O amintire cu Al. Piru

       Cursurile lui Al. Piru erau avalanșe de rezumate, poante și bârfe prezentate la întâmplare, fără să urmărească o idee anume. Venerabilul universitar dădea pe gură ce avea pe moment în gușă. Nici nu lua pauză între cele două ore ale expunerii. Făcea o oră și jumătate și gata : ”Ca să nu plecăm și să nu revenim ca proștii, pentru a continua de unde rămăsesem.” În malaxorul verbal al lui Piru, care avea o dicție apăsată, sacadată, intrau de-a valma poeți, prozatori și unii colegi ai săi. ”Ce mare brânză e Baltagul? Sadoveanu s-a plimbat pe la munte, a auzit niște întâmplări și a scris un roman în două săptămâni. Doi ciobani îl omoară pe al treilea, să-i ia oile, iar Manolescu scoate din asta niște grozăvenii la care Paleologu îi răspunde cu niște chestii și mai grozave.” Zoe Dumitrescu-Bușulenga era ”coana Zoițica” și ar fi trebuit ”arestată pentru port ilegal de sex”. Adrian Păunescu? ”Dragă, ăsta e o explozie de glande.” Nicolae Breban? ”Un prost care scrie romane polițiste cât cărămizile.” Marin Sorescu? ”Alt prost. A fost alaltăieri poet, ieri deveni dramaturg, iar acum vrea să fie și romancier!” Suprema insultă adresată unui autor era că ”a compus o cărămidă”. Era o veselie nebună și petreceam de minune. Într-o zi a venit cu o carte a sa ( apăruse, parcă, în colecția Lyceum) și ne-a rezumat niște nuvele de Caragiale. ”Pe celelalte nu vi le mai povestesc, că le puteți ceti și singuri.” La plecare era incomodat de cartea pe care n-avea unde s-o arunce. ( Purta permanent cu sine o borsetă.) S-a uitat în amfiteatru și l-a văzut pe un coleg care stătea totdeauna în primul rând, încercând să copieze cursurile tuturor profesorilor, pentru a le învăța apoi pe dinafară. Piru i-a dat tocilarului cartea și i-a spus : ”Uite, îți dăruiesc cartea asta, fiindcă te-am văzut la toate cursurile mele.” Eruditul s-a îndreptat către ușă, iar băiatul s-a întors către noi și a ridicat triumfător volumul deasupra capului. ”Băi, Neluțule, i-am zis eu, n-are nicio valoare, bă, fără autograful lui Piru!” Colegul meu a băgat chestia la cap, a țâșnit din banca lui și a fugit pe hol,după Piru. A revenit fericit și ne-a arătat ce îi scrisese magistrul :” Lui X, omagiile lui Al. Piru!” ”La examen sunt asigurat!” a exclamat Neluțu. A venit și ziua evaluării. Studiosul răspundea chiar înaintea mea . Memorase o mulțime de citate. G. Călinescu a spus despre... E. Lovinescu a fost de părere că... Piru l-a privit sumbru, pe deasupra ochelarilor și l-a întrebat pe neașteptate : ”Dumneata ești tâmpit? Păi, crezi că eu nu știu ce-au spus Călinescu și Lovinescu despre unul sau altul? Pe mine mă interesează părerea dumitale, înțelegi?” Studentul s-a învinețit și a început să se bâlbâie. ”Și dacă stau să mă gândesc bine, a continuat Piru, nici nu prea ai trecut pe la cursul meu!” ”Dom' profesor!”, a strigat nenorocitul, pe un ton implorator. ”Hai, nu te speria, a adăugat Piru cu blândețe, că nu-ți dau mai puțin de nouă!” Și mi-a făcut complice cu ochiul. Am dat trei examene cu el și am luat, pe merit, numai nota maximă. La ultimul, definitivatul din 1984, ceva a perturbat desfășurarea ostilităților. Îmi căzuse Noua structură și opera lui Marcel Proust și mă pregăteam să-l atac în forță pe profesor, cu idei încă neauzite. Când să deschid gura, ușa s-a smuls din țâțâni și un vlăjgan mustăcios și cu plete a năvălit înăuntru, m-a fixat cu privirea și a spus tare : ”Așa, bătrâne! Termină-i cu talentul și cu erudiția ta! Pe ei!” Apoi a ieșit, agitând pumnul drept. Era Nino Stratan. Am rămas cu gura căscată către ușă și i-am dat prilej lui Piru să mă ia la întrebări. Știa o mulțime de lucruri și dacă îl lăsai să te întrebe, intrai în belea. Am fost însă de fiecare dată pe fază și l-am impresionat. A folosit aceleași cuvinte pe care le mai zisese și la examenele anterioare : ”Dă, dom'le, carnetul încoace, că se vede cu cine stau de vorbă! Dumneata știi carte. Zece, mulțumesc!”

