Ciocnirea civilizațiilor?

              Orientul este, în inima culturii sale, plin de lumină. Și nu refer la maeștrii care levitează, aruncă fulgere și sfere de foc sau aduc soarele și norii, după dorință. Dar ceea ce răsăritenii trimit Europei este o parte din mizeria purulentă a lumii lor. Sigur, e un scenariu, e o manipulare a unor mase de oameni, în vederea slăbirii Uniunii Europene etc. Cert e că ne confruntăm cu o nouă invazie islamică. În Evul Mediu, reprezentanții celor două lumi luptau cu arme asemănătoare : sabia, arcul, sulița și mai ales credința. Pe atunci, ca și în Antichitate, armatele erau mai puternice decât factorii culturali. Totuși, cei din urmă aveau un cuvânt decisiv în păstrarea identității unui popor. Grecia este un exemplu impresionant.
Acum vedem o confruntare ciudată. O lume înfloritoare, tolerantă și prosperă este neputincioasă în fața unor mulțimi venite direct din sclavagism, ale căror atuuri sunt violența extremă și credința oarbă într-un singur principiu. Mentalitatea superioară îi face pe europeni să devină victime sigure. Minoritarii de ieri a devenit majoritari și își impun legea : să dispară cine nu este ca noi. Nu mai asistăm la o ciocnire dintre două civilizații, ci la înghițirea unui elefant pacifist de o reptilă monstruoasă, greu de încadrat într-o specie.

A fi profesor

Tipul profesorulului occidental a fost totdeauna diferit de cel oriental. Dacălul european nu a fost / nu este un model de viaţă pentru elevii săi, în timp ce mentorul răsăritean este considerat un înţelept care trebuie să fie urmat cu sfinţenie. Vă aduceţi aminte de cărţile lui Heinrich Mann, unde magistrul, un tiran absolut, intră în conflict cu discipolii, fiindcă nu are loc de ei la bordel ? Mai inteligent şi mai modern, celebrul scriitor francez Jean-Paul Sartre, laureat al Premiului Nobel, îi duce el însuşi, în viaţa reală, pe elevii săi la curve.
Noi ne aflăm, după cum ştim, la porţile Orientului. Relaţia dintre profesor şi elev s-a transformat, după 1989, dintr-o subordonare oarbă într-o băşcălie a celor mici faţă de belferi.
Dacă profesorul nu-i poate oferi un model de viaţă învăţăcelului, este obligatoriu ca omul de la catedră să le asigure celor mici un model de gândire şi un stil de viaţă intelectuală. Să-i înveţe să înveţe. Evident că nu are ce să-i transmită la capitolul viaţă, fiindcă proful nu ştie nici el cum se trăieşte. Maxima Non scholae, sed vitae discimus  nu mai este valabilă !
Copiii nu trebuie să fie terorizaţi, umiliţi şi târâţi prin noroi. Problemele de zi cu zi să nu fie convertite în surse de conflict, de culpabilizare, de pedeapsă, de scandal şi de confuzie. Noţiunile predate să nu fie nişte ghicitori care să-i încurce pe cei care vor să înveţe ceva şi să nu fie metamorfozate în chestiuni imposibil de înţeles. Misiunea omului cu catalogul este să facă dintr-un element complicat o temă aceesibilă chiar şi pentru minţile cele mai superficiale.  Să dezlege enigme, să aducă lumină, să uşureze viaţa fiinţelor din bănci.
Dar dacă el face toate acestea, iar micuţii nu deschid cărţile şi caietele, fiindcă văd că actul de a învăţa echivalează , în final, cu un salariu de câteva sute de lei ? Ce se întâmplă atunci când, pe fondul unei lipse totale de motivaţie, părinţii îşi trimit odraslele la şcoală aşa cum ţăranii îşi încredinţează vitele văcarului de serviciu,  la cârd ?
Răspunsul este simplu : profesorul şi şcoala devin bătaia de joc a societăţii.

