalitate. Adela are o fixaţie în a-şi trage tot timpul fusta până la vârful pantofilor. Reflecţiile personajului-narator sunt de mare rafinament, bazate pe scene de neuitat. În timpul unei plimbări, Emil Codrescu şi Adela stau pe capra trăsurii, alături de vizitiu şi bărbatul resimte ca pe o mare bucurie contopirea umbrei sale cu cea a femeii iubite. Într-o seară, la despărţire, tânăra îi strânge mâna, iar el, pentru a păstra căldura trupului ei, deschide uşa cu...stânga. La un moment dat, într-o excursie, Adela bea apă dintr-un recipient şi îi oferă şi lui Codrescu, după ce varsă puţin lichid. Gestul acesta îl contrariază pe medic care vede aici semnul unei distanţe afective. În sfârşit, la ultima lor întâlnire, Codrescu îi scoate mănuşa unei mâini şi îi sărută degetele şi antebraţul. Acţiunea lui este analizată de comentatori ca o supremă perversiune ! E o luare în posesie aproape simbolică, pentru că Emil Codrescu completează cu sensibilitatea sa puţinele şi firavele îndrăzneli pe care şi le permite.
Ce fac în acest timp femeile din cărţile lui Creangă, pe de o parte, şi Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu, Anton Holban şi Max Blecher, pe de altă parte ? Călugăriţele primului se călăresc berbeceşte, cu călugării, prin tufişurile de la Agapia şi cântă voioase, ei ţinându-le isonul.
În zonă, "toată vara se aude cântând un glas îngeresc:

Ici în vale, la părău,
Mieluşa lui Dumnezeu!

Iar câte-un glas gros răspunde:

Hop şi eu de la Durău,
Berbecu lui Dumnezeu!...

Căci, fără să vreau, aflasem și eu, păcătosul, câte ceva din tainele călugărești… umblând vara cu băieții după… bureți prin părțile acele, de unde prinsesem și gust de călugărie… Știi, ca omul cuprins de evlavie."
( Las la o parte că şi Adela vede, în camera unui stareţ ,o tânără îmbrăcată sumar, cu părul pus pe moaţe ! ) Limbajul naratorului este aluziv, cu perdeaua numai pe jumătate trasă, ca şi în Moş Nechifor Coţcariul, unde bătrânul harabagiu desfăşoară o strategie impresionantă pentru a petrece noaptea, în pădure, cu tânăra evreică Malca.
Îndrăgostite sau nu, eroinele lui Camil şi ale celorlalţi nu sunt năzuroase şi fac amor prin automobile, în apartamente închiriate sau în propria locuinţă, cu sentimentul că-şi împlinesc sentimentele sau că practică un sport plăcut şi folositor. Doamna T. se culcă, la un moment dat, cu un individ insipid, numai fiindcă îi este milă de el. Emilia Răchitaru, actriţă lipsită de talent şi de inteligemţă, e un fel de damă de companie. La Camil şi H. Bonciu găsim şi timide detalii anatomice. Aş zice că, în cazul interbelicilor, sexualitatea apare ca un factor de normalitate.
Dar în literatura de azi cum stau lucrurile ?
E, aici lucrurile sunt mai complicate şi voi discuta cu alt prilej această temă.

Lupul de stepă

Am recitit romanul Lupul de stepă de Hermann Hesse. E impresionant, ca toate cărţile acestui auster şi elevat prozator. Imaginaţie, construcţie, luciditate, profunzime. Personajele sale sunt idei care trăiesc aievea, iar senzaţia de artificial este destul de puternică. Din ce a scris Hesse, nu-mi ascund preferinţele pentru Narcis şi Gură-de-Aur.
Mă gândesc ce figură ar fi făcut Hesse în peisajul literar românesc. Probabil că ar fi fost un marginal, ca şi Kafka, Buzzati, Canetti şi toţi autorii de utopii umaniste ori de distopii, din literatura europeană. Între mimesis şi phantasia, am preferat totdeauna prima categorie estetică. Verosimilul, conformitatea cu o realitate palpabilă şi fundalul social au fost, conştient sau nu, criterii de valorizare permanente în literatura română. Ion şi Moromeţii sunt romane recunoscute de publicul larg. În schimb, lui Bănulescu i se reproşa că are, în Cartea Milionarului, prea multe pagini descărnate ( Mihai Ungheanu, în Luceafărul ).  Sigur că una e cititorul obişnuit, alta e criticul literar, deschis către toate formulele artistice. Dar primul selectează numai anumite titluri pe care i le furnizează al doilea. Dintre cărţile lui Sadoveanu, Baltagul s-a bucurat de mai mare succes în rândul cititorilor decât Creanga de aur, iar Max Blecher şi Mircea Eliade stau în umbra marilor scriitori realişti români. Nu întâmplător un geniu indiscutabil, receptiv la nou,  precum G. Călinescu, era un partizan convins al balzacianismului. Popor inteligent şi cu mare putere de adaptare, noi am ales umorul şi echilibrul burghez, ocolind, în termenii lui Hesse, deopotrivă sfinţenia şi desfrâul, tragicul şi mântuirea. Încercăm să atingem un echilibru liniştitor şi împingem spre periferie ceea ce iese din acest cadru cartezian. Caragiale, stenic şi plin de haz, este scriitorul veşnic reprezentativ pentru noi.
Să nu se înţeleagă că dezavuez aceste ierarhii : e orizontul autohton de percepţie artistică. Căutările noastre trebuie să se îndrepte însă către găsirea unei soluţii pentru a depăşi bariele limbii române, în ideea unei recunoaşteri universale. Că valori avem, slavă Domnului !