P.S. Reproduc confesiunea unui poet uriaș, un exemplu de trăire intensă. Cred sincer că fără asemenea episoade biografice, marii poeți ai lumii n-ar putea scrie poemele uluitoare cu care ne luminează viața.

”Cea mai lungă ședere a mea într-un bar a durat ceva puțin peste o lună. Era un local nonstop, dar în care se mai și mătura. Ei, când se întâmpla asta (pe la ore mici, de dimineață), eram cărat de pe sub brațe și de picioare și întins pe o masă sub care deja se făcuse curat. Ferestrele aveau storuri de bambus și lumina zilei abia răzbătea. De fapt, în toată perioada aia eu n-am prea știut când era zi sau noapte. Cred că am intrat acolo într-o marți, din întâmplare, cârmit de un prieten cu care am băut zdravăn. În zilele următoare m-am trezit cu mai mulți prieteni și amici pe acolo. Se bucurau să dea cu ochii de mine și mă tot cinsteau. După vreo două săptămâni, găsindu-mă tot acolo, se mirau de coincidență, iar când eu le ziceam că nici măcar nu plecasem încă, nu mă mai cinsteau. Dar le dădeam eu de băut. Fiindcă prietenia merită (aproape) orice sacrificiu. Într-o zi m-am trezit, tot acolo, cu un puternic miros de toamnă în nări. Era o chestie nouă. Am înțeles că vara trecuse. Mi-am amintit cum mă cheamă și cam ce țeluri am eu în viață. Și m-am ușchit.”

                                                                           

O propunere pentru Gigi Becali

          Am toată compasiunea pentru Gigi Becali, ca pentru orice om aflat în necaz. În acelaşi spirit al iubirii dezinteresate faţă de oamenii năpăstuiţi, milionarul este tratat de oamenii bisericii.  Becali îşi simte sufletul alinat şi poate înfrunta, ca şi mucenicii, cele mai mari chinuri.
Totuşi, el vrea să iasă afară din puşcărie. Îi e dragă libertatea, în care omoară câinii cu furca şi dă toată ziua interviuri, după cum are chef.
         Mă uit la profesorii pe care îi cunosc atât de bine. Săraci, supuşi unor umilinţe de neînchipuit, muncesc până la epuizare, într-un mediu deseori ostil, până la o târzie şi iluzorie pensie, pe un salariu de câteva sute de lei. N-au bani să-şi cumpere cărţi, nu-şi pot achita facturile, iar pantofii pe care îi poartă ajung, cu vremea, un fel de opinci tocite, spre râsul şi batjocura elevilor înstăriţi. În comunităţile ruşinii, părinţii mai vicleni îi trag în piept pe magiştri, neplătindu-le meditaţiile. Nu-mi pot imagina cum poate trăi un cadru didactic în oraş, unde totul se dă pe bani. La ţară, învăţătorul cultivă roşii şi ardei, având ce să mănânce o vară întreagă. Dar sapă, udă, stropeşte, trudeşte din greu, îmbunătăţindu-şi meniul cu câteva zarzăre date în pârg. Evident că nu mai are timp pentru citit. Dacă e scriitor, nici pentru scris.
           Dascălii sunt perfecţionaţi, adică purtaţi, pe banii lor, pe la tot felul de cursuri care n-au nicio implicaţie în calitatea actului didactic. Obosiţi, hărţuiţi, flămânzi. Şi li se cer performanţe. Dar chiar dacă le obţin, banii se duc la alţii. Am un amic, în alt judeţ, care mi-a spus că ia gradaţie de merit de când s-a înfiinţat aşa ceva, fiindcă are mai mereu un elev, doi, la faza judeţeană a olimpiadei de română. Cum asemenea premii aveam cu duiumul şi eu, ba chiar publicasem o culegere de teste şi comentarii pentru elevi, plus nenumărate articole de specialitate, mi-am făcut dosar pentru gradaţie. Cât credeţi că se dă pentru publicarea unui număr nelimitat de cărţi ? Un punct. Şi atunci m-am întrebat cum adună unii mii de puncte şi tone de acte doveditoare. E simplu, mi-a explicat cineva. Unii s-au specializat pe obţinerea acestor venituri. Se duc până la poarta unei şcoli, cer imediat adeverinţă că au fost acolo şi o bagă la dosar. Inventează activităţi, cu procese verbale şi alte marafeturi. Îşi trimit unii altora proiecte aberante şi le strâng ca şi când ar fi ale lor. În felul ăsta umplu, cu hârtiii de rahat, nenumărate bibliorafturi şi obţin mai multe puncte decât ar fi făcut-o Makarenko, Pestalozzi şi Piaget la un loc. Iar ăia care îşi văd de ore, aşa cum Raed Arafat se dedică meseriei, se uită cum ridică alţii gologanii.
- Spune-i şi tu inspectorului că sunt scriitor, i-am zis fostului director al şcolii, văzând că nu strâng puncte de nicio culoare.
Mă gândeam că poate mai contează şi asta pentru un om care ar trebui să fie apropiat de cărţi.
- Aoleu, a sărit directorul speriat, să nici nu pomeneşti aşa ceva, fiindcă prinde pică pe tine. Îi urăşte pe scriitori !
Evident că n-am obţinut gradaţia de merit. Directorul, care făcea politică şi al cărui partid era la putere, a avut câştig de cauză, chiar dacă nici nu se ostenise să-şi facă dosar. Îl încropise inspectorul de specialitatea în locul lui ! Nu numai că nu contează ce faci la cursuri, dar îţi poţi trage gradaţie de merit fără să-ţi efectuezi orele. Şi nu fac aluzie la cineva cunoscut.
Astăzi e zi de examen. Un moment important pentru viitorul copiilor. De viitorul ăsta sunt responsabili profesorii. Dar de mizeria în care trăiesc aceştia cine dă seamă ?
Nimeni, fireşte.
Doctorii, poliţiştii şi preoţii o duc cam la fel de rău. De aceea unii acceptă să facă şi alte lucruri pentru un ban. Li se anulează dimensiunea morală, prin înfometare.
Şi atunci vin cu o propunere. N-ar putea un intelectual să facă puşcărie în locul lui Becali, iar oierul să transfere, în contul unei Fundaţii a Năpăstuiţilor, câteva zeci de milioane de euro ?  Sau  să se prevadă, în noua Constituţie, că intelectualii trebuie să facă închisoare în locul milionarilor şi al politicienilor corupţi ?  Cărturarii ar avea timp berechet pentru scris, n-ar mai duce grija hranei, iar familiile lor ar fi la adăpost. Ideea, ca un nevinovat să ispăşească în locul păcătoşilor, chiar este în spirit creştin şi cred că situaţia ar conveni şi guvernanţilor. Ei ar fura, artiştii şi oamenii de ştiinţă - atât de incomozi ! - vor sta la răcoare, capodoperele vor înflori, invenţii nemaipomenite vor fi finanţate, săracii nu vor mai răbda de foame.
Să ne gândim la această propunere.