Orfani, cerşind prosperitate vântului

Reacţia unui ministru de opri cercetarea osemintelor primilor noştri voievozi mi-a dat aceeaşi senzaţie pe care a avut-o poetul şi prietenul meu George Geacăr : am simţit că mi se toarnă o găleată cu apă rece în cap. Sigur, am început să mă obişnuiesc cu asta, chiar îmi place şi îmi confirmă nişte teorii, mai ales că trăiesc într-un mediu în care oamenii care sunt ajutaţi au învăţat, unii de la alţii, un principiu profund creştin : cea mai sănătoasă recunoştinţă este bâta dată în cap binefăcătorului !
Ce lucruri graoznice am afla dacă am studia ADN-ul primilor conducători ? Că ei ar fi cumani, adică asiatici, cum susţine şi eminentul Neagu Djuvara. Ei, şi ?
Dar dacă maghiarii ar putea spune că ei au trecut pe aici înaintea cumanilor şi pecenegilor ? Şi dacă ar fi aşa, ar veni ungurii să ne dea afară din ţară şi să ne ocupe pământurile ?  N-ar putea face asta chiar dacă s-ar fi format, ca popor, pe aceste locuri.
Dar nu adevărul trebuie să primeze ?
Nu, le vindem proştilor vorbe goale cu daci şi civilizaţii prelatine.  ( Lasă, că nici ungurii nu se lasă şi spun că limba lor este mai veche decât sumeriana ! ) Un popor hrănit cu vorbe, spune Geacăr. Cu vorbe proaste, aş completa eu, fiindcă astea sunt pe placul majorităţii. Dar se mai dau, la pachet, şi nişte resturi alimentare.
Adevărul e ceea ce le convinne şmecherilor, iar caracterele noastre se înclină după cum bate vântul care ne aduce covrigi şi ouă nemuncite. Nu sunt acestea trăsături orientale ?
Ignoranţa este una dintre cele mai cumplite boli ale omului modern. De ce să ştim că suferim de ulcer, din moment ce nu simţim nicio durere ? ( Normal, dacă elitele - sistemul nervos al societăţii - sunt anulate. )  Mucles, mălaiul să ne iasă !
Cineva spunea că în timp ce în Occident, un funcţionar slujeşte instituţia pe care o ocupă, în Orient aceasta devine proprietatea angajatului, mai cu seamă dacă el este şef !
Asta e ! Găsim mereu metode de a ne distruge ca naţiune. Ultima găselniţă este să schimbăm instituţiile în funcţie de persoane şi nu invers. Dă-o dracului de civilizaţie ! Nouă să ne fie bine !

P.S. Un romancier, prietenul meu, a comentat, într-un mesaj, postarea de mai sus : " Haşotti, cu numele lui simpatic, se trezi apărătorul purităţii neamului ! "

Voci din cer şi bunătate românească

În ultimele zile a plouat mai tot timpul şi fost vânt, aşa că n-am apucat să stropesc pomii. Nici albinele n-au avut răgazul să polenizeze florile. O vecină îmi spunea că piersicii ei n-au înflorit deloc. Nici ai mei, i-am răspuns. În alţi ani, pe vremea asta, umblam în cămaşă cu mânecă scurtă. Văd că acum plouă cu soare.
Vine sfârşitul, spun unii. Nişte amici mi-au mărturisit că au văzut, la televizor, imagini acompaniate de vaiete venite din cer. Am tras şi eu cu ochiul la grozăveniile astea şi am rămas impresionat.
Chiar mai mult, o prietenă, Maestru în Reiki şi în Karuna Reiki, mi-a spus că ea a auzit, de pe balconul propriului apartament, ţipete similare, neomeneşti. Omenirea este căzută în păcat, spun iluminaţii, Pământul nu ne mai suportă şi schimbarea nu este departe. Cele mai grave erori sunt făcute de Orient. Sunt lucruri inimaginabile care întrec nu numai graniţele morale între care poate trăi omul, ci depăşesc chiar ideea de monstruos ! Noi, cei de aici, suntem doar nişte mieluşei blânzi, prin comparaţie cu trăitorii majoritari din Orient. Atenţie, nu cu toţi ! Fiindcă acolo îşi duc existenţele Maeştri Spirituali incomparabili. S-a părea că înţelepciunea şi morala e prea puţină ca să ajungă pentru toţi.
Dar, cum spuneam,  în Europa educaţia oamenilor este cumva mai omogenă. Cu diferenţele de rigoare. Mă uit la francezi care îşi pot spune direct opiniile, într-un climat civilizat. Modelul intelectualului rămâne definitoriu în Occident. Am fost impresionat când am citit observaţia unui exeget care susţinea că în imansa operă literară a lui Thomas Mann nu există  niciun personaj negativ ! N-am stat să le număr pe toate, dar sunt convins că în paginile germanului nu există ticăloşi. Când aceştia au ajuns la putere - mă gândesc la Hitler -, intelectualitatea a fost vânată fără milă. Ceea ce nu înţeleg este de ce sudul românesc a fost mereu mai înveninat decât alte spaţii, dând culturii noastre pe cei mai mari pamfletari, de la Radu Popescu la Zaharia Stancu. Pamfil Şeicaru era născut în Buzău. Acum,  din altă zonă a ţării, Mircea Mihăieş ţine sus steagul. Ar fi nedrept, totuţi, să susţinem că suntem oameni răi. Nişte cuvinte sunt doar nişte cuvinte, chiar dacă pe plaiurile mioritice dezbaterea unor idei degenerează repede în cârcoteli şi insulte. Se consideră, în mod infantil, că dacă nu l-ai făcut prost pe adversar, n-ai câştigat disputa. Trebuie să anulăm, în noi, această pronunţată înclinaţie pamfletară care ne strică orice pretenţie de ţinută intelectuală cu ştaif.
De aceea le cer iertare celor pe care i-am lezat prin scrisul meu şi promit, orice s-ar întâmpla, că nu voi mai jigni pe nimeni.
Dar până la Mann mai avem.