Prostia ca o formă de răutate

Iată câteva dintre perlele extrase din lucrările elevilor care au susţinut Bacalaureatul :
Cătălina nu avea probleme financiare pentru că tatăl ei era împărat.
Luceafărul dorea să coboare pe Pământ pentru a deveni moribund.
Luceafărul a coborât pe Pământ şi a făcut sex cu aleasa inimii lui. Cătălina l-a iubit şi i-a dăruit un copil din flori, apoi s-au căsătorit.
Luceafărul s-a transformat într-un hipiot şi i-a zis Demiurgului că-l face cântăreţ, să-l asculte toată lumea.
Luceafărul se duce la demagog, şi nu la demiurg, şi îi cere să-l facă muritor.
Fata de împărat nu se duce în lumea lui Hyperion pentru că îi e teamă să nu răcească.

Putem înţelege mai multe lucruri din aceste câteva rânduri :
1. Ignoranţa elevilor îmbracă forme comico-groteşti. Nu au idee despre Eminescu şi nu cunosc nici măcar sensurile unor cuvinte din vocabularul  de bază al limbii române.
2. Orizontul lor de interese se rezumă la bani, sex şi... răceală.
3. Fiecare afirmaţie e făcută cu o uluitoare siguranţă de sine, adolescenţii având o mare încredere în ei înşişi.
Sigur că rezultatele vor fi pe măsura prestaţiilor. Dar cine vor fi socotiţi vinovaţi ? În primul rând, profesorii, care sunt nişte proşti şi nu ştiu să predea. În al doilea rând, sistemul, fiindcă au fost introduse camere de supraveghere.
În această ecuaţie, minciuna, iresponsabilitatea şi răutatea sunt esenţiale. De ce nu recunosc ei, pur şi simplu, că nu au învăţat ?
Îi simpatizez pe elevi, sunt în excelente relaţii cu ei, sunt prietenul şi protectorul lor, dar trebuie să recunosc că asistăm la ticăloşirea unor generaţii, fiindcă părinţii nu mai ştiu ori nu mai pot să-şi impună, în faţa progeniturilor, un punct de vedere corect.  Chiar astăzi am auzit cum un elev foarte slab, care n-a deschis caietul şi cartea ani de zile, spunea cuiva că el a luat note mici la Testele Naţionale, fiindcă nici cei mai buni profesori nu ştiu materia şi nu au făcut nimic la ore. Ce ar mai fi de zis ?
În aceste condiţii îmi vine greu să separ prostia de răutate. 
Culmea culmilor este că nici dascălii care se pun în unghii să-şi pregătească discipolii nu sunt iertaţi pentru... binele făcut. Ştiu vreo două cazuri de părinţi ai căror elevi au luat zece la examen, însă nu ratează niciun prilej de a-l minimaliza şi a-l vorbi de rău pe profesorul care a făcut eforturi considerabile pentru a le duce odraslele la performanţa respectivă. Cunosc, de acum, placa : recunoştinţa creştin-românească !
Lumea în care trăim tinde să se transforme într-un coşmar în care unii trag ponoasele pentru distracţia dementă a celorlalţi. Încep să scred că însăşi ideea de OM suferă acum mutaţii morale fundamentale.

P.S. Autorul poeziei Să facem sex, publicată de mine pe blog, a luat 3,30 la limba şi literatura română şi 2,50 la matematică. El îi arată cu degetul, acuzator, pe profesorii săi care... n-au ştiut ce să-l înveţe. Orice comentariu este de prisos.

Examene şi soluţii

Evaluatorii noştri au găsit şi de data aceasta o frază total nepotrivită pentru a fi trecută printre subiectele de la Testele Naţionale ! Cum fac, cum dreg, dar mai mereu se încurcă în propriile cunoştinţe şi propun exerciţii cărora nici ei nu le găsesc cele mai bune soluţii.  La prima vedere, în fraza Ceea ce mă jenează este dificultatea răsfoirii există un caz clasic de subiectivă antepusă regentei.
Am rezolvat zeci de mii de fraze de mare dificultate şi pot spune că aceia care strigă că la mijloc este vorba de o predicativă au şi ei motive să-şi susţină punctul de vedere. În primul rând, substantivul dificultatea este articulat hotărât şi acest lucru îl califică pentru o eventuală funcţie de subiect : "Dificultatea răsfoirii este ceea ce mă jenează." În al doilea rând, variantele de contragere - O jenă este dificultatea răsfoirii. Jenantă este dificultatea răsfoirii. - par a da dreptate taberei contestatare. În al treilea rând, nu este obligatoriu ca predicativa să stea după regentă. Când conţinutul subordonatei cu pricina este subliniat în mod special, aceasta este pusă înaintea regentei.
Ce soluţii ar fi avut la îndemână specialiştii ?
1. Să nu dea la examen o asemenea frază.
2. Să găsească o formulare în care un substantiv precum dificultatea să nu fie articulat hotărât. În situaţia respectivă se elimina orice ambiguitate şi baremul ar fi fost ireproşabil.
3. Să admită că ambele variante de răspuns sunt corecte.
Bănuiesc că puţini elevi au luat propoziţia drept predicativă din prea multă ştiinţă - deşi bănuiesc că profesorii i-au învăţat că în fraza Ştiu care este inginerul, pronumele relativ care este nume predicativ, iar inginerul are funcţia de subiect ! -, ci din cauza faptului că au încurcat subordonata cu regenta !
La aşa poftă de învăţare, aşa evaluare !

P.S. Nu mai vorbesc despre cele două compuneri, perfect la îndemâna celor care mai citesc câte ceva şi deloc convenabile pentru copiii care nu deschid o carte.
      Impresia mea este că unii dintre elevii foarte bine pregătiţi din Bucureşti au luat subordonata drept predicativă, fiindcă au ţinut cont de toate nuanţele şi nu au rezolvat mecanic fraza, potrivit tradiţiei. Este însă enervant faptul că toţi proştii, care nu au habar de noţiunile respective, se bagă în seamă şi îşi dau cu părerea în problema respectivă. Chiar azi am auzit, la televizor, cum un boşorog faimos şi o fătucă, absolventa unei facultăţi de specialitate, spuneau că propoziţia în discuţie este subiectivă toată ziua ! Dar nu şi-au argumentat ideea ! În plus, banditul cel bătrân, un avocat înecat în osânză,  a tot debitat tâmpenii, folosind cuvinte ca loaze ( ăştia ar fi elevii ! ) şi Marius Chicoş Rostogan ( prototipul profesorului de azi ! ).  Dar de Trahanache va fi auzit unsurosul personaj ?
P.P.S. În sfârşit, ministrul a luat hotărârea bună : examinatorii vor puncta ambele variante. Decizia vine cam târziu, după ce, probabil, cele mai multe lucrări au fost corectate !